Cum să nu te gândești la Ucraina

de Sohrab Ahmari

Invazia Ucrainei de către Rusia este o mare problemă și un lucru foarte rău. Permiteți-mi să estimez că evenimentul a declanșat și un nou focar de isterie în masă în rândul clasei conducătoare occidentale, cel mai grav de până acum.

Tocmai atunci când sobrietatea, responsabilitatea, probitatea și abilitățile diplomatice sunt cele mai necesare, experții noștri și factorii de decizie ne oferă opusul: emoție cutremurătoare, propagandă ieftină, fantezii delirante, refuzul de a dialoga și de a detensiona. Și partea cea mai proastă este că totul este al naibii de familiar. Încă o dată, cădem – sau mai degrabă, suntem conduși – în capcane informaționale structurale care împiedică luarea deciziilor corecte și forțează alegeri politice pe care le-am putea regreta foarte mult, atunci când va fi prea târziu.

Acest tip de proces s-a dovedit extrem de costisitor în ultimii ani. De data aceasta, ar putea semnifica o catastrofă. De data aceasta, o acțiune nefericită ar putea duce la riscul unei confruntări directe cu o puternică civilizație eurasiatică, cu mândrie rănită și cu un vast arsenal de arme strategice. Cum am ajuns aici?

Dacă ești blocat într-una dintre aceste capcane informaționale, este foarte dificil să te retragi. Cei care ar putea încerca să te ajute se vor confrunta cu toată forța mâniei tale (după cum vom vedea). Odată ce momentul media a trecut, desigur, s-ar putea să vă întrebați cum de ați ajuns vreodată să-l credeți pe X sau să-l susțineți pe Y. S-ar putea să apară indicii de regret. Dar apoi viața va merge mai departe. Alte preocupări vor concura pentru timpul tău limitat și pentru atenția ta. Mai precis, până la următorul eveniment media încărcat de capcane.

Totuși, trebuie să examinăm episoadele anterioare. Patru ies în evidență în mod special: războaiele de după 11 septembrie, primăvara arabă, criza migranților europeni și pandemia de Covid. Acestea se întâmplă să fie momentele media definitorii ale carierei mele de jurnalist și, în unele cazuri, am căzut în capcanele informațiilor. Experiența mi-a modelat foarte puternic viziunea asupra lumii. Dar nu trebuie să-mi împărtășești viziunea asupra lumii pentru a observa – și să ai grijă – trei modele de capcană de informație comune tuturor acestor momente media.

În primul rând, atenție la imaginile încărcate emoțional, care tind să copleșească rațiunea. Primăvara Arabă ar fi trebuit să fie instructivă în acest sens. După ce un vânzător de fructe tunisian și-a dat foc în 2010, imaginile cu tineri tunisieni liberali, îmbrăcați în blugi și mânuind smartphone-uri, care ieșeau în stradă, au uimit reporterii și utilizatorii rețelelor sociale. Imaginile au alimentat o narațiune a unor eroici jeffersonieni care se confruntă cu niște cleptocrați ascunși. Fervoarea a înăbușit întrebările incomode.

Întrebări precum: acești tineri erau, de fapt, reprezentativi pentru societățile lor? sau ne-au câștigat favoarea doar pentru că s-a întâmplat să arate și să pară la fel ca noi ? Erau de fapt pregătiți să-și guverneze societățile? sau mișcările lor puteau fi deturnate de actori mai puțin gustați de public? Dacă islamiştii, cu sprijinul maselor, ar ajunge la putere, tinerii liberali ar fi în stare să accepte asta? Existau motive pentru a adopta o abordare mai prudentă, ținând cont de complexitățile religioase și tribale și de liniile de falie geopolitice care traversează regiunea?

Inutil să spun că Statele Unite nu au urmat o politică prudentă, ci și-au împins clienții să demisioneze și, în cazul Libiei, au organizat o intervenție militară pentru a-l înlătura pe Muammar Gaddafi. Rezultatul: instabilitate, război civil, teritorii neguvernate, teroare și o eventuală revenire la autocrație în majoritatea statelor cuprinse de primăvara arabă.

Imaginile emoționante au copleșit, în mod similar, luarea rațională a deciziilor în timpul crizei migranților europeni din 2015-2016. Trecerea decisivă la deschiderea porților continentului a venit ca răspuns la fotografia unui copil sirian care zăcea mort pe țărmul de vest al Turciei, după ce a încercat să ajungă pe insulele grecești. Peste un milion de nou-veniți – majoritatea bărbați, mulți necontrolați – s-au revărsat în Europa ca refugiați. Era departe de a fi clar câți dintre erau, în realitate, doar migranți economici ale căror traversări fuseseră posibile prin contrabandă.

Preocupările cu privire la efectele negative ale migrației în masă asupra siguranței, serviciilor sociale și coeziunii sociale au fost, din nou, înăbușite până mult mai târziu, când era prea târziu.

Pandemia și-a furnizat cota sa de imagini captivante și potențial înșelătoare – mai presus de toate, cea a morții și mizeriei din secțiile Covid din Italia, scene despre care s-a spus că vor ajunge cu siguranță într-un spital din apropierea dvs., cu excepția cazului în care vor fi luate măsuri drastice, dar temporare. Puțini s-au întrebat despre măsura în care ororile Italiei au fost un produs specific al sistemului de sănătate al Italiei și al populației sale în vârstă.

În al doilea rând, aveți grijă la tratarea disidenței sau a criticii drept trădare. Acesta este probabil cel mai dăunător tipar în capcanele informaționale, deoarece exploatează tendința foarte umană de a ostraciza și a trimite dizidenții „în afara grupului”. Mass-media moderne, cu puterea lor de a incita gloate înfiorătoare, a supraalimentat această ispită străveche. Mulțimea a fost instruită să apere o anumită politică – și numai un trădător sau un răufăcător ar mai putea avea nedumeriri!

Astfel, oponenții Războiului din Irak, inclusiv mulți care și-au făcut din revista lacare scriu casa lor, au fost numiți conservatori „nepatrioți”. Rezervele manifestate de Franța au dus la idioția „Freedom Fries”. Cei care au pus sub semnul întrebării Primăvara Arabă – inclusiv un savant la fel de eminent al Orientului Mijlociu precum Bernard Lewis – au fost respinși ca „orientaliști” și chiar mai rău. De asemenea, cei care au pus sub semnul întrebării politica Angelei Merkel privind ușile deschise abia au putut să fie auziți în media mainstream.

Apoi a fost Covid. Toată lumea trebuia să poarte o mască. Toată lumea a trebuit să se laude online cu statutul său de vaccinare, să posteze selfie-uri când purta masca. Pentru a proclama #StămAcasăSalvămVieți. Cei care criticau lockdown-urile pentru uciderea locurilor de muncă și distrugerea întreprinderilor mici erau, fără îndoială, insensibili și lipsiți de inimă. Când RR Reno, editorul revistei First Things, a avertizat că Occidentul cedează în fața unei ideologii periculoase a păstrării siguranței sanitare, acordând prioritate bunăstării fizice în detrimentul tuturor celorlalte bunuri, teologul de la Universitatea Catolică Joseph Cappizi  l-a acuzat, în mod fals, că a sugerat că „valoarea vieții ar trebui măsurată în termeni economici”, că a propus să fim „indiferenți față de bunăstarea celor mai vulnerabili membri ai societății”. Era un mod sofisticat de a pune aceeași întrebare pusă de prigonitorii online ai lui Reno: „Câte bunici ești pregătit să omori pe altarul economiei tale, Rusty?”

În al treilea și cel din urmă rând, ferește-te de iluziile că orice criză complexă ar putea fi ținută total sub control. Este ușor pentru oamenii care își dau cu părerea pe rețelele tradiționale sau sociale să spună că chestiunile complexe sunt de fapt simple, că „noi” putem lua măsuri drastice fără să ne îngrijorăm de consecințe, pentru că Occidentul se bucură de o civilizație unică și capabilă, datorită priceperii sale științifice și tehnologice. Credem că putem „descoperi” rezultatele, că putem vedea după colț, să profețim cu date.

În repetate rânduri, evenimentele își bat joc de această încredere – și totuși ea persistă. Susținătorii războiului din Irak ne-au spus că vom fi întâmpinați cu flori, că ocupația va fi scurtă și dulce. Operațiunea Libertate pentru Irak a cufundat țara în haos și un război civil care, în cele din urmă, au adus beneficii Iranului. „Wir schaffen das!  (Putem face asta!)”, a spus cancelarul german de atunci, Angela Merkel, despre perspectiva de a absorbi un milion de migranți. Decizia ei a destabilizat dramatic politica europeană. „Două săptămâni pentru a aplatiza curba” au durat mai mult de doi ani.

Observați modele similare în răspunsul occidental la criza din Ucraina? Mi-e teamă că da. De la fotografiile cu bunici și tinere fotogenice care au în mână un kalașnikov pentru a apăra Ucraina, până la poveștile (fabricate) despre trupele ucrainene care se sacrifică în loc să se predea, suntem bombardați cu imagini unilaterale, captivante emoțional.

Îi tratăm încă o dată pe dizidenți și critici ca pe niște trădători și răufăcători și de a fi oamenii lui Putin. Aceleași persoane care i-au acuzat de indiferență criminală pe criticii izolării și carantinelor îi acuză acum de… același lucru pe criticii escaladării: Capizzi l-a atacat luni pe cercetătorul în drept de la Harvard Adrian Vermeule pentru că a dat „like” unei hărți care circula online, care arăta încercuirea realizată de forțele ruse în orașul ucrainean Harkov. Vermeule a fost vinovat de ceva , pentru că făcuse click pe „like” pe harta unui loc „unde mor nevinovați”.

Și ne promovăm încă o dată propria noastră versiune despre cum putem controla niște evenimente care sunt destul de greu de controlat. Aceiași ”războinici”, pe care îi știm cu toții, hrănesc visul unei rezistențe ucrainene fără speranță. Probabil că aceste figuri nu fac decât să adâncească durerea poporului ucrainean, fără a modifica rezultatul final al conflictului. Iar măsurile care ar putea modifica în mod plauzibil rezultatul poartă riscul nefericit de a ne aduce aproape de pragul războiului total cu Moscova.

Poate că asta își doresc mulți americani. Dar cei care se simt confortabil cu ciclul de escaladare și sunt convinși că sunt pregătiți să accepte și dezavantajele situației ar putea lua în considerare că privesc evenimentele din adâncul unei capcane informaționale.

Traducere după https://www.theamericanconservative.com/articles/how-not-to-think-about-ukraine/