Contradicții socialiste (fragment)

de Donoso Cortes

Dacă există vreun adevăr demonstrat în capitolul anterior, acest adevăr constă în a afirma că școala liberală nu a făcut altceva decât să construiască premisele ce vor duce către premisele socialiste, iar școlile socialiste nu au făcut altceva decât să extragă consecinţele care se aflau în premisele liberale; aceste două școli nu se deosebesc una de alta prin ideile lor, ci prin curaj.

Așa stând lucrurile între ele, este evident că victoria îi revine celei ce are mai mult curaj, iar aceasta este, fără cea mai mică îndoială, cea care nu se oprește la jumătatea drumului și își asumă principiile cu toate consecinţele lor. Ca atare, așa cum am demonstrat suficient în capitolul anterior, rămâne spus că laurii victoriei în această bătălie vor aparține socialismului. (de remarcat că ideologia politică liberală din prezent se identifică foarte bine și aplică majoritatea comandamentelor socialiste ale secolului 19 – epoca autorului – începând cu poziționarea anticreștină și terminând cu cea anti-familie și internaționalistă – n.n.)

Școlile socialiste au demonstrat fără prea mare efort, împotriva școlii liberale, că odată ce se neagă solidaritatea familială, politică și religioasă, nu mai e loc să se accepte solidaritatea națională și nici cea monarhică; că din contră, era absolut necesar să se suprime, în dreptul public național, instituția monarhiei, iar în dreptul public internaţional, diferenţele constitutive între popoare.

Dar aceleași școli socialiste, printr-o contradicţie de care școala liberală, așa contradictorie și absurdă cum e, nu a dat dovadă, recunosc de îndată solidaritatea cea mai înaltă, universală și de neconceput, omenește vorbind, dintre toate solidaritățile, și anume solidaritatea umană. Deviza libertate, egalitate, fraternitate, ca patrimoniu comun al tuturor oamenilor, fie nu înseamnă nimic, fie înseamnă că toți oamenii sunt solidari. Recunoașterea acestei solidarități, separată de celelalte și de dogma religioasă care ne-o arată și explică, este un act de credinţă atât de supranatural și robust, încât eu însumi nu îl pot concepe, deși sunt obișnuit să cred în ceea ce nu înțeleg, catolic fiind.

A crede în egalitatea tuturor oamenilor, văzând cât sunt de inegali, a crede în liberate, văzând că peste tot domnește servitutea, a crede că toți oamenii sunt frați, când istoria îmi arată că ei se dușmănesc, a crede că există un patrimoniu comun de nefericiri şi triumfuri pentru toți cei ce s-au născut, când nu reușesc să văd decât triumf și glorie individuale, a crede că eu mă raportez la umanitate când de fapt știu că raportez umanitatea la mine, a crede că umanitatea este centrul meu, când mă fac pe mine însumi centrul a tot ce există și în fine, a crede că trebuie să cred aceste lucruri, când cei care mi le propun ca obiect al credinţei mele afirmă că nu trebuie să cred decât în rațiunea mea, care le contrazice pe toate, reprezintă o mare eroare şi incoerență, o aberaţie de neimaginat, a cărei prezenţă mă face să rămân total deconcertat și fără vlagă.

Stupoarea mea crește rapid când văd că aceiași care afirmă fraternitatea și solidaritatea umană neagă fraternitatea și solidaritatea familială, ceea ce înseamnă a afirma că dușmanii sunt frați, dar că frații nu trebuie să fie fraţi; că aceiași care afirmă solidaritatea umană sunt cei care cu puţin înainte negaseră solidaritatea politică, ceea ce înseamnă a afirma că n-am nimic în comun cu cei ca mine și că am totul în comun cu cei străini de mine; că aceiași care afirmă solidaritatea umană neagă religia, în condițiile în care cea dintâi nu poate fi explicată fără cea de-a doua; și din toate acestea deduc, prin legitimă consecinţă, că școlile socialiste sunt deopotrivă ilogice și absurde: ilogice, pentru că după ce au demonstrat, împotriva școlii liberale, că nu se poate accepta o solidaritate fără celelalte, cad în aceeași eroare, acceptând doar una dintre ele și aruncându-le pe toate celelalte; absurde, pentru că singura solidaritate pe care mi-o propun nu ține de rațiune, ci de credință, și că această propunere vine de la unii care neagă credința și proclamă dreptul imperscriptibil al rațiunii de a stăpâni ca suverană.

Şcolile socialiste vor cădea pradă halucinaţiei și stuporii, dacă supunând judecății dogmele lor, ne-ar veni ideea de a le cere un răspuns categoric la categorica întrebare: de unde aţi dedus că oamenii sunt solidari între ei, că sunt fraţi, că sunt egali și liberi? Și totuși, această întrebare – care este pusă și împotriva catolicismului, care are obligaţia de a răspunde la toate întrebările ce i se pun – vine mai ales împotriva celei mai raționaliste dintre toate școlile. Aceste formule abstracte nu au fost scoase în mod sigur din istorie. Dacă ceea ce cunoaștem din istorie ar sprijini vreun sistem filosofic, cu siguranță nu ar veni în sprijinul acelui sistem care proclamă solidaritatea, libertatea, egalitatea și fraternitatea speţei umane, ci în favoarea sistemului articulat cu bărbăţie de Hobbes, conform căruia războiul universal, fără de sfârșit, simultan, se află în starea de natură primitivă a omului (…)

Cine nu vede în revoluțiile moderne, comparate cu cele antice, o forță de distrugere invincibilă, care, nefiind divină, nu poate fi decât satanică? Înainte de a părăsi această chestiune, mi se pare potrivit să fac aici o importantă observaţie, pe care o voi lăsa spre meditaţia cititorilor mei.

Despre cele doua predici ale îngerului întunericului avem cunoștință exactă: prima a avut-o cu Eva în Rai; a doua, cu Domnul în deșert. La prima predică, a rostit cuvinte de-ale lui Dumnezeu, pe care le-a schimonosit în felul său; în a doua, a citat din Scriptură, interpretând-o în felul său. Ar fi atât de îndrăzneţ a crede că, așa cum cuvântul lui Dumnezeu, în adevăratul său înțeles, este singurul care poate da viață, la fel este singurul care, dacă este schimonosit, poate aduce moartea? Dacă așa este, se explică pe deplin de ce revoluțiile moderne, care schimonosesc mai mult sau mai puţin cuvântul lui Dumnezeu, au această distrugătoare virtute.

Întorcându-ne acum la contradicţiile socialiste, voi spune că nu este suficient să se fi negat, una după alta, solidaritatea religioasă, familială și politică, dacă, așa cum tocmai am demonstrat, nu se merge până la capăt prin negarea deopotrivă a solidarității umane, și o dată cu ea a libertății, egalității și fraternității, principii care toate își găsesc în ea atât rațiunea cât și originea; și cum, negate fiind aceste fundamente ale tuturor doctrinelor socialiste, tot edificiul se prăbușește, rezultă de aici că socialismul nu poate fi consecvent dacă, începând cu negarea catolicismului, nu ajunge la propria sa negare.

Eu știu că socialiștii, când predică dogma solidarității umane, nu înseamnă că predică doctrina catolică (într-un capitol anterior Donoso Cortes demonstrase că solidaritatea umană are fundamente creștine – catolice, în termenii săi – n.n.). Ştiu că între cele două dogme există o diferență esenţială, abia acoperită de identitatea omului. Umanitatea, care pentru catolici nu există decât în indivizii care o constituie, există pentru socialiști drept ceva de sine stătător, distinct și concret; de unde rezultă ca, atunci când socialiști şi catolici afirmă că umanitatea este solidară, deși pare că afirmă același lucru, afirmă fiecare, în realitate, două lucruri diferite. Și totuși, contradicția socialistă sare în ochi și este dincolo de orice îndoială… Lumea nu se poate supune legii socialiste fără a renunța mai înainte la imperativul logicii.

(Fragment din „Eseu asupra catolicismului, liberalismului și socialismului” de Juan Donoso Cortes – 1851)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s