Mașinăria se oprește (I)

de Kamilla V

Nimeni n-a mărturisit că mașinăria scăpase din mână. An după an a fost slujită cu eficiență sporită și inteligență diminuată. Cu cât un om își cunoștea mai bine îndatoririle față de ea, cu atât înțelegea mai puțin despre îndatoririle vecinului de alături, și în toată lumea asta mare nu exista nimeni care să înțeleagă monstrul ca întreg.

Nuvela lui E. M. Forster, Mașinăria se oprește, a fost publicată în 1909. Acțiunea se petrece în viitorul îndepărtat. Specia umană trăiește sub pământ, în niște locuințe ca niște capsule, cu existența intermediată de ceea ce azi am recunoaște ca fiind un fel de Internet al Lucrurilor (IoT). Istoria lumii este permanent re-falsificată, iar principala ocupație a populației este aceea de cultivare a „ideilor”, ocupație care a înlocuit toate formele de îndeletnicire umană de până acum. Un Comitet Central supraveghează întregul sistem. Există o minusculă minoritate de dizidenți izolați, care țin cu dinții de amintirea lumii așa cum era cu mult timp în urmă, dar sunt considerați niște proscriși aflați în permanent pericol să fie pedepsiți, cea mai teribilă pedeapsă fiind moartea prin expunere la aerul toxic de la suprafața Pământului.

Scenă din filmul lui Fritz Lang, METROPOLIS (1927)

Realitatea noastră virtuală

În perioada de început a cinemarografului, au existat comentatori care observau artificialitatea fenomenului: un lucru bidimensional, o piesă jucată de umbre, în comparație cu spectacolele de teatru în direct. Instalarea aparatului de filmat în fața locului unde se petrecea acțiunea avea ca rezultat o imagine statică, deși actorii se mișcau în jurul lui. Treptat, a devenit clar că și aparatul de filmat putea fi făcut să se miște, ca un fel de creier artificial din spatele ochiului – o reflexie a mișcării vizionate din amintirile și visele oamenilor. Tehnicile de editare au evoluat pentru a ajuta la amplificarea acestui efect. Pe măsură ce arta filmului s-a dezvoltat, a fost îmbogățită cu muzică redată în direct: de la pianistul sau organistul angajat să facă fond sonor în cinematografele mici, până la orchestrele în toată puterea cuvântului, care cântau partituri originale în marile săli de cinema ale anilor 1920.

Acum avem tehnologia care să ne pună la dispoziție cu ușurință toate filmele de altădată, care au mai rămas. Unele sunt cosmetizate și restaurate la înaltă rezoluție – versiuni ideale, atent filtrate, a ceea ce s-ar fi putut să fie în varianta originală. Cinematografia este o artă minunată. Dar oricât de înaltă ar fi calitatea manipulată tehnologic a imaginii și a sunetului, nu va fi niciodată același lucru cu realitatea trăită a teatrului, unde publicul respiră împreună cu sufletele de pe scenă. Mulți oameni nici măcar nu pot intra într-un raport de comunicare cu o reprezentație în direct. Multe dintre spectacolele „live‟ la care se duc simulează deseori divertismentul digitizat pe un ecran, de ca și cum niște ființe umane care își folosesc propriile corpuri și voci sunt un lucru mult prea stânjenitor sau plictisitor, care trebuie să fie camuflat cu efecte speciale.

Amintirea evoluției lucrurilor este uitată, deformată și minimalizată. Sau i se răpește samavolnic ecoul de jumătate uitat al trecutului, devenind o simplă marfă pentru puterile corporatiste care controlează acum „industria divertismentului‟. Continuitatea istorică s-a pierdut. Nici nu-i de mirare că unii oameni cred că actorii faimoși și alte celebrități sunt instrumentele unui soi de „Illuminati” tenebroși.


Pe măsură ce dispozitivele electronice care sunt stăpâne peste viața noastră devin tot mai avansate tehnologic și mai compacte ca dimensiuni, sufletele noastre par să se micșoreze. Analogul, fluxul perfect rotunjit și conectat de sunete și imagini înregistrate, este tradus digital în biți separați – o experiență fragmentată și incompletă care își are originea în limbajul binar al computerelor.

Ființele umane sunt și ele binare. Dar într-un alt mod decât computerele.

Curcubeie și unicorni

La începutul anilor 1970, la televiziunea americană se difuza o emisiune foarte populară, însoțită de o carte omonimă: Free to Be…You and Me („Liberi să fim… tu și eu‟). Intenția declarată era să-i încurajeze pe părinți să-și ajute copiii să devină oameni sănătoși și să-și valorifice în întregime potențialul personal în viață, inclusiv prin eliberarea de stereotipurile genului. Se contura tot mai mult ideea că un copil încurajat să se iubească pe sine ar putea deveni, la maturitate, homosexual, lesbiană, bisexual, heterosexual, masculin sau feminin, și că toate acestea pot fi forme sănătoase de exprimare de sine.

Din câte se pare, astăzi nu mai suntem Liberi să Fim.

O tânără cu „disforie de gen” care a cerut să i se amputeze sânii

Abuzul sau presiunile sociale ori din familie (sexual, fizic, psihic) pot avea ca rezultat faptul că un copil sau adolescent va crește cu sentimentul că nu are nicio legătură cu propriul corp. Nu este un fenomen nou, dar acum este privit de ca și cum ar semnala ceva care e nepotrivit la corpul copilului, nicidecum la mediul în care acesta crește. Adolescentele, dezgustate de felul în care corpurile lor sunt scrutate cu minuțiozitate și degradate într-o societate înțesată de pornografie, vor să poată opta să nu mai fie femei. Băieți care își găsesc înclinații homosexuale sau care sunt efeminați sunt încurajați să creadă că sunt de fapt fete. Aproape peste noapte, schimbarea sexului s-a răspândit ca o boală socială contagioasă printre copii și adulții tineri. Mulți par să aibă sentimentul că sunt „în corpul greșit‟.

Și asta nu se oprește doar la un sentiment. Merge mai departe, până la îndoparea cu hormoni sintetici, sterilizare și mutilare fizică. Puberi de ambele sexe sunt „tranziționați‟ de părinții lor, care, la primul semn de neconformitate a genului, se grăbesc să-și transforme progenitura într-o parodie grotescă a sexului opus, părând să nu le pese câtuși de puțin de consecințele pe termen lung. Dacă băiețelul tău „se identifică‟ drept fetiță, atunci fetiță trebuie să fie.

Dar această „identitate‟ chiar o fi, oare, ideea proprie a copilului?

Brațul unei ginere este mutilat pentru o faloplastie

Disocierea de realitatea fizică a corpului propriu sau a vreunei părți din el era considerată altădată o formă de boală mintală. Comportamentul excentric al bărbaților cărora le plăcea să se îmbrace în haine femeiești era văzut ca un fetiș, mai mult sau mai puțin inofensiv. Astăzi, „identitățile” de gen se înmulțesc ca ciupercile după ploaie și sunt impuse public cu forța – cine refuză să le recunoască poate fi sancționat legal. Vedem bărbați care se declară femei, care spun că au fost dintotdeauna femei, și sunt răsplătiți pentru asta: sunt pozați de fotografi la modă și apar în ipostaze elegant stilizate pe coperta revistelor de modă pentru femei. Unii se supun intervențiilor medicamentoase și chirurgicale care țintesc să creeze un corp „de femeie‟. Numai că, indiferent dacă corpul cu care medicii se joacă este feminin sau masculin, pseudopărțile astfel fabricate nu funcționează nici pe departe ca acelea adevărate. Iar Mama Natură le recunoaște drept răni și încearcă tot timpul să le vindece.

Trauma ne poate împinge să ne căutăm refugiu în lumi alternative, create de noi înșine. Nu-i ușor să faci față într-o societate condusă de elite ale căror interese sunt servite atunci când masele sunt ținute într-o stare de confuzie și anxietate, astfel încât posibilităților latente ale vieților individuale nu li se permite să se manifeste. Nu-i greu să-ți dai seama de ce „identitatea‟ individuală a devenit un mod de a-ți recâștiga sentimentul de putere și control. Destui dintre noi știm cum e să fii derutat și disociat de propriul corp. Dar datoria celor care pot să ajute o persoană aflată într-o asemenea stare este s-o susțină în procesul de vindecare a traumei, s-o sprijine să învețe să-și iubească corpul pe care-l are, s-o ajute să-și refacă legătura și să interacționeze cu mediul ei real. Când colo, tuturor ni se cere să ne conformăm dictatelor unei țicneli în masă.

Ni se cere să uităm istoria consemnată despre cum era viața femeilor și să uităm adevăratele motive pentru care ele trebuie să se teamă de invazia unor persoane cu corp de bărbat în spațiile rezervate sexului lor. Multe dintre drepturile și mijloacele de protecție specifice sexului lor, pentru care femeile s-au luptat secole de-a rândul ca să le fie recunoscute, acum se văd anihilitae cu o repeziciune uluitoare, de când bărbații și băieții se pot declara de sex feminin, deseori fără a trece prin nicio modificare a corpului. Orice sugestie că pericolul pentru femei și fete este unul real, se va vedea întâmpinat cu acuzații de bigotism – sau mai rău.

Dacă spui tu…

Hai să vedem ce se întâmplă cu limbajul.

„Cu impact”. „De impact”. O expresie pe care o auzim în fiecare zi, iar și iar. Ce semnifică ea? Un accident îngrozitor sau că ai câștigat la loterie?

Încă una: „reziliență‟. Descrie calitatea pe care se presupune că ar trebui să ne-o cultivăm în fața a orice dă naștere la traumă, cum ar fi abuzul sexual, sărăcia infernală, condițiile de muncă insuportabile, cutremurele și războaiele. „Reziliența‟ înlocuiește orice alt răspuns posibil, mai ales vreunul care să aducă în discuție motivele celor care ne cer să fim întotdeauna „rezilienți‟.

În ultimul sfert de veac, cuvântul „sex” a devenit interșanjabil cu, și în cea mai mare parte eclipsat de, cuvântul „gen”, cu toate că ele nu înseamnă același lucru. Sexul este fie feminin, fie masculin. Genul este identitate, psihodramă pe roluri și un cuvânt folosit ca să desemneze substantive din limbă care arată că unele cuvinte sunt masculine, feminine sau neutre. Dar pe documentele de identificare a persoanei, în formulare de recensământ și în discursul uzual, „sex‟ a fost înlocuit cu „gen‟. Acest lucru are implicații pentru felul cum percepem realitatea.

Iată definiția clasică a cuvântului „homosexual”: o ființă umană a cărei orientare sexuală este atracția către alte ființe umane de același sex. Definiția se aplică indiferent de ce haine preferi să îmbraci, de cât de masculin sau de feminin te simți și de cum „te identifici” tu pe tine. Dar, conform celei mai recente variante a doctrinei genului, o ființă umană nu doar că poate „să se identifice” ca aparținând sexului opus, ci această auto-identificare îi dă dreptul acelei persoane să ceară ca toată lumea s-o recunoască și s-o trateze ca fiind de sex opus.

Ascensiunea rapidă a „pronumelor personale‟ a avut loc simultan cu generarea unui miriad de „identități de gen‟. Dar pronumele aparțin limbii, nu indivizilor care le folosesc. Lăsând la o parte titlurile onorifice asociate membrilor unei monarhii, militarilor, clerului și altor câtorva grupuri din societate, pronumele tale personale se regăsesc într-un limbaj comun legat de sex.

Cercuri trasate de extratereștri?

Cuvântul „transgender”, cu varianta „transgen”, face acum parte dintr-un acronim care cuprinde și „gay„ și „lesbiene”, așa încât ar părea că există un soi de comunitate omogenă de persoane LGBTQ+2 etcetera (plus ce alte litere sau numere se mai adaugă săptămâna asta). Auzim cum se face referire la câte o persoană cu atributul „LGBTQ‟, de parcă o singură ființă umană ar putea fi toate aceste lucruri la un loc, în același timp. Ni se cere să credem că ar exista ceea ce se numește „persoană non-binară‟. Iar când un heterosexual spune despre el însuși că este „queer‟, trebuie să întrebăm dacă limbajul vorbit mai funcționează totuși ca formă coerentă de comunicare umană.

Humpty Dumpty stătea pe un zid, dar a căzut și s-a lovit
Toți caii regelui și toți slujitorii l-au ajutat dar Humpty Dumpty a rămas tot spart

Nu mai este admisibil să credem ce vedem cu ochii noștri, nici ce ne spune știința medicală, când vine vorba de sexul unei ființe umane la naștere. Pentru a se evita trauma „atribuirii” unui gen greșit, copiii nu trebuie să se nască nici fete, nici băieți. Medicii și ceilalți din personalul medical trebuie să ignore evidența propriilor simțuri și să folosească „cuvinte neutre‟ pentru ceea ce se vede cu ochiul liber că sunt organe genitale masculine sau feminine, sau să pretindă că persoana pe care o tratează este de sexul opus celui căruia îi aparține de fapt, dacă așa „se identifică” persoana în cauză.

Organizații care reprezentau altădată mame și femei se referă mai nou la „persoane care menstruează‟, „persoane posesoare de uter” și „persoane care nasc‟. Vaginul este numi „gaură frontală‟. Și nu se mai spune „alăptat la sân”, ci „hrănit la piept”.


Mamele sunt „incluse‟ până la dispariție.

Traducere afiș: [TERMENI NEUTRI LA NAȘTERE ȘI CUM SE FOLOSESC

DE REȚINUT! Niciodată să nu presupuneți limba folosită de interlocutori. Întrebați-i ce pronume personale folosesc și ce limbă, atunci când se referă la sarcina lor sau la calitatea de părinți

CINE ARE NEVOIE?

oamenii care nasc și nu se identifică drept femei, cum ar fi:

bărbați trans

nonbinari

genderqueer

fără gen

bi-gen

CUM POT SĂ LE SPUN?

persoane gravide

persoană/om/părinte care naște

persoană în travaliu

părinte/co-părinte care hrănește la piept

familii

partener

CUM POT FOLOSI ACEȘTI TERMENI ÎN PROPOZIȚII?

Unor persoane gravide cursurile prenatale le sunt de ajutor.

DJ este co-părinte cu partenerul său.

Sam este entuziasmat să fie părintele care naște.

Lui Ali îi place să-și hrănească bebelușul la piept.

Unei persoane în travaliu îi poate părea relaxantă penumbra.]

Dar sexul corpului în care te-ai născut nu este ”atribuit”; este observat. Nu este o boală, nu este un defect congenital, ca un picior deformat sau o buză de iepure, care se se poate corecta total sau parțial. Până și cei născuți „intersex‟ se nasc fie cu o anomalie a unui corp fie masculin, fie feminin. Și, indiferent de ce ți s-a întâmplat ție sau mi s-a întâmplat mie sau i s-a întâmplat oricui altcuiva pe parcursul vieții, și de efectele produse asupra noastră, o ființă umană nu-și poate schimba sexul.

Capodopera lui Ed Wood din 1953 î.C. (înainte de „Cis.”)

Istoria este flagrant falsificată. Inși care aveau un comportament ce nu corespundea sexului lor sunt acum descriși ca „transgen”. Femei care purtau haine „bărbătești”, pentru a putea supraviețui într-un mediu ostil sau pentru a putea urma o carieră care altfel le-ar fi fost interzisă, sunt „trans-bărbați‟. Se presupune că ar trebui, deci, să subscriem în felul nostru soartei îndurate de oameni ca Alan Turing, injectat forțat cu hormoni feminini artificiali, în încercarea de a-l „vindeca” de homosexualitate?

Mi se spune că fac parte dintr-o nou-etichetată clasă de asupritori: „cis”, care se bucură de un soi de privilegiu prin aceea că recunosc că sexul cu care s-au născut este și sexul căruia îi aparțin. Dar eu nu sunt „cis”. Mama mea nu era o „cis”. Bunicile mele nu erau „cis”. Nu există „cis”.

Opiniile critice la adresa acestor evoluții au fost permise de mass-media doar cât o nanosecundă și suprimate rapid după aceea, cam pe când ni s-a spus tuturor că lui Bruce trebuie să-i spunem de acum „Caitlyn‟. N-avem încotro, trebuie să presupunem că șefii marilor trusturi de presă și-au primit instrucțiunile de la cei care-i finanțează. Și din cine este formată majoritatea covârșitoare a celor care se văd acum cenzurați, suspendați din conturile lor de pe rețelele sociale, „anulați”, pierzându-și prietenii și chiar mijloacele de existență, din cauză că nu subscriu noii doctrine a genului? Păi… din femei. Femei adevărate, nu „auto-identificate‟. Femeile care refuză să vorbească în Noulimba Unicornului Curcubeu sunt de două ori non-bune.

Pentru partea a doua, click aici.

Trducere după https://endofthesnow.home.blog/2020/10/10/the-machine-stops/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s