Opțiunea iconarului

de Rod Dreher

Vă recomand insistent articolul ucigător al lui Michael Anton din New Criterion, despre dezintegrarea rapidă a civilizației noastre. Argumentul lui este că degenerarea Americii din prezent nu are precedent – nici măcar în Roma imperială. Iată un fragment din articol:

Dar entuziasmele elitei depășesc cu mult simpla lăcomie. Există în ele o răutate atipică pentru despotul indigen, una pe care, istoricește, o găsim doar – sau în cea mai mare parte – printre cei mai punitivi invadatori. Un tiran se teme de o populație sănătoasă, firește, pentru că va fi întotdeauna o amenințare la adresa puterii lui. Această frică inspiră de regulă prea puțin în afară de strădania de a se asigura că populația este dependentă și neînarmată – două năzuințe ale stăpânitorilor noștri, după cum nu cred că ar mai fi nevoie să adaug.

Tiranii sau clasele conducătoare care își spoliază țara pentru câștigul personal nu sunt ceva nou.

Dar elitele noastre merg mult mai departe. Ele par hotărâte să facă din populația americană niște oameni grași, nevolnici, urâți, letargici, îndopați cu droguri și medicamente, dependenți de ecrane și hiper-sexualizați, bărbații efeminați și femeile bărbătoase. Aceste ultime două aspecte abia dacă zgârie la suprafață agenda de obiective urmărite, care include transformarea masculinului în „feminin” și invers – sau în oricare dintr-un număr potențial infinit de „genuri”. (Numărul lor diferă în funcție de sursa pe care o consulți; 63 este numărul cel mai mare pe care l-am putut găsi. Cred că nici nu mai e nevoie să spun că nicio sursă din establishment nu se oprește la „două”.)

Regimul promovează toate felurile imaginabile istoric de degenerescență – după care inventează unele noi, la care nici n-ar fi visat Caligula, familia Borgia sau Ecaterina cea Mare. Pe toate, elitele le împing înspre populație prin fiecare canal de comunicare cu putință, social și de presă, în programe și reclame deopotrivă, ba chiar și în cărți care fac parte din stocul de bibliotecă al școlilor primare. La data la care eu scriu aceste rânduri, cursa electorală pentru alegerea guvernatorului statului Virginia se vede tulburată de prezența în zisele biblioteci a unei cărți ilustrate „pentru copii”, numită Gender Queer: A Memoir, tot atât de explicită sexual ca pornografia grosolană din anii șaptezeci – și demonstrabil ilegală pe deasupra, dat fiind că înfățișează minori. Unul dintre candidații la fotoliul de guvernator, alături de suporterii săi, insistă indignat că genul acesta de material trebuie băgat cu forța pe gâtul copiilor noștri, cu bani publici, și că numai niște naziști ar putea avea obiecții. Degenerescența la tirani este bineînțeles veche de când lumea, dar despoții de pre vremuri aveau măcar „decența”, dacă putem folosi acest cuvânt, să-și restrângă perversiunile doar la satisfacerea propriilor plăceri private. A impune degenerescența întregii societăți, cu intenția explicită de a ne pune pe toți în genunchi, la propriu și la figurat – asta, cred eu, nu s-a mai întâmplat niciodată.

Mai departe:

Putem lega toate acestea la un loc la capitolul general de „educație”, deși acest termen rămâne rizibil de inapt pentru ceea ce se „predă” azi. Rădăcina cuvântului este una latină și înceamnă „a duce înainte” – adică a scoate la iveală din natura umană, cea atât de imperfectă, dar perfectibilă, ceea ce poate face ca fiecare ființă umană să fie mai bună. Sau, așa cum o înțelegeau clasicii, nu doar să împărtășești cunoaștere, ci și să formezi caractere.

În ambele privințe, sistemul nostru face exact contrariul. Le predă copiilor minciuni, atacă și suprimă adevărul, și îi încurajează pe oameni să se poarte mai rău și mai urât. Le spune copiilor să se deteste pe ei înșiși (sau pe colegii lor de clasă) din cauza rasei lor, și să-și urască țara. Îi încurajează pe băieți să se declare fete și invers. Îi bate la cap pe copii să se declare atrași de persoane de același sex sau de toate cele 63 de sexe, indiferent de înclinația lor naturală sau chiar în ciuda ei. Îi bombardează cu mesaje și imagini sexualizate, având întotdeauna grijă să decupleze răsfățul de sine orgasmic, de dragoste și familie.

Cei care conduc sistemul sau mulți dintre ei nu pot fi caracterizați decât ca sadici. Cât de bolnavă trebuie să-ți fie mintea, ca să crezi că ar fi o idee bună să-i înveți pe copiii de grădiniță negri (culmea, prin intermediul sistemului preșcolar de stat, finanțat din banii contribuabilului!) să-i urască pe colegii lor albi sau să-i înveți pe copiii albi să se urască pe ei înșiși? O societate întreagă la minte ar numi așa ceva abuz asupra copilului.

Sistemul îi protejează în prezent pe prădători, în detrimentul victimelor vulnerabile, și îi atacă pe părinții care obiectează. În Virginia, un băiat purtând fustă a intrat în toaleta fetelor și a violat o elevă. Școala și inspectoratul școlar de sector au mușamalizat incidentul și l-au transferat pe băiat la altă școală – unde a comis din nou aceeași faptă. Când tatăl uneia dintre victime s-a plâns într-o ședință cu conducerea școlii, a fost chemată poliția, care l-a bruscat și l-a arestat. Inspectorul, directorul și toți ceilalți cu funcții oficiale au negat cu înverșunare că ar fi avut loc vreun delict – mă rog, cu excepția protestului febril al tatălui, pe care consiliul școlii l-a trimis mai departe procurorului general al Statelor Unite, care ulterior a cerut FBI-ului și procurorilor federali să-i ancheteze pe părinții care spuneau exact ce gândesc, numindu-i „teroriști interni”. Ceea ce nu este doar o nebunie, ci un rău deliberat. Cartaginezii își ardeau de vii copiii în cuptoare aprinse, ca să-l sature pe zeul lor (fals) Baal; noi le sacrificăm copiilor noștri sănătatea mintală și viitorul de adulți, ca să-i domolim apetitul lui Woki, zeul nostru fals al justițiarismului social. Cu cât lucrurile se schimbă, cu atât ramân la fel?

Despre permanenta revoluție woke:

În cele din urmă, există această insistență fără sfârșit că orice noi zori trebuie să dea startul unui fraged An Zero; trebuie s-o luăm tot timpul de la capăt. Ceea ce ieri era admisibil, astăzi este anatemă, iar mâine va fi încă și mai și. Tot ce a fost înaintea noastră trebuie măturat la o parte și distrus până nu mai rămâne nimic, necontenit.

Cei mai feroce revoluționari de altădată nu au făcut asta. Iacobinii au schimbat calendarul și au ghilotinat o mulțime de nobili, dar în rest au permis Franței să rămână franceză. Bolșevicii nu s-au atins de canoanele literare sau muzicale rusești; dimpotrivă, le-au sărbătorit și pe unele, și pe celelalte. Mao a făcut o tentativă de a începe de la zero – până ce șefii mai lucizi ai Partidului și-au dat seama că bătrânul și, mai ales, nevasta lui își pierduseră mințile și distrugeau China, așa că i-au tras pe linie moartă și au pus capăt Revoluției Culturale cu patru ani înainte de a declara oficial că misiunea fusese îndeplinită. Ayatolahul Iranului nu a interzis sărbătoarea de sorginte zoroastriană a Anului Nou (Nowruz), așa cum nu a interzis nici alte pietre de temelie ale tradiției persane, atât de îndrăgite de poporul iranian, dar care datează dinainte de varianta lui puritană a islamului.

Stăpânitorii noștri, în schimb, insistă să schimbe totul și nu se vor opri decât când a dispărut tot ce ne este familiar. Când le atragi atenția la acest lucru, ei rânjesc batjocoritor, invocând „eroarea logică a pantei alunecoase”, și mint bucuroși. ”Asta nu se va întâmpla niciodată”, spun ei, dar insistă până ce se întâmplă, iar odată obiectivul atins, trec mai departe la ținta următoare. Sunt niște roiuri de lăcuste culturale care devorează tot ce le iese în cale. Dacă „logicii” interne (în caz că putem folosi termenul „logică” în acest context) a urii lor înflăcărate i se permite să se dezlănțuie, nicio statuie nu va mai rămâne în picioare, nicio sărbătoare tradițională nu va mai fi respectată, niciun nume nu va rămâne neschimbat. Iar dacă acest deznodământ nu se va petrece, totuși, nu va fi pentru că cei ce împing societatea în direcția lui s-ar fi răzgândit, nici pentru că dreapta politică ar fi devenit subit eficace în opoziția ei. Mai degrabă, va fi pentru că lăcustele distrug prea repede și prea multe din părțile încă rămase în funcțiune ale țării, împingând sistemul să se prăbușească înainte ca programul lor să se fi încheiat cu succes, și, prin aceasta, făcând să devină imposibil orice nou „progres”.


Citiți-l pe tot, aici. Este important, și sunt multe alte lucruri pe care nu le-am citat. Anton spune că oricare dintre aceste lucruri, luat separat, are un precedent istoric, dar ca toate să se întâmple deodată, el n-a mai văzut așa ceva în trecut.

Aseară am luat masa cu un amic din sectorul înaltei tehnologii, venit aici într-o călătorie de serviciu. Munca lui cuprinde și gestionarea de software antipornografie, pentru familiile cu copii. El m-a pus la curent, de-a fir-a păr, cu ce nenorocire înseamnă pornografia.

El mi-a povestit despre un prieten de-al lui care a lucrat vara trecută într-o tabără pentru elevi de liceu protestanți evanghelici. Într-o proporție de aproximativ unul din cinci, estima cel în cauză, băieții veniți în tabără au mărturisit că sufereau de disfuncție erectilă – confesiune făcută în timpul unei discuții despre pornografie. Vă puteți închipui?! Unul din cinci băieți adolescenți – protestanți evanghelici cărora le pasă îndeajuns de mult de credința lor încât să participe la o tabără de vară religioasă – nu reușesc să mențină o erecție. Ceea ce este în întregime din cauza utilizării pornografiei explicite. Distrugem capacitatea generației viitoare de a iubi, de a-și înfiripa relații afective și de a-și întemeia familii. Prietenul meu spunea că majoritatea părinților conservatori își doresc un remediu radical și imbatabil, un „glonț de argint”, pe care să-l furnizeze tehnologia – ceea ce nu se poate. Poți folosi tehnologia (ca softurile pe care le produce compania amicului meu) ca să-ți crești șansele, dar nu va exista niciodată o soluție tehnologică perfectă. Va trebui să apelăm la legislație și la tehnologie, ca să luptăm cu această plagă, dar nu există cale de scăpare din fața faptului că se impune susținerea unei schimbări culturale, dacă vrem să supraviețuim ca societate și civilizație.

Totul este oribil, dar, cugetând la articolul lui Anton, m-am întors la acest fragment din filmul sovietic din 1966 numit Andrei Rubliov, o capodoperă a lui Andrei Tarkovski, care era un om religios, un credincios. Filmul este viziunea originală și imaginativă a lui Tarkovski despre Rubliov, faimosul pictor rus de icoane din perioada medievală, despre a cărui viață nu știm aproape nimic. Este un film despre artă și suferință. În scena de mai jos, Andrei jelește printre ruinele unei catedrale ortodoxe care a fost jefuită și devastată de tătari și de aliații lor ruși. Aici îi apare umbra lui Teofanos, mentorul lui artistic, care vine la el de dincolo de mormânt ca să-i dea un sfat. Uitați-vă la clipul de pe YouTube (are subtitluri în engleză), aici.

Andrei, zdrobit de grozăviile pe care le-a văzut – omoruri în masă, jaf, chiar și distrugerea tuturor operelor sale din catedrală – și de faptul că a ucis el însuși un rus care atacase o femeie, spune că va face „legământul tăcerii”. Nu doar că nu va mai scoate vreodată un cuvânt, dar nici nu va mai picta icoane. Suferința și răutatea lumii sunt prea mari. Cu blândețe, Teofanos îi dă de înțeles că nu-i o idee bună. Cei doi stau în picioare în fața unui iconostas care a fost ars de barbari și Teofanos îi spune lui Andrei că distrugerea s-ar putea să dureze pe vecie.

Apoi, întorcându-se spre chipul Maicii Domnului cea Ocrotitoare, singura icoană de pe perete ce nu a ars, Teofanos spune: „Și totuși, cât de frumoase sunt toate acestea!”

Pe urmă să întorc să se uite în sus la cupola spartă a catedralei, prin care au început să cadă fulgi de zăpadă.

Teofanos spune:

„Nimic nu poate fi mai teribil decât zăpada care cade într-un templu.”

El rostește aceste vorbe în timp ce obiectivul lui Tarkovski focalizează imaginea pe Duroșka, o țărăncuță slabă de înger, pe care Andrei a salvat-o de la un viol, și care doarme printre ruine:

Apoi Andrei observă că solul ceresc a dispărut. Și observă singura imagine sfântă rămasă între dărâmături, felul în care lumina strălucește peste ele:

Ce legătură au toate acestea cu articolul lui Anton?


Eu cred că mulți dintre noi suntem aidoma lui Andrei, îngenuncheați printre ruinele acestei lumi. Luați bine aminte: pentru creștinii ortodocși, cupola unei biserici reprezintă Cosmosul. Simbolismul, aici, este că sentimentul lui Andrei privind ordinea cosmică a fost spulberat de răutatea oamenilor. Dar Teofanos, care a plecat în lumea cealaltă, se întoarce ca să-i spună că violența și distrugerea sunt feluri de a fi ale lumii… dar că tot mai există frumusețe în ea. Blajin, el îi spune lui Andrei că menirea lui ca artist este să creeze în continuare frumusețe, iar prin frumusețe, să mărturisească Adevărul.

Când Teofanos își rostește replica despre zăpada din templu, cuvântul „teribil”, în limba rusă, este folosit în sensul de „grozav, care inspiră groază sau venerație”. De ce este teribil să vezi cum cade zăpada într-un templu? Pentru că înseamnă că a avut loc o groaznică samavolnicie în lume și o siluire a ceea ce este sfânt. Dar zăpada este ușoară, și frumoasă, și plină de grație. Faptul că frumusețea poate să vină prin stricăciunea radicală a lumii este „teribil” în sensul că inspiră venerație. Concentrarea imaginii lui Tarkovski pe Duroșka, atunci când Teofanos rostește aceste cuvinte, nu este întâmplătoare. Duroșka este, pentru Andrei, zăpada care a căzut prin spărtura produsă în alcătuirea Cosmosului. El a salvat-o de la viol, iar acum trebuie să se îngrijească de ea – și se îngrijește. Ea este nevinovăția. Această fată vulnerabilă, nevolnică, înceată la minte, este idiotul sfânt – o manifestare a lui Hristos și un prilej pentru mântuirea lui Andrei. El nu poate să repare lumea – dar poate s-o ocrotească și s-o îngrijească pe această micuță.

La sfârșitul scenei mai există încă două capitole de spus despre povestea lui Andrei. Finalul este unul dintre cele mai glorioase lucruri din istoria cinematografului: Andrei își recapătă sănătatea spirituală și ajunge să-și recunoască menirea de artist ca mărturisitor al Adevărului, al Binelui și al Frumuseții, printre ruinele lumii.

Așadar, având toate acestea în minte, în ce constă Opțiunea Andrei Rubliov?

Constă în a recunoaște că da, trăim vremuri catastrofal de distrugătoare. Barbarii jefuiesc templul, ca să zicem așa. Dar frumusețea n-a încetat încă să existe. Dumnezeu n-a încetat să ne vorbească prin frumusețe și nevinovăție. Ne uităm la crăpătura din Cosmos, dar haideți să nu ne facem că nu vedem zăpada care cade prin ea – adică harul divin care vine spre noi prin ruptura produsă în țesătura lumii. Haideți să-i vedem pe cei ce sunt slabi și vulnerabili printre noi, și să-i apărăm, să le purtăm de grijă, astfel încât cei care vor să le distrugă nevinovăția să nu reușească. Învățătura filmului (aceasta vine dincolo de scena din catedrala prădată) nu este să ne retragem în deznădejde, oricât de tentant ar fi, ci, mai degrabă, să ne acceptăm misiunea de a folosi darurile primite de la Dumnezeu pentru a continua să-i fim mărturisitori, fiindcă nu știm niciodată cât bine va face acest lucru în a le ușura povara tuturor celor ce se luptă printre ruine și cum ar putea să le întoarcă inimile spre ce este bine.

Lecția aceasta va fi o parte foarte importantă din următoarea mea carte.

Nu am cunoștință decât de o singură altă instanță în opera lui Tarkovski, în care el să fi folosit motivul zăpezii care cade într-un templu. Apare la sfârșitul filmului Nostalghia (1983), care mie mi-a schimbat direcția în viață. Protagonistul acelui film, un scriitor pe care de asemenea îl cheamă Andrei, se chinuie să creeze, dar nu pentru că nu mai are nicio nădejde în privința lumii (ca Andrei Rubliov), ci pentru că este obsedat de nostalgie după ce a lăsat în urmă. Aflat în Italia ca să se documenteze, este ca paralizat fiindcă stă încuiat înăuntrul minții sale. Singurul lucru la care se poate gândi este familia rămasă în Rusia. El nu este niciodată cu totul prezent în momentul pe care îl trăiește și rămâne orb la harul și frumusețea din jurul lui. La sfârșit de tot, un gest de sacrificiu pentru cineva străin aflat în suferință îl scoate pe Andrei afară din propria-i fixație, aducându-l în lumea reală. Și îl ucide. Imaginea finală îl arată pe Andrei între ruinele unei biserici, una care nu mai are acoperiș, cu zăpada căzând în templu. Într-un sens, el și-a recăpătat locul de acasă, spune imaginea, și armonia care îl ocolea atunci când trăia în timp. Această scenă fără cuvinte este o icoană cinematică a harului teribil care i-a pogorât lui Andrei prin sacrificiul lui (vezi aici). Este o imagine profund creștină. Ea ne spune că nu există iubire mai mare decât să-ți dai viața pentru un prieten și că a-ți pierde viața din iubire înseamnă, într-un sens mistic, s-o dobândești.

Unii oameni consideră că scrierile mele sunt defetiste. Se înșală. Eu cred că trebuie să luptăm din toate puterile ca să apărăm ce este bun, adevărat și frumos. Dar mai cred și că lucrurile care se întâmplă acum sunt rezultatul unor secole de desfășurare a unor procese și forțe pe care nu le putem opri, ci doar să le supraviețuim. Politica are un rol de jucat în această apărare, dar chiar și cel mai atotputernic suveran, deși poate ar reuși să stopeze răul cel mai rău din ce se întâmplă, ar fi probabil cam la fel ca regele Canute care poruncea mării să-și tragă valurile înapoi. Nu este un apel la abandonarea luptei politice. Dar este un apel la a pune acțiunile politice în perspectivă.

Trăim într-o vreme care poate nu are precedent în caracterul ei distrugător, așa cum remarcă Anton. Da, au existat perioade sinistre în istoria trecută a civilizației noastre, dar Anton subliniază că autodemolarea civilizației noastre de azi este ceva unic. Posibil să aibă dreptate; nu știu. Ceea ce știu este că, orice ar fi și orice ar fi să vie, noi, cei care iubim Adevărul, Bunătatea și Frumusețea, trebuie să ne păstrăm credința – ceea ce înseamnă să creăm instituții și moduri de viață care să reziste neclintite în fața acestei nebunii. Nu pot vorbi în numele celor de alte credințe, dar dacă voi sunteți creștini, vă îndemn din toate puterile să vă găsiți calea către o comunitate credincioasă capabilă să descifreze semnele timpurilor și care are în ea tăria de a îndura această apocalipsă. „Conservator” nu este îndeajuns. Nici pe departe.

Un prieten evreu ultraortodox îmi spunea recent că lăcașul lui de rugăciune se umple de evrei care fug de „iudaismul woke”. Nu sunt neapărat ultraortodocși, dar vor pur și simplu să scape de religia politizată. Niciodată nu s-au gândit că vor ajunge într-o sinagogă ultraortodoxă, dar uite-i că sunt aici, și uite-i însetați să afle mai multe. Domnul să-i binecuvânteze și să le dea adăpost înăuntrul tradiției vii!


Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/the-andrei-rublev-option-michael-anton/



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s