Nu există o „societate deschisă”
de Patrick J. Deneen
Colegul și prietenul meu, profesorul Dan Philpott, a scris un eseu lung, apărând libertatea academică în cadrul universității, inclusiv – și mai ales – la Universitatea Notre Dame. El se alătură altor voci catolice conservatoare proeminente, care solicită apărarea solidă a libertății academice, în special profesorul Robert George de la Universitatea Princeton și propriul nostru profesor Phillip Munoz. Profesorul George este chiar co-fondotarul unei instituții – „Alianța pentru Libertatea Academică” – care face ca apărarea libertății academice să fie misiunea sa, în special căutând să creeze o alianță între conservatorii religioși și diverși „liberali clasici” laici, cum ar fi profesorii Jonathan Haidt și Steven Pinker.
Motivul acestor apeluri vocale și al unei inițiative bine finanțate este evident: universitățile au devenit locul unei „ortodoxii” și unei credințe din ce în ce mai omogene. Chiar dacă afilierea la un partid sau altul nu reprezintă decât un ghid foarte brut și inexact, nu poate trece neremarcată înclinația masivă spre stânga a compoziției corpului profesorilor și studenților din universitățile de elită. Un sondaj din 2020 realizat de Harvard Crimson a constatat că 38% dintre profesorii de la Harvard s-au identificat drept „foarte liberali” și 41% ca „liberali”, în timp ce doar 1% s-au identificat drept „conservatori”. O serie de alte sondaje remarcă faptul că donațiile de campanie ale facultăților din instituțiile de conducere către Democrați depășesc cu mult donațiile către Republicani, de obicei de ordinul a 90% sau mai mult în favoarea stângii politice.
Rezultatul acestei compoziții politice este bine documentat: studenții și profesorii de la universitățile de elită și cele importante caută din ce în ce mai mult să interzică vocile ”inacceptabile” – de obicei conservatoare – de la prezentări, dezbateri și discuții. Anularea invitațiilor pentru vorbitori, protestele la festivitățile de la începutul anului universitar și de la alte evenimente oficiale, precum și întreruperile din timpul conferințelor au devenit ceva obișnuit, într-un număr mare de campusuri universitare.
Este astfel de înțeles că, în fața ferocității crescânde a criticilor și a opoziției copleșitoare pe tot parcursul academic, libertatea academică pare cea mai bună protecție pentru ideile și credințele acestor savanți.
Merită să ne întrebăm, totuși, cum am ajuns în acest punct. Premisa implicită a oamenilor precum Philpott, George și Munoz este că noua ”ortodoxie” a campusurilor (woke) reprezintă o trădare a libertății academice, iar aplicarea hotărâtă a nou-botezatului lor ideal este corectorul său natural. Ceea ce uită ei să amintească este că această nouă ”ortodoxie” woke nu este o abatere de la ceea ce cred ei că este scopul libertății academice, ci este, de fapt, chiar obiectul său.
Originile „libertății academice” care predomină astăzi în universități au fost, în primă instanță, avansate de la început, în mod explicit și intenționat, în opoziție cu identitatea distinctă a instituțiilor creștine și a societății. În al doilea rând, scopul său nu a fost ca în final să fie promovate toate punctele de vedere, ci să avanseze un set de angajamente de fond care erau implicite într-o concepție liberală a libertății ce era fix opusă înțelegerii ei clasice și creștine.
Mulți dintre apărătorii catolici de astăzi invocă argumentele cărții Despre libertate a lui John Stuart Mill ca text de bază în apărarea libertății intelectuale, inclusiv a libertății academice. Mill a articulat celebrul „principiu al nondăunării”, interzicând limitarea oricărei opinii, credințe, punct de vedere și chiar acțiuni, cu excepția cazului în care s-ar putea dovedi că cineva (de obicei, altcineva) ar putea fi vătămat în mod demonstrabil de acea expresie sau act. Aparent neutru, acest principiu părea să apere libertatea oricărei forme de exprimare sau credință – fie că este religioasă sau laică, comună sau excentrică.
Cu toate acestea, a fost clar că ceea ce urmărea Mill prin acest ideal de libertate era să înlocuiască formele tradiționale de cultură și credințele vechi, în favoarea progresului . Libertatea nu era doar bună în sine, ci trebuia să servească progresului transformării sociale și umane. Mijlocul acestei transformări a fost sprijinirea și promovarea libertății celor care doreau să se angajeze în „experimente de viață”. Dacă astfel de „experimente” erau dezaprobate de cei cu credința obișnuită, comună – în special credincioșii religioși – Mill spunea clar că „despotismul obiceiului” trebuia să fie răsturnat, chiar și prin forța puterii politice, dacă era necesar.
Odată eliberată de limitele ”prostești” ale societății tradiționale, susținea Mill, capacitatea umană de autoafirmare va fi dezlănțuită. Eliberarea formelor de individualitate spontane, creative, imprevizibile, neconvenționale, adesea ofensive, a fost obiectul laudelor lui Mill. Mill credea că roadele unei astfel de libertăți erau benefice în mod special pentru cei educați, artiști și antreprenori – cei care aveau să beneficieze de o societate marcată de schimbare continuă și instabilitate. Prin remodelarea ordinii sociale într-un laborator de experimentare, societatea ar putea experimenta acum istoria: mișcarea unei întregi societăți pe o traiectorie ascendentă, progresivă. Cei care apărau credințele din trecut, care prețuiau și apărau modurile de viață stabilite și înrădăcinate, care credeau că obiceiul este o formă de păstrare a bunului simț și a experienței istorice, urmau să fie înlocuiți în mod agresiv. Este de mirare sau coincidență, atunci, că atât „conservatorii” cât și credincioșii religioși aproape au dispărut din facultăți și din campusurile universitare? Deformarea într-o direcție progresivă rezultă direct din scopurile pe deplin intenționate ale „libertății academice”.
Mill spera că o transformare morală a umanității va urma eliberării de obiceiurile până atunci incontestabile. El credea că, odată ce libertatea a descătușat oportunități nelimitate de autoafirmare, nu doar câțiva indivizi vor fi beneficiarii, dar, în cele din urmă, va apărea o nouă ordine socială – într-adevăr, morală și chiar cvasi-religioasă. El credea că, eliberați de mâna moartă a trecutului, oamenii vor deveni mai iluminați, mai sociali și, în cele din urmă, comuniști, transcenzându-și identitatea ca sine individual. În anumite momente, el a promovat un fel de religie naturalistă care avea să culmineze într-o „religie a umanității”, care vizează crearea unui rai pe pământ. Așa cum știm prea bine astăzi, astfel de învățături au fost sursa unor mari nenorociri, atunci când au inspirat politici prin care era vizată desăvârșirea umanității.
O generație mai veche de educatori catolici a perceput bine angajamentele de fond cuprinse în doctrina libertății academice și a denunțat-o ca fiind o practică prin care vor fi subminate în cele din urmă nu doar fundamentele religioase ale instituțiilor catolice, ci va înlocui sistemul de credințe existent al Statelor Unite cu un cu totul alt crez. O instituție catolică a respins libertatea academică drept „un pretext pentru a preda sisteme care distrug orice libertate”. Această instituție a fost Universitatea Fairfield – o universitate iezuită – care în 1959 „ca instituție catolică, este bucuroasă că a predat și va preda întotdeauna principiile pe care se bazează toată legea, ordinea și guvernarea corecte”.
Nu, acești critici ai libertății academice nu au fost predecesorii „integriștilor” – au fost președinți, persoane cu autoritate și administratori ai unor universități precum Georgetown și Fairfield, printre alții, care au avertizat că fundațiile lor catolice vor fi distruse de filozofia progresistă substanțială conținută implicit în cadrul argumentelor libertăţii academice. Acești administratori și persoane cu autoritate au fost vizionari: astăzi, majoritatea colegiilor și universităților catolice nu mai sunt deloc catolice în vreun sens de recunoscut, ci doar maimuțăresc „colegiile aspiraționale” seculare din toate punctele de vedere. Notre Dame se îndreaptă rapid pe aceeași cale.
O a doua înțelegere greșită de către apărătorii catolici de astăzi ai libertății academice rezultă din prima. Apărătorii de astăzi ai libertății academice susțin că aceasta este condiția necesară pentru a urmări adevărul, în ciuda eforturilor progresiștilor de azi de a limita discursul din campus. Numai permițând toate punctele de vedere, toate perspectivele, orice și toate provocările, susțin acești apărători, putem ajunge să discernem adevărul.
Această poziție presupune două puncte pe care o instituție catolică încrezătoare în sine le-ar respinge. În primul rând, adevărul nu este pe deplin necunoscut și, prin urmare, nu necesită o abordare care să presupună că toate punctele de vedere necesită reprezentare, astfel încât orice ortodoxie să poată fi contestată. În al doilea rând, și mai insidios, sugerează că instituțiile umane, cum ar fi universitățile, pot fi organizate pe principiul deschiderii complete și neutralității absolute, evitând orice influență sau angajament față de o filozofie, convingere sau chiar credință subiacente.
Profesorul Philpott are dreptate când susține că universitățile ar trebui să fie instituții în care să fie întreținute o varietate de opinii. Nu ar trebui să fie simple camere cu ecou. Cu toate acestea, argumentul său neglijează modurile concrete în care oamenii interacționează, și se limitează la a invoca, precum mulți alții, lucruri crescute pe câmpia filozofiei abstracte. El afirmă că studenții ar trebui să se simtă liberi și bineveniți să aducă orice argument pe care și-l doresc la cursurile lor, în căminele lor, la o masă în sala de mese. Același lucru ar trebui să fie valabil și pentru facultate. Dar, desigur, orice student sensibil știe că, în realitate, o astfel de condiție de deschidere totală „pură” nu există niciodată – și nici unul dintre noi nu ar trebui să-și dorească să existe.
Fiecare elev – cel puțin unul care intră într-o școală precum Notre Dame – are un bun simț al limitelor vorbirii, limite care de cele mai multe ori nu sunt scrise în niciun cod legal, document oficial sau manual al elevului. Aceste limite sunt stabilite de normele comunității umane în care trăim, care includ de obicei un grad de respect față de autoritatea părintească sau profesorală, respect pentru alți oameni și recunoașterea faptului că „societatea politicoasă” necesită evitarea obscenității, insultei și denigrării. Toată lumea recunoaște normele și credințele largi care, în general, nu ar trebui să fie confruntate direct, cu excepția unor circumstanțe cu totul excepționale (principiul egalității umane este cu siguranță unul care se califică pentru asta). Avem o idee bună despre modul în care aceste limite ale conversației se pot extinde și contracta în funcție de interlocutorii noștri imediati și de circumstanțe, schimbând codul imediat când trecem de la micile răutăți ocazionale pe care le facem cu prietenii la o bere, la tonul mai elevat al unei discuții formale.
Universitățile nu sunt ceva diferit. Căutăm adevărul, dar recunoaștem și hotarele. Universitățile sunt întotdeauna, într-o anumită măsură, un „colegium” – care înseamnă „comunitate”, „societate” sau „breaslă” în latină. O comunitate este definită de hotare, norme, opinii și credințe comune. Deși teoretic liberi, suntem de fapt limitați de cunoașterea și respectarea interlocutorilor noștri.
La bază, comunitățile umane – printre ele și universitățile – s-au bazat întotdeauna pe o credință comună și, aproape întotdeauna, pe o credință religioasă profundă. În astfel de comunități, pot exista – și, probabil, vor fi întotdeauna – atât dizidenți în cadrul tradiției, cât și străini din afara tradiției, dar se așteaptă ca normele care guvernează comunitatea să fie recunoscute și respectate.
De-a lungul secolului al XX-lea, natura colegiilor s-a schimbat: ne-am mutat de la fundamentele religioase ale colegiilor noastre coloniale la normele academice ale universității moderne. Dar aceste instituții nu au încetat să fie guvernate de norme și definite de hotare. De-a lungul timpului, au ajuns să adopte o nouă religie: religia promisă de „libertatea academică”, religia lui John Stuart Mill sau chiar „religia umanității”. Ceea ce astăzi numim „trezit” (woke) este noua ortodoxie religioasă, care a înlocuit pe deplin credințele și practicile religioase originare ale instituțiilor originale, ale căror clădiri și motto-uri rămân aceleași, dar ai căror zei s-au schimbat.
Cu zeci de ani în urmă, când instituțiile erau încă guvernate de acele principii creștine mai vechi, susținătorii libertății academice condamnau limitele vorbirii, interzicerea anumitor vorbitori, capela obligatorie, profesiunile de credință ale viitorilor studenți, cerințele în studiile teologice, normele morale care guvernau comportamentul studenților și așa mai departe. Ei au reușit în mare măsură să răstoarne baza creștină a majorității instituțiilor – fără a ajunge la capătul ultim al neutralității „pure”, ci la înlocuirea vechilor norme cu altele noi.
Astăzi vedem că majoritatea administratorilor instituțiilor academice solicită impunerea de noi coduri de vorbire, interzicerea altor anumite idei, cvasi-cultul obligatoriu al noilor zei ai Diversității, Echității și Incluziunii, propuneri pentru introducerea unor alte cerințe de bază, în această nouă „teologie” și un nou cabinet care investighează încălcările de către studenți și facultăți a noii teologii. În campusurile din întreaga țară (este vorba despre SUA – n.n.), inclusiv Notre Dame, există presiuni pentru angajarea și ocuparea posturilor din facultăți de către persoane care se conformează noii „religii trezite” (woke) – argumente adesea avansate de administratorii și profesorii care cu doar câțiva ani în urmă au condamnau același tip de eforturi atunci când erau întreprinse pentru a angaja și a menține facultatea catolică. Nicio comunitate umană nu poate fi, în realitate, neutră sau indiferentă; mai degrabă, trebuie să ne întrebăm, care va fi credința care o va anima?
Universitățile constituie un tip unic de comunitate. Membrii săi sunt aleși: profesorii sunt angajați și studenții sunt admiși. Instituțiile din elita învățământului superior sunt astăzi definite de angajamentele de fond care decurg din aspirațiile lui Mill către „libertatea academică”: progres, transformare socială, perfecțiune morală. Deși aparent „neutră”, universitatea modernă de cercetare impune limite bine definite și angajamente de fond. Facultatea care aspiră să se alăture unei astfel de instituții trebuie să se conformeze idealului de cercetare, a cărui orientare fundamentală este către progresul și transformarea societății. Idealurile lui Mill sunt acum cuprinse în angajamentele fundamentale ale instituției și, în timp, vor transforma fiecare instituție în conformitate cu credințele sale cele mai profunde.
Consecința este evidentă: misiunile și identitățile distincte din locuri precum Notre Dame vor înceta să existe, pe măsură ce aceasta continuă să se modeleze pe religia alternativă a universității moderne – cele cuprinse în înseși angajamentele conținute în filosofia lui John Stuart Mill. Asemenea unei broaște care fierbe încet, același proces care a înlocuit o tradiție de credință mai veche cu o nouă credință în aproape fiecare colegiu și universitate din America, avansează zilnic și la Notre Dame, într-un mod accelerat acum de îmbrățișarea entuziastă a noii teologii a ”trezirii” (woke), care înlocuiește rapid tot ce a mai rămas din identitatea sa catolică.
Deoarece crearea unei comunități „neutre” este imposibilă, răspunsul adecvat la religia „trezită” care se răspândește printre elitele care conduc principalele instituții ale națiunii noastre, nu este invocarea „libertății academice”, a „libertății religioase” ori să ne punem speranța în neutralitate. Acele argumente – formulate cu succes de oameni precum JS Mill cu aproape două secole în urmă – nu au căutat niciodată să creeze o societate „neutră” sau ”deschisă”. Mai degrabă, erau argumente care conțineau un set de angajamente de substanță față de o ordine socială și politică fundamental diferită de cea guvernată de norme creștine: individualism, progresism, materialism, scientism, utilitarism, toate conducând la „religia umanității”.
În cele din urmă, argumentele abstracte despre libertatea academică sunt secundare în fața întrebării ce fel de comunitate, ce fel de colegiu ar marca o instituție în mod distinct catolică. Un colegiu care împărtășește în mod dominant un angajament profund față de învățătura catolică nu ar limita libertatea academică, ci mai degrabă ar împărtăși o înțelegere a limitelor corecte ale acestei comunități – la fel cum o face și o facultate a noii academii „trezite” (woke). Desigur, vor exista dezacorduri și dezbateri, dar astfel de dezbateri ar avea loc într-o viziune comună asupra lumii. Se poate și ar trebui să se confrunte, de asemenea, cu puncte de vedere din afara acelui colegiu, dar astfel de perspective nu trebuie privite cu indiferență sau plasate pe picior de egalitate. Clasa preoțească a noii religii progresiste înțelege pe bună dreptate că o universitate are inevitabil o credință și o viziune asupra lumii predominante; catolicii cei mai articulați din ziua de azi, din contră, caută să ridice un scut care să protejeze niște oameni care, dacă e să-i credem, nu au nici un indiciu preliminar despre ceea ce este adevărat.
Cei care ar promova, în special, o instituție puternic catolică, nu ar trebui să adopte armele oponenților lor, crezând că sunt scuturi. Mai degrabă ar trebui adus un argument pe deplin catolic împotriva nedreptăților, ipocriziilor, decăderii morale, degradării sociale, depravării economice, reducționismului utilitarist, tehnologismului anti-uman și viciozității totale a ordinii actuale. Ar trebui să ne poziționăm nu pe nisipurile mișcătoare înșelătoare ale neutralității, ci pe bazele solide ale adevărului.
Traducere după https://postliberalorder.substack.com/p/against-academic-freedom?s=r
Reacționarii 