Un timp al darurilor

de Rod Dreher


Am fost zilele acestea în România, în cea mai mare parte a timpului vizitând mănăstirile ortodoxe din regiunea Bucovinei, chiar la sud de granița cu Ucraina. Bucovina este inima vieții mănăstirești românești. Prietenii mei din București au vrut să merg la sursă pentru a face interviuri pentru viitoarea mea carte despre revrăjirea lumii. Pentru mine, a fost o călătorie care mi-a schimbat viața. Am scris despre asta în trei părți pe contul meu Substack, care se concentrează pe lucruri spirituale și estetice și încearcă să ofere motive de speranță. Cititorii mei Substack au înțeles întreaga poveste, dar vreau să vă împărtășesc cele mai importante momente și aici. A fost o călătorie care mi-a dat multă speranță și încredere.

Am stat în pensiunea mănăstirii Sihăstria Putnei, care se afla aproape de mănăstirea Putna, cea mai veche și mai importantă dintre toate mănăstirile din România. „Sihăstria Putnei” înseamnă „schitul Putnei” – a fost întemeiat de călugării Putnei care doreau o mănăstire mai îndepărtată de forfota lumii. În această călătorie, am avut sediul la Sihastria Putnei, dar am vizitat și Putna, precum și mănăstirile mai mici de femei Voroneț și Sucevița (renumite pentru pictura pereților exteriori). Imediat ce am ajuns la Sihăstria Putnei, în Carpați, am coborât din mașină și am știut că mă aflu într-un loc sacru. Da, aerul de munte era limpede și proaspăt, dar mai mult decât atât, sentimentul de sfințenie era profund. Știam că am ajuns într-un loc „subțire”.



După ce m-am instalat în camera mea, am coborât să-i întâlnesc pe Părintele Efrem și Părintele Hrisostom. Efrem este un tânăr călugăr care slujește ca secretar al Preasfințitului Părinte Damaschin, episcopul Sucevei, eparhia în care se află mănăstirile. El a fost adus în preoția monahală de părintele Hrisostom și sunt foarte apropiați. Iată o fotografie pe care am făcut-o cu ei în interiorul unei biserici. Hrisostom este în stânga, Efrem în dreapta:


Abia ce i-am cunoscut pe acești călugări, dar parcă mă așteptau de mulți ani. A fost ceva tainic.

Mai târziu, am luat prânzul cu părintele Melchisidek, starețul mănăstirii Putna. Este un călugăr direct, fără ocolișuri, vesel.


În conversația noastră, i-am împărtășit o cruce deosebit de dureroasă pe care o port de ceva vreme – având de-a face cu nostalgia pentru familia fericită la care credeam că mă întorc când m-am mutat înapoi în Louisiana în 2011 și cu sentimentul acut de exil pe care l-am avut de când toate acestea s-au prăbușit în 2012. M-a încurajat să fiu puternic în fața ispitelor grele și să nu mă îndoiesc niciodată că Dumnezeu poate lucra prin sacrificiul meu pentru binele multora. El a spus: „Frate Benedict, chiar crezi că poți face genul de muncă pe care îl faci în această lume și să nu atragi atenția diavolului?”

Ideea lui era că, în misterul vieții noastre în Hristos, Dumnezeu îngăduie uneori suferința de dragul biruirii răului. Dacă Dumnezeu însuși a fost bătut, umilit și pironit pe o cruce pentru mântuirea noastră, noi, cei care Îl urmăm, nu ar trebui să ne așteptăm la mai puțin – și ar trebui să-i urmăm exemplul și să suportăm greutatea.


Mai târziu, m-am gândit la secvența de deschidere a Nostalgiei  lui Tarkovski, care a avut un efect atât de puternic asupra spiritualității mele. Cosmopolita translatoră Eugenia, din Roma, vizitează o biserică rurală toscană, unde femeile creștine vin să se roage pentru a avea copii. Bătrânul sacristan o întreabă dacă este acolo pentru a-i cere lui Dumnezeu un copil. Nu, spune ea, sunt doar în căutare.

Sacristanul spune că cei care sunt simpli observatori nu vor experimenta nimic. Ea răspunde întrebând ce s-ar putea aștepta să primească, dacă se sacrifică? El spune: „Orice îți dorești, orice ai nevoie mai mult.”

Lecția este că dacă nu ești dispus să te smerești, să faci un sacrificiu, nu vei primi nimic în schimb. Aceasta, la rândul său, îmi amintește de partea din  O viață ascunsă a lui Malick, în care artistul care pictează biserica spune că cei mai mulți oameni îl admiră pe Iisus, dar Iisus nu a chemat alături de el admiratori; el a chemat discipoli care să-l urmeze (ucenici). Îi poți deosebi atunci când vine vorba de suferință. Admiratorii fug când urmarea lui Iisus îi costă ceva; ucenicii rămân alături de El. Aceasta este ceea ce a spus Kierkegaard; Malick, scenaristul, a preluat ideea din opera lui Kierkegaard.

„A-l urma pe Hristos este o poruncă”, spune bătrânul artist. „Nu vrem să ni se aducă aminte despre asta, pentru că nu vrem să vedem ce se întâmplă cu Adevărul. Vin vremuri mai întunecate. Oamenii vor fi mai deștepți: nu se vor mai lupta cu Adevărul, ci doar îl vor ignora.”

Cadrul se schimbă către artistul pictând exteriorul bisericii. El spune „Îl pictez pe Hristosul lor confortabil, cu un halou deasupra capului. Cum pot arăta ceea ce nu am trăit? Într-o zi s-ar putea să am curajul să îndrăznesc; nu încă. Într-o zi, Îl voi picta pe adevăratul Hristos.”

Urmărește acest clip de trei minute aici. Merită:


A răbda cu credință suferința înseamnă a trăi adevărul lui Hristos. Așa mi-a spus starețul Melchisedec, în felul lui. Aceasta nu e ceva nou, nu este o revelație, dar spusă către mine din gura unui bătrân călugăr înțelept, cu atâta forță și într-un asemenea cadru, a făcut-o să învie din nou în mine.

Apoi ne-am urcat în furgoneta bisericii, iar părintele Efrem ne-a condus la mănăstirea Sucevița. M-am așezat lângă părintele Hrisostom și l-am întrebat despre cum a ajuns la viața monahală. Acum are 42 de ani, dar când s-au întâmplat toate acestea, avea puțin peste douăzeci de ani. A spus:

Am fost teolog. Am fost un creștin foarte drăguț, ca să spun așa. Posteam, mergeam la biserică, lucram la postul de radio al bisericii. M-am comportat cumva bine. La un moment dat, cred că a fost în 2005, am simțit că lipsește ceva. Lucrurile care lipseau erau uriașe, pentru că nu eram în stare să-L simt pe Dumnezeu. Am intrat în ceea ce eu numesc o depresie – a fost diagnosticată clinic. Nu am luat niciun medicament, dar ca teolog, încercam să-mi rezolv problemele teologic, însă nu a mers. Am epuizat toate posibilitățile legate de practicile credinței mele, dar nu și pe cele din sufletul meu.

Îmi amintesc foarte bine. Eram în interiorul unei catedrale. A trebuit să fac o mică relatare radiofonica despre dumnezeiasca liturghie. Era ziua de sărbătoare a Sfântului Dimitrie. Vorbeam despre Dumnezeu, dar eram gol pe dinăuntru. Eram în punctul în care nu credeam că există Dumnezeu. Vorbeam cu El, dar era destul de absent. Nu făcea lucrurile pe care eu așteptam să le facă. A fost ultima mea șansă. Am luat o decizie care a fost una radicală. I-am spus lui Dumnezeu: „Dacă exiști, te rog fă ceva, pentru că mă voi pierde”.

Apoi a fost ca în  The Matrix, când totul s-a oprit. Apoi am auzit ceva ca o voce – nu în urechile mele, nu în creierul meu, nici în inima mea. Umplea întregul univers și mi-a consumat întreaga existență. Mi-a spus să merg la un anumit duhovnic.

Acel duhovnic mi-a spus cum să-l întâlnesc pe Dumnezeul cel viu. Pentru că până atunci întâlneam o idee, un ritual. Cred că aceste lucruri sunt importante – să știi lucruri despre Dumnezeu și să fii împreună cu ceilalți într-un ritual. Avem nevoie de ritual pentru a-l întâlni pe celălalt. Însă nu eram decât acolo. Și acest părinte duhovnicesc m-a ajutat să-l întâlnesc pe Dumnezeul cel viu. Și a fost… simplu.

Ce a făcut el? am întrebat.

Lucrul obișnuit, spovedanie. Și îmi spunea cum să fac lucrurile înăuntrul meu. De exemplu, mergeam la slujbele bisericii și îmi făceam rugăciunile. I-am spus duhovnicului că trec printr-o perioadă grea. Adică, mersul la slujbe nu a rezolvat lucrurile. Nu era nimic magic. Duhovnicul acela mi-a spus, bine, îmi spui aceste lucruri, ca unui om obișnuit, dar lui Dumnezeu ce îi spui? Vorbești cu El ca și cu o persoană vie, ca unui Tu? L-am întrebat: atunci, la ce mai folosesc acatistele [un fel de rugăciune formală]? El a spus că acestea sunt exerciții pentru antrenament, dar nu ele sunt adevărata rugăciune. El m-a învățat cum să mă rog și cum să-L întâlnesc pe Dumnezeu.


Celălalt lucru important pe care l-am învățat de la el este că nu e necesar să scap de starea în care mă aflam. Dumnezeu nu rezolvă toate lucrurile, dar le dă cumva valoare. Am descoperit că depresia ar putea fi un prieten foarte bun de-al meu. M-a ajutat să văd într-un mod direct realitatea lumii.

Am avut luciditate. Din acel moment nu m-a mai impresionat nimic, decât dacă avea ceva semnificativ de spus. Așa că am devenit călugăr.

Ai făcut acel sacrificiu, am spus.

Nu consider asta un sacrificiu. Mi-e rușine să spun asta, dar am fost forțat, cumva, să fac asta. Știi zicala Sfântului Maxim, că Dumnezeu are trei voințe: voința cea bună, voința prin care încearcă să te ajute să rezolvi lucrurile, iar a treia voință este atunci când te lasă în pace. Este groaznic, pentru că ești singur acolo cu voința ta. Dumnezeu m-a pus cumva în fața unei oglinzi și a spus: „OK, acesta este cine ești”. A fost groaznic, pentru că am fost la seminarul teologic deoarece îl iubeam pe Dumnezeu. Din copilărie îmi doream să fiu preot. Deci nu a fost un sacrificiu, dar am acceptat cumva că există un mesaj, un sens în toate acestea. Să fii într-o stare proastă de sănătate psihică este cumva o binecuvântare. A fost o binecuvântare și este încă o binecuvântare, pentru că depresia mea este încă acolo. Dar poate fi un prieten.

Sunt și eu acum duhovnic și am observat ceva foarte ciudat. Marea majoritate a tinerilor care vin la mine pentru sfaturi se luptă cu aceleași lucruri cu care mă luptam și eu cu mult timp în urmă: depresia și lipsa de sens. Când avem 24 – 25 de ani, terminăm facultatea și nu știm ce să facem mai departe. Mulți dintre ei caută direcția vieții lor și îmi este foarte ușor să le vorbesc, pentru că am fost acolo. Le spun ce s-a întâmplat cu mine: că am căutat călăuzire spirituală și că am mers pe acea cale într-un mod foarte strict când, sunt convins, Dumnezeu m-a trimis anume la acea persoană.

Un al doilea lucru care mi s-a întâmplat: am fost la Ierusalim, iar dimineața am fost la Sfânta Liturghie în Biserica Sfântului Mormânt. Nu sunt un prieten bun al dimineții devreme, dar atunci era foarte devreme. Erau ruși, greci, români, musulmani, catolici, copți și toți oamenii de acolo. Iar eu îl judecam pe Dumnezeu: dacă suntem dreapta credință, dreapta mărturisire, de ce nu ai putea să ne dai nouă acest loc sacru? Una dintre consecințele convertirii mele a fost că devenea foarte strictă. Dumnezeu mi-a spus, la fel ca prima dată, „M-am chinuit așa de mulți ani să-i adun împreună, iar tu mă judeci?” Mi-am dat seama că este singurul loc de pe pământ în care toți sunt acolo împreună în jurul lui Dumnezeu, chiar dacă se luptă între ei, sunt acolo cu Dumnezeu. Așa că am învățat nuanța.

După acea vizită, când m-am întors acasă, am primit darul îndrumării spirituale a credincioșilor, ceea ce nu este ceva ce ceri. Este important atunci când ai oameni care vin la tine să nu fii foarte strict cu ei, ci să-i înțelegi și să-i ajuți să devină mai mult decât erau atunci când au venit la tine. Depinde de Dumnezeu ca ei să se schimbe. Trebuie să-i ajutăm. Ei vin la noi și așteaptă să le spunem că sunt bine așa cum sunt. Le place asta foarte mult. Dar când le spui că pot fi mai mult decât atât, prin Dumnezeu, ei dau înapoi. Acest lucru este valabil mai ales în cazul tinerilor. Când îi întâlnești pentru prima dată, ei sunt oarecum încântați să-L întâlnească pe Dumnezeul cel viu. Dar apoi se sperie. Ei simt cumva că Dumnezeu îi împinge, că le ia ceva. Este important pentru noi, ghizii, să fim alături de ei, chiar și pe această cale.

Crezi că misticismul joacă un rol important în a-i ajuta pe oameni să creadă că Dumnezeu este real? am întrebat. Am adus în discuție opinia sociologului Christian Smith că tinerii americani nu vor putea fi niciodată reconvertiți prin moralism. Sau, aș spune, prin argumentare rațională.

„Teologia mistică a Bisericii Orientului”, a spus el. „Teologia noastră este mistică. Este vorba despre întâlnirea cu Dumnezeu. Nu este vorba despre  îndeplinirea  sacrului.” A continuat:

Sunt trei ispite pe care Hristos le-a avut la începutul misiunii sale, de la diavol. Iar la sfârşitul misiunii sale El a avut trei ispite, care sunt şi astăzi ispitele noastre în Biserică. În prima, L-au întrebat dacă avem voie să-i dăm bani Cezarului. Hristos spune: „Dați Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Acest lucru este important, pentru că în Biserică avem tendința de a fi prea aproape de Cezar, nu de Dumnezeu.

A doua ispită a venit de la saduchei, de la femeia care a avut șapte bărbați. Întrebarea a fost, cine va fi soțul acestei femei până la urmă? Hristos a spus că nu-L cunoașteți pe Dumnezeu. Nu cunoașteți Scripturile. Dumnezeu este dincolo de lege.

Al treilea este când fariseii Îl întreabă: „Care este cea mai mare poruncă?” Hristos le spune care este aceasta și apoi le spune să meargă să o făptuiască.

Deci cele trei ispite ale bisericii de astăzi sunt: ​​legea – formalismul, știți, tămâia, culorile, care sunt importante, dar nu principalul. Al doilea este să îți închipui că ești mântuit pentru că știi multe lucruri. Iar a treia este atunci când Biserica este prea implicată în politică.

Avem mintea conectată la Hristos –  nous-ul nostru,  nu mintea noastră analitică – așa că pentru noi ar trebui să fie simplu să vedem unde societatea face alegeri proaste. Biserica ar trebui să fie ca un profet. Profetul este cel care vede voia lui Dumnezeu dincolo de orice altceva. Tinerii vin la Biserică pentru a vedea acest spirit profetic, care dă această cale mistică. Nu avem acest spirit în Biserică astăzi, pentru că suntem prea prinși de formalism; știm doar lucruri. Spiritul profetic oferă această cale mistică. Nu este o cale intelectuală și nu este nici o modalitate estetică.

Sfinții pustnici care își trăiau viața în pădure nu aveau o icoană bizantină pe care să o venereze. Trebuie să avem grijă să nu facem idoli din tot ceea ce este frumos. Facem chiar un idol din misticism.

Cel mai amenințător lucru pentru mintea modernă este Persoana lui Dumnezeu. El nu este o forță pe care să o putem manipula prin magie. Sfânta Euharistie este văzută uneori ca un lucru magic, prin care îl putem manipula pe Dumnezeu. Refuză să meargă în dirrecția aceea. El este o persoană ca și mine și El decide când ne va întâlni. El este o Persoană, la fel ca și noi. Nu este ca și cum putem îndeplini niște rituri sacre și Dumnezeu va veni pentru că este impresionat de asta.

De ce oamenii nu pot simți astăzi prezența lui Dumnezeu? am întrebat. Ce pot face pentru a-și deschide ochii?

Pentru că le este  frică. Prezența lui Dumnezeu este ceva teribil. Ceva special. Nu este ceva ușor de făcut față. Când îl întâlnești pe Dumnezeu, știi că nu mai poți fi așa cum ai fost. Părintele Nicolae Steinhardt a fost un evreu care s-a convertit în închisoare. El a vorbit despre cum, după botez, a avut o viziune. El a spus că, după viziunea sa, nu mai putea gândi rău despre alții. Asta face prezența lui Dumnezeu. Este ceva foarte greu de făcut față, pentru că trebuie să te schimbi, iar oamenii chiar nu doresc să se schimbe.

Este tipic și pentru relațiile noastre. Întâlnim pe cineva și ne place, dar vrem ca acela să se schimbe, nu noi. Nu vrem să creăm lumea împreună. Să ne iubim unii pe alții nu înseamnă să ne uităm unul la celălalt, ci să ne uităm împreună în aceeași direcție. A iubi înseamnă a crea ceva din aceeași experiență. La fel este și cu Dumnezeu. A trăi cu Dumnezeu înseamnă a privi în aceeași direcție și a crea împreună.

Nu facem asta pentru că am fi ținuți de păcatele noastre, ci mai ales de frică. Nu ne place de Dumnezeu așa cum este El cu adevărat. Preferăm ca Dumnezeu să fie ca un idol. Când studiam teologia, mă întrebam de ce Dumnezeul lui Israel era mereu atât de deranjat de idoli. Idolii sunt lucrurile care ne țin departe de cine este Dumnezeu cu adevărat. Nu sunt statuile; este conceptul. Sunt lucrurile la care mă gândesc, lucrurile pe care le cinstesc. Felul meu de a vedea lumea. Dar când trebuie să sacrific asta pentru a vedea lumea așa cum o vede Dumnezeu, este foarte dificil.


L-am întrebat pe părintele Hrisostom dacă a trăit vreodată vreo minune, în afară de cea care l-a dus la o convertire mai profundă.

După acea experiență, totul părea un miracol. A mânca mi s-a părut un miracol. Am putut dormi, ceea ce se întâmpla foarte rar – pentru mai mult de patru sau cinci luni înainte de aceasta, nu am putut dormi cum trebuie. Am avut tulburări de alimentație, chestii de genul ăsta. E greu de spus. De exemplu, am avut un accident la picior, citeam o carte despre părinții duhovnicești și l-am rugat pe Sfântul Paisie (cel român) să-mi vindece piciorul. M-am trezit dimineața și s-a vindecat. M-am dus la doctor și mi-a spus că este o rană foarte gravă, cum te-ai vindecat? I-am spus că s-a întâmplat în timpul nopții. Dar nu fac mare caz de asta, pentru că miracolele sunt mai puțin despre lucruri exterioare, ci mai mult despre lucruri interioare. Dacă un miracol nu te transformă, obiectiv este totuși un miracol, dar pentru mine nu este chiar un miracol.

De fapt, este ceva de evitat în mod normal, pentru că ți-ar putea crea sentimentul că ești special, cumva că-l meriți. Dacă Domnul este o persoană și îmi dă un dar, nu este pentru că îl merit, ci pentru că El îmi arată dragoste. Deci perspectiva este oarecum diferită. Deci nu caut miracole. Dacă acestea vin, atunci sunt recunoscător pentru ele. Este o minune că sunt la această mănăstire, că l-am cunoscut pe părintele Efrem și pe părintele Lucian [un tânăr preot care a fost cu noi în ziua aceea].

Crezi că oamenii occidentali de astăzi au bariere care îi împiedică să vadă lucrările duhului? am întrebat.

Mi-a spus o poveste despre o mamă care l-a auzit pe părintele Hrisostom vorbind despre lupta sa cu depresia într-o conferință. Mai târziu, și-a adus fiul adult să-l vadă. Tânărul avusese o tentativă de sinucidere și nici unul dintre preoții la care ea îl adusese înainte și nici una dintre rugăciunile pe care le spuseseră nu avusese vreun efect. Dar după ce a vorbit cincisprezece minute cu părintele Hrisostom, tânărul a pornit pe drumul însănătoșirii. De atât a fost nevoie. Călugărul a adăugat:

Dacă aveți nevoie de ceva, căutați acel ceva. Această mamă nu mă căuta pentru că aș fi fost eu dătătorul de soluții. Era o pacientă care se lupta, la fel ca fiul ei. Ne-am împrietenit. Nu i-am promis nimic. Nu i-am spus că se va vindeca. De fapt, acesta este procesul de vindecare. L-a întâlnit pe Hristos care nu a fost judecător, ci vindecător.

Am ajuns la mănăstirea Sucevița, din secolul al XV-lea, care are o biserică cu tot felul de minunății în spatele zidurilor sale groase. (Se scrie „Sucevița”, dar ”ț” este un caracter special în limba română, cu un sunet „ts”.) În drum spre Sihăstria Putnei, ne-am oprit la mănăstirea Voroneț, o altă mănăstire pictată din Bucovina. Întreaga clădire era înflăcărată de culoare. Iată faimosul zid al Judecății de Apoi de la Voroneț:

Vă reamintesc, acesta este un perete exterior. A fost pictat în secolul al XV-lea și este încă atât de viu astăzi. Parcă totul ar arde. Iată o comparație între peretele Judecății de Apoi și un perete dintr-o latură care a fost mai expusă la intemperiile naturii:


Sucevița este și mai frumoasă, cred, pentru că s-a păstrat în întregime. Aici este Părintele Hrisostom explicând semnificația iconografiei Scării lui Iacov de pe un perete al mănăstirii Sucevița:


Lucrul important de știut despre aceste locuri este că niciuna dintre aceste imagini nu este făcută pentru simplu decor. Fiecare imagine este catehetică, adică predă o lecție importantă despre credință. Părintele Hrisostom mi-a arătat o serie de picturi în partea de sus acestui perete:


Cele cu fundal alb sunt ale lui Adam și Eva în Eden înainte de cădere. Albul de pretutindeni simbolizează prezența palpabilă a lui Dumnezeu, pe care strămoșii noștri au simțit-o pentru că aveau o comuniune perfectă cu El. După ce au păcătuit și au fost alungați din Grădină, culorile de fundal s-au schimbat.

Părintele Hrisostom, care este un teolog calificat, mi-a făcut un tur fascinant al interiorului bisericii, explicând toată iconografia. Efectul a fost copleșitor. Era ca și cum această mică biserică medievală târzie era o carte care transmite informații despre Dumnezeu și cosmos într-un mod care poate fi primit mai direct decât prin abstracțiile limbajului. Aș fi putut să stau acolo toată după-amiaza. Este greu de descris efectul intensității acestor culori. Priviți această imagine a versetului Evangheliei în care Iisus le spune ucenicilor săi „Eu sunt vița, iar voi sunteți mlădițele”.


Imaginați-vă fiecare centimetru pătrat din interiorul bisericii acoperit cu imagini la fel de intense în culoare și sens.

Îmi place felul în care lumina soarelui trece prin fereastra de lângă altar:

Pentru mine, acesta a fost punctul culminant. Acesta este peretele exterior al absidei:


Observați linia centrală, de sus în jos, luând în considerare fereastra. Părintele Hrisostom a explicat că aceasta spune povestea Cosmosului și cum Dumnezeu s-a milostivit de noi să ne aducă înapoi la Sine. Acestea sunt diferitele întruchipări ale Logosului.

Nivelul de sus Îl arată pe Dumnezeu, Bătrânul de Zile, în interiorul unei imagini cu opt colțuri care indică cele șase zile ale creației, a șaptea zi de odihnă și a opta zi indicând eternitatea și ciclul timpului. Este un simbol al întregii creații. (Mi-a trecut prin minte că aceasta este o imagine a ceea ce exista în momentul Big Bang-ului.)


Apoi îl vedem pe Hristos Emmanuel – Logosul între Arhangheli, cei care L-au văzut pentru prima dată pe Hristos (amintiți-vă, Sfântul Arhanghel Gavriil a adus Mariei vestea despre Hristos, care a anunțat că va numi copilul „Emanuel” – Dumnezeu este cu noi). Mai jos, Hristos Pruncul și apoi Hristos Regele și Împăratul tuturor. Apoi îl vedem pe Hristos Cel euharistic. La nivelul ferestrei, vedem martirii, care au văzut Lumina. Apoi, în jos, sunt călugării, iar în centru, Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul, un profet care ne vorbește despre Împărat. Este pictat pe contrafort. Ioan Botezătorul este și el un precursor al celei de-a Doua Veniri. Călugării sunt glasul profetic al Bisericii, după această imagine.

Vorbind despre Scara lui Iacov de cealaltă parte a bisericii, Părintele Hrisostom a spus: „Putem urca pe scară doar pentru că Logosul a ales să coboare la noi. Nu putem face nimic fără Hristos.”

Părintele Hrisostom mi-a spus că uneori au venit să-l vadă oameni sofisticați, căutând Adevărul și împăcarea cu Dumnezeu. Cu toate acestea, ei tind să fie nemulțumiți de explicațiile formale despre chestiuni spirituale. Dacă are ocazia, îi duce să vadă aceste fresce și pe cele de la mănăstirea Voronet. Apoi, ei înțeleg.

Acest lucru îmi aduce în minte observația cineastului ortodox rus Andrei Tarkovski:


„Funcția atribuită artei nu este, așa cum se presupune adesea, de a transmite idei, de a propaga gânduri, de a servi drept exemplu. Scopul artei este de a pregăti o persoană pentru moarte, de a o face să-și are și să-și grapeze sufletul, făcându-l capabil să se transforme în bine.”


Asta a făcut pentru mine arta iconografiei de la aceste mănăstiri pictate din Bucovina. Dacă vedeți aceste imagini așa cum sunt menite a fi văzute, este greu să rămâneți așa cum sunteți.

După vecernie, am luat cina cu Preasfințitul Damaschin, episcopul Sucevei. Este tânăr – în jur de patruzeci de ani – dar are ochi adânci, cercetători, care transmit un puternic sentiment de pace. A scris o carte despre semnificația Săptămânii Mari. I-am spus că voi pleca în Israel duminica viitoare pentru a petrece Săptămâna Sfântă Ortodoxă la Ierusalim. I-am cerut sfatul despre cum să o fac.

„Fii un Benedict acolo”, a spus el. El a explicat că este mult prea ușor să fii prins de mulțimile pline de emoție și că ar trebui să mă asigur că petrec și timp de unul singur, pentru a permite Duhului Sfânt să ajungă la mine.

PS episcop Damaschin


Duminică dimineață, m-am trezit la Sihăstria Putnei cu o pătură proaspătă de zăpadă peste tot. Marea biserică a mănăstirii era plină de închinători, atât bărbați cât și femei, și toți – de la bătrâni la copii – au rămas în genunchi, pe podeaua tare, pentru întreaga îndelungată liturghie. Acest lucru este neobișnuit în Ortodoxie; oamenii stau de obicei în picioare în timpul liturghiei. Dar bucovinenii au o reputație de râvnă evlavioasă.

Am făcut această fotografie a unui tânăr călugăr în cor. Arată ca un cadru dintr-un film de Carl Th. Dreyer din anii 1920:

După liturghie, Părintele Hrisostom și noi ceilalți ne-am dus la trapeză pentru prânz.


Ne-am întâlnit mai târziu cu starețul Nectarie din Sihăstria Putnei și am vorbit despre lucruri spirituale. În sfârșit, a venit timpul să plecăm, pentru că am vrut să ajungem la Cluj până la apus. Am plecat de la Sihastria Putnei un om schimbat, cumva mai capabil să suport poverile prezentului și ale timpului viitor – acești călugări cred toți că vremurile se întunecă – mai capabil, în parte, și pentru că știu acum că am mijlocitori puternici în noii mei prieteni monahali. 

Prima parte a drumului spre Cluj a fost prin munții Carpați. Priviți la această imagine pe care am făcut-o prin geamul mașinii mele:

În Cluj, am luat o cină târzie cu câțiva prieteni ai unuia dintre tovarășii mei de călătorie. Apoi, a doua zi dimineață, ne-am dus la o mică mănăstire de femei dintr-o vale a Transilvaniei pentru a ne întâlni cu părintele Serafim, un călugăr bătrân care slujește ca preot al acelei mănăstiri (călugărițele au nevoie de cineva acolo care să le poată rosti Sfânta Liturghie) și care este duhovnic al localnicilor. Era un bătrân drag, sclipind de bucurie. L-am intervievat pentru cartea mea, dar încă nu am transcris, așa că nu pot decât să vă spun aici că lucrul pe care mi-l amintesc cel mai mult din conversația noastră a fost felul în care a vorbit despre dragoste și provocările de a iubi sacrificial.

Bătrânul călugăr ne-a invitat să stăm la un prânz de post, ceea ce am făcut. Am făcut o imagine de la masa sa; părintele Serafim este în spate, luând mai multă mâncare de la călugărița din bucătărie:


În acea seară am avut o discuție despre Opțiunea Benedict și Să nu trăim în minciună în sala de la muzeul Arhiepiscopiei Clujului. Însuși Mitropolitul a venit să mă audă, ceea ce a fost o onoare enormă. Mi-a oferit acest dar un bărbat pe nume Teo, care sculptează cruci de lemn pentru a trăi. Când m-am uitat prima dată la ea, am crezut că este netedă. Dar apoi m-am uitat mai atent:

Nu este incredibil? Fiecare braț al crucii are doar doi centimetri lungime, dar Teo a pus atâtea detalii în ele. O port acum și o voi face mereu.

La finalul evenimentului, ultimul în România, ne-am adresat Mitropolitului să se roage și să ne binecuvinteze de plecare. Când m-am răsucit, am văzut această statuie a Sfântului Ștefan cel Mare, domnul Moldovei care a întemeiat mănăstirile pe care le vizitasem:

Aproape am suspinat când am văzut asta. De ce? Pentru că, în ultimii ani, mă urmărește un mister care a intrat în viața mea în 2018, când un artist din Genova s-a apropiat de mine după o discuție și mi-a spus că se ruga în atelierul lui în acea după-amiază, iar Duhul Sfânt i-a spus să vină să-l audă pe american vorbind în acea seară și să-i dea asta. Aceasta este o gravură făcută de artist unui sfânt medieval pe nume Galgano:

Cititorii cunosc această poveste de multă vreme, așa că nu o voi repeta acum; puteți găsi totul aici. Pe scurt, însă, nu știam cine este Galgano. Se dovedește că era un nobil împătimit, care era un mare păcătos. Mama lui s-a rugat pentru el să se întoarcă la credință. A avut o viziune a Sfântului Arhanghel Mihail, spunându-i să-și pună sabia jos și să-L slujească pe Hristos. El a refuzat. Apoi a avut o viziune pe vârful unui deal din Toscana, în care a fost din nou chemat. Galgano i-a spus lui Dumnezeu că i-ar fi mai ușor să-și înfigă sabia în această stâncă de lângă el decât să facă ceea ce spune Dumnezeu. El a coborât sabia… și a intrat în stâncă. S-a convertit instantaneu și și-a petrecut restul vieții trăind într-o colibă ​​lângă sabia din piatră. După canonizarea sa în 1187, la numai trei ani de la moartea sa, episcopul local a construit o biserică la fel ca aceea pe care o văzuse Galgano în viziunea sa. În centrul bisericii era sabia în piatră.

Rețineți asta: în anul 2000, oamenii de știință italieni au examinat artefactul, care este încă vizibil (deși acoperit de un plexiglas gros). Au făcut-o cu raze X și au descoperit că lama într-adevăr străpunge piatra, în mod inexplicabil. Și au testat metalul sabiei: este din secolul al XII-lea, în concordanță cu povestea.

Încă nu știam ce legătură are asta cu mine, până în 2020, când, în adâncul unei disperări anume, am dat peste filmul lui Tarkovsky Nostalgia . Mi-a vorbit puternic în situația mea. Există o scenă anume, o secvență de vis în care protagonistul, un scriitor zbuciumat, pe nume Andrei, se plimbă chibzuind printr-o biserică în ruine. Fecioara Maria i se adresează lui Dumnezeu, și îi cere să se arate lui Andrei, care este atât de pierdut. Dumnezeu îi răspunde că El se arată lui Andrei, tot timpul, dar Andrei este atât de pierdut în cele din capul lui încât nu poate vedea.

M-am gândit: ăsta sunt eu. Trebuie sa mă schimb.

După ce s-a terminat filmul, am căutat uimitoarea biserică în care a avut loc acea secvență. Era Abația Sf. Galgano!

Toamna trecută, la sfârșitul turneului meu de carte în Italia, am făcut un pelerinaj pentru a mă ruga în fața sabiei din piatră:


Eram (sunt) convins că Dumnezeu mă cheamă să trăiesc sacrificial, deși nu sunt sigur ce înseamnă asta. Un lucru înseamnă, sunt sigur, că trebuie să-mi las deoparte gândurile chinuitoare cu privire la ceea ce este pierdut și irecuperabil și să mă concentrez pe orice misiune are El pentru mine. Dar acest lucru este foarte greu și am făcut o treabă proastă. Sunt mereu blocat în capul meu, reluând evenimentele din trecut iar și iar, incapabil să mă împac cu ele. Distragerea atenției și meditația asupra lor afectează totul în viața mea. Simțul meu este că asta îmi cere Dumnezeu: să nu mai revin asupra trecutului și în trecut și să mă pregătesc pentru viitorul pe care El îl plănuiește pentru mine, oricare ar fi acesta.

Mi-ar fi mai ușor să-mi pun sabia într-o piatră decât să fac asta! Dar cu Dumnezeu, toate sunt cu putință. La mănăstire, în weekendul trecut, am primit mai multe confirmări că asta vrea Dumnezeu să fac cu ceea ce mi s-a dat. Am părăsit mănăstirea plin de speranță și încredere. Drumul de urmat va fi dificil – pavat cu sacrificii grele – dar am darul încrederii că urmez voia lui Dumnezeu pentru mine și darul prieteniei spirituale de la acești sfinți călugări. Și acum sunt și mai dedicat acestei cărți de revrăjirea lumii decât oricărei cărți pe care am scris-o vreodată – o carte despre semne și minuni și despre cum să ne deschidem ochii în fața prezenței lui Dumnezeu.

Așa că, atunci când am ajuns la ultimul eveniment din călătoria mea și, după ce am rostit discursul, când m-am întors și l-am văzut pe Sfântul Ștefan cel Mare, cu sabia în piatră, am tresărit, apoi am fost încântat. Sfântul Ștefan a fost un cuceritor lumesc, dar este amintit astăzi nu atât pentru faptele pe care le-a făcut cu sabia, cât pentru ceea ce a realizat fără sabie: întemeierea mănăstirilor care formează inima Ortodoxiei românești.

Acesta a fost un semn pentru mine. Sunt sigur de asta.

Cărțile lui Rod Dreher, Să nu trăim în minciună și Opțiunea Benedict, traduse în limba română, pot fi comandate la Editura Contra Mundum.

Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/a-time-of-gifts-romania-bukovina-monasteries/




Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s