Abandonarea conservatorismului ghemuit în defensivă

Pentru un conservatorism care să nu fie liberalism

de Patrick J. Deneen

Cu puțin timp înainte de alegerile generale din 2016, specialistul în drept constituțional Mark Tushnet a scris un articol uluitor de îndrăzneț (aici), care făcea un apel să se termine odată cu ceea ce el numea „constituționalismul liberal ghemuit defensiv”. Anticipând o victorie facilă pentru Hillary Clinton și o schimbare iminentă în componența Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite, el chema la introducerea unei jurisprudențe revoluționare, care să răstoarne la modul agresiv detestatele precedente conservatoare (sau chiar clasic-liberale); declara că „războiul cultural” a fost câștigat necondiționat de stânga ideologică progresistă; și insista că stânga progresistă trebuie, prin urmare, să guverneze în consecință – tratându-și dușmanii conservatori învinși cu o „linie dură”, similară celei a Aliaților „în Germania și Japonia după 1945”.

Articolul acesta a explodat ca o bombă în cercurile dreptei politice și probabil că a jucat fără să vrea un rol în motivarea conservatorilor nehotărâți, care nu știau nici măcar dacă vor ieși la vot, să voteze pentru Trump. Încă și mai remarcabil, totuși, articolul a arătat că, printre progresiștii care ocupă cartierul general de comandă al instituțiilor elitei, cum ar fi Facultatea de Drept a Universității Harvard, rămânea multă frustrare în fața ritmului peste măsură de lent – din punctual lor de vedere – al înaintării progresismului social și politic. Această nerăbdare declarată a fost cea mai înmărmuritoare revelație a articolului: nu doar faptul că progresiștii voiau să-și trateze concetățenii ca pe fasciștii înfrânți din 1945, ci și acela că, în 2016, ei credeau că America este în continuare prea conservatoare.

Această frustrare dădea pe dinafară în ciuda șirului remarcabil de victorii progresiste în toate direcțiile peisajului politic, începând cu decizia din cazul Roe (care a ”constituționalizat” dreptul general la avort – n.n.), continuând cu cea din cazul Casey, avansând odată cu cea din cazul Windsor și culminând cu cea din cazul Obergefell (care a legalizat, practic, la nivel federal, căsătoria între persoane de același sex – n.n.). Mai mult decât atât – încă din momentul „triumfului” jurisprudenței conservatoare prin numirile făcute de Donald Trump –, adepții conservatorismului social au mai încasat o pierdere în cazul Bostock, a cărui motivare a fost scrisă de Neil Gorsuch, un judecător „originalist”, ales pe sprânceană. Mulți conservatori au început să întrezărească atunci adevărul că, în pofida aparentelor victorii electorale care au avut loc periodic din epoca Reagan încoace, ei au pierdut în mod constant, și încă la modul copleșitor, în fața forțelor progresismului.

Articolul lui Tushnet a fost încă o confirmare în plus că progresiștii au o viziune despre unde vor să ajungă. A numi ceea ce ei au realizat deja, un simplu rezultat al „liberalismului ghemuit în defensivă”, a fost o revelație dărâmătoare despre ambiția brută a progresiștilor, care își văd marșul invadator de până acum prin instituții ca pe o „defensivă”!! Închipuiți-vă cum ar fi să intre în „ofensivă”!

A fost un semnal de deșteptare pentru conservatori – dar majoritatea au ales să apese pe butonul „mai dorm puțin”.

În loc să sară în picioare, Conservatorismul S.A. a dat înapoi și s-a ghemuit el însuși în defensivă, făcând apel la reîntoarcerea către un liberalism „mai bun”. În loc să răspundă cu o viziune alternativă asupra a ce înseamnă o societate bună, conservatorismul de curent principal s-a milogit în stil Rodney King: „De ce n-am putea să ne împăcăm cu toții?” În fața amenințării unei viziuni dominatoare a Progresivismului, conservatorismul a adoptat postura lui John Rawls, cerând taberei opuse „să pună între paranteze” orice idee despre bine.

Asumarea unei poziții „ghemuite în defensivă” le-a părut firească „conservatorilor” americani, căci aceasta a fost postura conservatorismului american încă de la apariția lui în secolul XX. Conservatorismul de la mijloc de secol a apărut ca reacție de apărare în fața avansului liberal. A început ca un efort de apărare a liberalismului, a liberalismului „bun”, construit la mijloc de secol și atribuit Părinților Fondatori și Constituției, un fel de a face politică întemeiat pe liberalism ca mod de evitare a oricărei idei de Bine cu B mare în ștința politicii și în cea a economiei. Această postură a atras la scară largă sprijin și donații, ducând la crearea a nenumărate instituții dedicate protejării „liberalismului bun”. Era un conservatorism ghemuit defensiv, ocupând terenul pe care și-l adjudecaseră, până foarte recent, adversarii săi.

Să ne gândim la pozițiile pe care conservatorismul american de curent principal le apără astăzi cheltuindu-și mare parte din timp și comorile sale de preț:

1. Libertate religioasă

2. Guvernare „limitată” a statului

3. Caracterul inviolabil al instituțiilor private (de exemplu, corporațiile)

4. Libertate academică

5. „Originalism” constituțional

6. Piețe libere

7. Libertatea cuvântului și a „exprimării”

Fiecare dintre aceste poziții a fost o creație a liberalismului modern timpuriu, destinată să răstoarne o viziune predominant aristotelică/tomistă asupra lumii. Fiecare dintre aceste trăsături liberale reprezintă un aspect a ceea ce Alasdair MacIntyre a numit „privatizarea binelui”. Fiecare a fost concepută ca un berbec de asalt care să demoleze orice perspectivă în direcția unei ordini sociale, politice și economice care – deși niciodată perfectă – înțelegea totuși că societatea trebuie să fie dirijată către scopul final al avansării telosului ființelor umane.

Fiecare dintre aceste trăsături ale liberalismului este lipsită de conținut, practic reducându-se în mod esențial la „să putem fi de acord că nu suntem de acord”. Deși conservatorii au petrecut mai multe generații deplângând nenorocirile „relativismului”, poziția lor nega efectiv că adevărul obiectiv ar avea vreun cuvânt de spus în ordinea politică. După cum am descoperit în timp, provocarea din partea stângii progresiste nu este relativismul; progresiștii știu exact în ce cred și își urmăresc scopul cu o hotărâre feroce și de neclintit. Relativiștii sunt, de fapt, apărătorii Conservatorismului S.A., care promovează o lume în care noi, individul, suntem unitatea de măsură a adevărului.

Se pretinde că fiecare trăsătură a liberalismului este necesară din cauza realității faptice a pluralismului. Îi auzi pe unii ca David French și Rod Dreher invocând „realitatea pluralismului” ca pe zid de nepătruns care împiedică orice eforturi de punere în aplicare a legii autoritare, deși, în același timp, tot ei se jeluiesc de ascensiunea unei stângi monolite care nu are nicio mustrare de conștiință în privința „realității pluralismului”. Dacă ești un om religios, un credincios practicant, foarte rău. Nu există loc pentru erezie în Biserica Progresivismului American. Pluralismul este doar o problemă, un obstacol, precum și o pereche de cătușe pentru… conservatori.

Tradiția aristoelică și tomistă nu a negat niciodată „faptul pluralismului”; a negat, pur și simplu, însă, că deosebirile noastre de păreri ar trebui să fie o chestiune de indiferență publică. Ceea ce liberalismului îi pare un regim decent și tolerant, în ochii tradiției sale predecesoare nu pare nimic altceva decât indiferență crudă, permițând unor vicii evident nu doar să prolifereze, dar și să se bucure de aprobarea publică implicită.

Liberalismul a devenit consecvent mai agresiv în extinderea acestor trăsături asupra concluziei sale logice – contrazicerea lor sub forma totalitarismului liberal. Aparenta neutralitate a fost abandonată atunci când aristotelismul și tomismul au fost trecute pe line moartă. Astăzi, liberalismul cere afirmare explicită și pozitivă pentru ceea ce se considerau altădată vicii. Din ce în ce mai mult, progresiviștii își dirijează artileria grea împotriva familiei naturale și a oricărei religii ferm ancorate în tradiția biblică, și, ca atare, opunând rezistență adoptării pozitive a indiferentismului liberal.

Fiecare dintre aceste inovații liberale a deschis astfel calea radicalizării liberalismului, pe care o vedem desfășurându-se în voie astăzi. Să luăm exemplul libertății academice. „Libertatea academică” a fost unealta folosită pentru eviscerarea fundamentelor religioase ale colegiilor și universităților din toată țara, dând prioritate punctelor de vedere ale profesorilor individuali, în detrimentul misiunii religioase a instituției și, în final, înlocuind ceea ce în majoritatea cazurilor era o religie creștină, cu noua „liturghie a liberalismului”. Deloc surprinzător, o formă de libertate desprinsă de o concepție existentă și larg împărtășită despre bine în sânul comunității universitare, se va metamorfoza inevitabil într-o pretenție de valorizare a variatelor forme de libertinaj fără limită – lăcomie, concupiscență, lene intelectuală – ce caracterizează campusurile din ziua de azi. Și totuși, uite că azi așa-numiții „conservatori” sunt cei care cred că o apărare a libertății academică îi va proteja de agresiunile progresiste. Au luat de jos ceea ce era o sabie liberală și au confundat-o cu un scut conservator.

Astfel, traiectoria națională de pe parcursul ultimilor 75 de ani a fost una a mișcării necontenite în direcția unor forme mereu mai extreme de liberalism. Conservatorismul S.A. a fost în derivă încă de la bun început pe mările agitate ale libertății individuale dezlegate de la mal, și complet la cheremul curenților dominanți ai liberalismului american.

Unii conservatori încep să realizeze că pe conservatorismul perdant scria de la început „eșec”. A încerca să rămâi parțial liberal e ca și cum ai fi „un pic gravidă” – nu există așa ceva. Logica interioară a liberalismului duce inevitabil la eviscerarea tuturor instituțiilor inițial responsabile pentru ocrotirea virtuții omenești: familia, prietenia care înnobilează, comunitatea, universitatea, polisul, biserica.

Astfel de conservatori postliberali au de înfruntat nu doar furia dezlănțuită a progresiviștilor –firește! –, ci și pe cea a „liberalilor clasici”, așa-ziși conservatori care sunt probabil încă și mai agresivi în opoziția lor față de un competitor al liberalismului. În grad considerabil, această opoziție apare din cauză că postliberalii revelează goliciunea împăratului: profunda nesiguranță printre eșecurile în creștere ale conservatorismului ca mișcare politică. Mai mult, „conservatorismul binelui comun” ridică o provocare la adresa confortului lor instituțional: slujbe bine plătite, sinecuri, statut social, birouri elegante în Washington, D.C. Deși cei ce populează „Conservatorismul S.A.” se opun formei celei mai radicale a regimului, opoziția lor este intenționat una știrbă, de exemplu prezentând un „originalism” molatic (vezi aici) care alunecă constant spre stânga progresistă, în timp ce tabăra adversă amenință să iasă din pretinsa ei „ghemuire defensivă”.

Acești „conservatori” bine înfipți în establishment joacă un rol-cheie în sprijinirea regimului, și, ca atare, servesc drept marionete utile în dejucarea atacurilor – „opoziție controlată” – pentru puternicii din spatele puterii: oligarhii, corporațiile, elita puterii. Acei puternici au un interes direct în a sprijini Conservatorismul S.A., chiar dacă acele instituții seamănă a armată echipată până în dinți pentru războiul final, luptând pentru un „consens mort” (vezi aici).

Voi scrie mai pe larg în postări viitoare despre deficiențele celor șapte trăsături liberale menționate mai sus, și despre alternativele lor. Acum însă este un moment bun să-mi alertez publicul cititor în creștere că plănuiesc să trec la un model pe bază de abonament plătit, cândva în anul următor. Pentru că viitoarele mele explorări vor cere un volum mare de efort, le voi rezerva pentru cei dispuși și, sper eu, doritori să plătească o sumă modestă ca drept la acces la ceea va fi, foarte probabil, o sumă de prime însemnări ale unei viitoare cărți. Intenționăm să construim o mișcare alternativă nu prin sprijinul corporațiilor tot mai woke, ci prin susținerea modestă a numeroșilor cetățeni obișnuiți și hotărâți, care s-au trezit la realitate și încep să înțeleagă natura mai profundă a necazurilor noastre.

Pentru moment, mă alătur semenilor mei fericiți să fie războinici postliberali, în schițarea liniilor generale ale unei căi mai bune spre înainte, întru amuzamentul și (sperăm noi) edificarea domniilor voastre.

Traducere după https://postliberalorder.substack.com/p/abandoning-defensive-crouch-conservatism?utm_source=url