de Patrick Deneen
În acest semestru predau unul dintre cursurile mele preferate: „Liberalism și conservatorism”. Clasa acestui semestru are aproximativ 50 de studenți din fiecare an de licență. În fiecare an în care predau la această grupă, le cer studenților să scrie o scurtă „autobiografie politică” în care să prezinte natura și originile convingerilor lor politice. Este întotdeauna un exercițiu interesant, în primul rând pentru că îmi permite să aflu câte ceva despre opiniile și biografiile intelectuale ale studenților din clasa mea. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, rezultatele s-au dovedit, fără a fi urmărit asta, a fi un fel de barometru al tendințelor spre care se îndreaptă opinia elitelor. Clasa de anul acesta s-a dovedit a fi printre cele mai fascinante de până acum.
De obicei, le pun convingerile pe schema destul de utilă, dacă nu întotdeauna cuprinzătoare, în patru casete, care măsoară liberalismul economic și social și conservatorismul. Dacă axa verticală măsoară convingerile sociale, de la cele mai liberale din punct de vedere social în partea de jos a liniei, la cele mai conservatoare din punct de vedere social în partea de sus a liniei, iar axa orizontală măsoară „intervenționismul” economic în stânga (ceea ce noi americanii numim „liberal”) și „libertarianul” în partea dreaptă a liniei (ceea ce americanii numesc „conservator”, dar europenii numesc „liberal”!), putem împărți teritoriul în patru ideologii politice destul de recunoscute.
Colțul din dreapta sus reprezintă vechiul fuzionism republican sau ceea ce s-a numit „conservator” timp de câteva decenii. Poziția sa este „social conservator și economic libertarian” – gândiți-vă la Ronald Reagan și Heritage Foundation. Aici este promovată „guvernarea limitată”, care consideră că rezultatul impozitelor scăzute și al dereglementării este dinamismul economic, împreună cu spațiul pentru „societatea civilă” pentru a promova și susține instituții precum familia și Biserica. Rămâne o forță puternică în angajamentele politice reale ale Partidului Republican, în ciuda credinței larg răspândite în mass-media că dreapta este pe deplin captivă trumpismului.
Colțul din stânga jos reprezintă nucleul actual al Partidului Democrat – AOC (Alexandra Ocasio Cortes, o politiciană radical progresistă a democraților – n.n.) și progresiștii pe linie. Social liberal și economic „intervenționist”, caută deopotrivă o ordine economică mai egalitară și o ordine socială mai libertariană. Este dedicat mai ales autonomiei sexuale și identitare, libertății de exprimare individuală și opoziției față de instituțiile ”opresive”, care se presupune că ar fi beneficiarele marii redistribuiri economice.
Colțul din dreapta jos reprezintă libertarianismul pur și nealterat atât în sfera economică, cât și în cea socială: gândiți-vă la Ayn Rand. Acest bloc ideologic atrage mințile care doresc un ethos consecvent al libertății, ștergerea tuturor „hotarelor” trasate care diferențiază sferele autonomiei de sferele autorității (de exemplu, absolutismul libertății de exprimare). Deși atrage doar un număr relativ mic de credincioși devotați, aceștia au o influență instituțională și politică uriașă prin surse de finanțare precum Fundația Koch și instituții precum Cato. Acest bloc a finanțat blocul „fuzionist” din dreapta sus și, ca urmare, și-a păstrat agenda economică în fruntea Partidului Republican (taxe mici, reglementări reduse, cu câteva oscioare aruncate conservatorilor sociali – cum ar fi un judecător gen Anthony Kennedy la Curtea Supremă) .
Colțul din stânga sus este casa celor care caută reținere atât în sfera economică, cât și în cea socială – gândiți-vă la Aristotel, Aquino, De Rerum Novarum al Papei Leon al XIII-lea și întreaga Învățătură socială a Bisericii Catolice. În termeni mai puțin înalți, gândiți-vă la acele personalități politice care susțin utilizarea mai consecventă a puterii de stat pentru a atinge scopurile ordinii și stabilității atât în sfera economică, cât și în cea socială, cum ar fi Viktor Orbán. Tucker Carlson și JD Vance. Alegătorii din acest cadran caută o ordine politică și socială care se bazează pe vechile teme economice ale clasei muncitoare avansate cândva de stânga, împreună cu o prioritate pe utilizarea puterii publice pentru a consolida instituțiile civice și familiale prețuite de dreapta. Acest cadran a fost descris drept „Partidul statului” de Gladden Pappin, contributorul acestei pagini (Ordinea Postliberală – n.n.): o combinație de economie de stânga și politică socială de dreapta. Denumirea scurtă pentru a-l descrie este „populismul”.
Această împărțire a viziunilor politice asupra lumii a devenit oarecum faimoasă atunci când rezultatele alegerilor din 2016 au fost trasate în funcție de identificarea alegătorilor. În cea mai mare parte a perioadei de după Războiul Rece, electoratul american a fost împărțit între cadranul din stânga jos și din dreapta sus, republicanii atrăgând unii libertarieni, iar democrații atrăgând conservatori sociali care susțineau politicile economice ale stângii (în mare parte catolici din clasa muncitoare, un segment al electoral din care Joe Biden reprezintă ultima suflare).
În 2016, a avut loc o schimbare dramatică. Numărul de alegători din cadranul din stânga sus crescuse de câțiva ani, cu o succesiune de candidați care încercau să regrupeze electoratul: Buchanan, Perot, Santorum, Huckabee (ultimii doi aflați pe linia celor două cadrane superioare). Dar a fost nevoie de adevăratul outsider – Donald Trump – precum și de catastrofa economică din 2008, dezastrul războiului din Irak și de disperarea culminantă în rândul clasei muncitoare albe descrise în ”Hillbilly Elegy” (film american din 2020 regizat de Ron Howard, bazat pe memoriile din 2016 cu același nume de JD Vance – n.n.) a lui Vance, pentru a se ajunge la o transformare electorală. Rezultatul a fost uluitor:
Trump a câștigat pentru că a atras suficienți alegători în cadranul din stânga sus (care acum a înclinat decisiv republican), în timp ce a respins aproape toate angajamentele libertarismului. Într-adevăr, electoratul Partidului Republican de atunci, și probabil chiar mai mult cel de acum, se află cu adevărat pe cele două cadrane superioare, baza clasei muncitoare mai mult spre stânga (economică), iar elitele lui instituționale încă loiale aripii economice libertariane. Trump a fost primul candidat cu adevărat „populist” nominalizat de un partid important, după William Jennings Bryan și, probabil, singurul președinte populist de la Andrew Jackson încoace. El a cerut utilizarea puterii publice pentru a interveni atât pe piață, cât și în sfera socială. Din punct de vedere economic, el a militat pentru impunerea de tarife, constrângerea globalizării economice, restrângerea imigrației și a încercat să folosească tribuna bătăușului și politica fiscală pentru a încuraja creșterea producției interne. Între timp, el a înclinat „războaiele culturale” către poziții mai agresiv conservatoare, cum ar fi impozitarea dotărilor universitare, interzicerea CRT (Teoria Critică a Rasei) în guvernul federal și a promis (și poate a și oferit) judecători mai conservatori din punct de vedere social.
Trump a dezvăluit un lucru pe care celelalte trei „cadrane” doreau să-l ascundă: exista un segment mare, non-(chiar post-)liberal al electoratului american. Dezvăluirea acestui segment puternic – unul care ar putea înclina alegerile în viitorul previzibil – a fost ceea ce a provocat criza masivă la care am asistat în ultimii cinci ani. Reacția nu a fost doar o opoziție politică normală, ci un denunț la nivel de Armaghedon: democrația americană va pieri! Fascismul a sosit! E timpul să te muți în Canada!
Această reacție a venit nu doar de la cei care populau vreunul din cadrane, ci dinspre toate cele trei cadrane liberale. Progresiștii au devenit „protestatari în principiu pașnici”. Vechii neo-conservatori din cadranul superior din dreapta, mulțumiți de pozițiile lor oferite de finanțatorii libertarieni, ofensați și furioși, au declarat „Never Trump!” – și au devenit Democrați. Libertarienii au cheltuit mai mulți bani creând și mai multe cercuri universitare irelevante politic, dedicate LIBERTĂȚII!!!
Ceea ce a dezvăluit, mai presus de orice, acest moment din politica noastră, este că presupusele opoziții politice care s-au dezvoltat în epoca Războiului Rece aveau de fapt mai multe în comun decât ne-am fi așteptat. Împărțiseră plăcinta liberală între ele. În special, pe libertarieni nu-i vezi în lumea reală: ei sunt creați în laboratoarele de subsol ale Institutului Cato. Doar un psihopat – sau Ayn Rand (există vreo diferență?) – crede că cea mai bună lume posibilă este una fără legi, granițe sau copii. Pentru a deveni relevante din punct de vedere politic, angajamentele libertariene de bază au fost împărțite între principalele partide. Republicanii au devenit partidul liberalismului economic. Democrații au devenit partidul libertinismului social. În timp ce fiecare din cele două părți pierdeau pe rând, liberalismul câștiga întotdeauna. Întreaga noastră ordine socială a devenit mai libertariană. Liberalizarea economică globalizată și normalizarea libertinismului sexual au crescut constant și inexorabil împreună. Cel mai mare export al Americii a devenit ideologia libertariană.
Rezultatul acestei transformări este astăzi limpede: bifurcația de clasă care definește diviziunea noastră politică. Oamenii din clasa muncitoare au pierdut în mod constant teren pe frontul economic, și în același timp se confruntă cu devastarea vieții lor sociale. După orice standard al științelor sociale, a nu fi absolvent de facultate în America (în special dacă ești bărbat) înseamnă să fii destinat eșecului economic și social, eșec care a devenit acum o moștenire generațională. Între timp, „clasa purtătorilor de laptop” a înflorit, monopolizând oportunitățile economice care ofereau plapuma financiară necesară formrii unei vieți de familie mai sănătoase, în urma dezmembrării instituțiilor sociale mai largi. Ceea ce fusese cândva utilitatea publică a rețelelor de sprijin social precum biserica, comunitatea și familia extinsă a fost privatizat în beneficiul exclusiv al celor bogați. Efortul de a „de-centra” familia și de a desprinde oamenii din comunitățile și istoria care îi țineau a fost încă un alt mijloc de a menține avantajul de clasă. Milioane, ba nu, miliarde neștiute de dolari sunt acum cheltuite pentru a face lumea să uite că acest cadran din stânga sus a existat vreodată.
Micul nostru proiect – Ordinea postliberală – este un exercițiu prin care le reamintim oamenilor nu numai că există o tradiție și că există un electorat non-liberal, ci că această tradiție este superioară experienței dezumanizante, fragmentare și dezrădăcinătoare a liberalismului.
Alternativa noastră se bazează pe înțelepciunea și vechile învățături ale epocii clasice și creștine, înțelepciune care a fost fie respinsă în mod explicit de arhitecții liberalismului, fie neutralizată prin însușirea și uzurparea ei de către liberali. În timp ce schimbarea politică din prezent a apărut în mare parte de jos în sus, explicațiile și justificările acestei alternative politice au un pedigree distinct nobil, o moștenire care este acum articulată cu forță de un număr tot mai mare de filozofi, teologi, avocați, jurnaliști și intelectuali publici.
După cum era de așteptat, adversarii noștri sunt o legiune. Ei provin din fiecare cadran al liberalismului dominant. Progresiștii sunt îngroziți. Liberalii de dreapta sunt de partea lor. Iar libertarienii vor să vă convingă că suntem „neamericani”. Scopul lor comun: restaurarea vechiului „consens” liberal. Dacă vor avea succes, rezultatul este sigur: va fi la fel ca acum. Dacă v-a plăcut ordinea economică ce a culminat în criza din 2008; o ordine socială în care căsătoriile și copiii devin din ce în ce mai rar întâlnite; și o ordine internațională în care America continuă să-și piardă războaiele și legitimitatea – atunci aplaudați acea restaurare. Dacă v-a plăcut, aproape sigur sunteți un membru al clasei liberale nobiliare, care poate avea beneficii de pe urma jafului care se produce acum, în anii crepusculari ai imperiului liberal american.
Lucrul de care ce se tem, mai presus de toate, este faptul că pierd narațiunea: odată ce adevărata natură a coaliției lor a fost „observată”, aceasta nu mai poate fi ascunsă. Și a fost văzută mai ales de tinerii care își urmăresc cu atenție bătrânii. Printre cei mai grijulii tineri și cei mai conservatori studenți pe care îi întâlnesc, se simte foamea de a discuta aceste idei și de a face parte dintr-o schimbare fundamentală a politicii noastre.
Vechile linii de luptă sunt încă acolo – trăiesc ca zombi în peisajul instituțional deshidratat stabilit în ultimii cincizeci de ani. Liberalii de dreapta au fost deosebit de activi, muncind din greu pentru a-și ajusta vechiul program cu niște denumiri mai „populiste” și creând noi programe pentru a preveni constituționalismul binelui comun – dar totul pentru a menține „conservatorismul ghemuit defensiv ” în slujba liberalismului în curs de desfășurare. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor de ariergardă ale zombilor și epigonilor lor, acele linii de luptă se schimbă, totuși.
Pentru a reveni la constatările mele nu tocmai științifice cu privire la opiniile politice ale studenților mei, anul acesta a reprezentat o altă revelație. Cel puțin în ultimii douăzeci de ani – fie la universități catolice precum Georgetown sau Notre Dame, fie la o școală laică precum Princeton – defalcarea claselor mele a fost de aproximativ o treime în fiecare cadran „liberal”: progresist, libertarian și de dreapta-liberal. Fără îndoială, am avut un număr nereprezentativ de mare din ultima categorie – republicanii „fuzioniști” – din cauza reputației mele de profesor conservator. Dar această defalcare rămânea în concordanță cu diviziunile politice ale politicii americane din acea perioadă și cu ambițiile studenților de a aparține unuia dintre acele „triburi” politice relevante.
Anul acesta?
1/3 vechi fuzionism republican (dreapta sus)
1/3 progresism (stânga jos)
1/3 postliberali (stânga sus)
Și cu greu un libertarian în încăpere.
De aceea ne urăsc. Imperiul liberal vrea să nu vezi ce e în spatele cortinei. Dar avem, și nu mai poate fi ascunsă, o alternativă autentică care ne dezvăluie continuitățile mai profunde dintre aromele liberalismului. Soldații lor continuă să lupte în vechiul război, neștiind că liniile de luptă s-au schimbat. Viitorul este postliberal, iar frontul a înaintat.
Traducere după https://postliberalorder.substack.com/p/why-they-hate-us?utm_source=url
Reacționarii 