O audiență la părintele Serafim

de Rod Dreher

Nu aveam de gând să scriu atât de curând ultima parte a relatării pelerinajului meu românesc, dar, pentru că voi pleca duminică pentru a petrece Săptămâna Mare Ortodoxă la Ierusalim, probabil că e mai bine să o fac acum. În plus, astăzi este Vinerea Mare în calendarul occidental și s-ar putea să vă pice foarte bine acest text, ca o binecuvântare în plus.

A doua zi după sosirea la Cluj, dimineață, am pornit spre mănăstirea Cășiel, o mânăstire de femei din secolul al XVIII-lea, într-o vale a Transilvaniei. Acolo trebuia să-l intervievez pe părintele Serafim, starețul mănăstirii (mănăstirile de femei au adesea un preot care locuiește acolo, ca să aibă pe cineva care să le facă Sfânta Liturghie). El ne-a fost recomandat ca un om al rugăciunii profunde. Bătrânul călugăr ne-a primit pe prietenii mei români și pe mine în chilia lui sărăcăcioasă.

A fost o bucurie să mă aflu în pașnica lui prezență. Ochii călugărului sclipeau, așa cum puteți vedea în fotografia de mai sus. Înainte de a începe, a spus, în română (nu vorbește engleza), că a fost neliniștit pentru acest interviu, pentru că nu este teolog. Am stat lângă el, cu fața la peretele cu icoane, și ne-am rugat cu glas scăzut ca Domnul să-i dea cuvintele potrivite.

Am început prin a-l întreba cum ne putem apropia de Dumnezeu.

Ne putem apropia de Dumnezeu doar dacă cercetăm și căutăm să împlinim învățăturile Evangheliilor și ale Sfinților Părinți ai Bisericii, în special ale Bisericii Ortodoxe. Linia roșie care traversează învățătura Sfintei Evanghelii și a Sfinților Părinți este iubirea.
Dragostea are o serie de pași. Primul pas al iubirii este să fii în pace cu toată lumea. Și pentru a fi în pace cu toată lumea, trebuie să dăm mărturie celorlalți și să renunțăm la dreptatea noastră de dragul păcii. Pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.
Iar al doilea pas al iubirii este să ceri sfaturi. Nimeni nu este atât de sărac încât să nu poată oferi un zâmbet sau o vorbă bună. Nimeni nu este atât de bogat încât să nu aibă nevoie de un zâmbet sau de o vorbă bună. Acesta este al doilea pas al iubirii.
Al treilea pas al iubirii este fapta. Când un cuvânt este susținut de o faptă, acesta răsună, iar sunetul este într-adevăr ca un tunet. Pentru a înțelege ce vreau să spun că fapta este ca un tunet, permiteți-mi să vă dau un exemplu.
Era un văduv care era ateu. Nu avea moștenitori. Era ultimul din familia sa. Fiind bătrân și văduv, avea obiceiul de a-și da hainele murdare unei vecine pentru a fi spălate și călcate. Acea femeie primea o mică sumă pentru munca ei.
După ce femeia aceea a murit, o altă văduvă a preluat spălarea hainelor lui. S-a oferit să-i plătească aceeași mică sumă; acesta era prețul lui fix. Femeia aceea i-a spus că nu vrea să ia bani pentru munca ei. Banii erau prea puțini pentru a face diferența. Ea i-a spus: „Nu voi fi mai bogată din această mică plată. Prefer să-l las pe Dumnezeu să mă răsplătească pentru această muncă. Poate mâine voi sta în fața Lui.”
Cuvintele, sprijinite și de fapta ei, au răsunat în sufletul ateului.
El a spus: „Sunt un ateu care nu știe nimic despre Dumnezeu. Sunt analfabet la subiectul religiei. Ar trebui să-mi iau niște cărți de citit.”
A început cu Biblia și câteva scrieri ale Sfinților Părinți. Ateul nu numai că a venit la credință, dar, pentru că era un vorbitor talentat, i-a adus și pe alții la credință. La sfârşitul timpului, la învierea finală, când toţi vor fi judecaţi de Judecătorul Drept în Valea lui Iosafat, spălătoareasa va fi răsplătită pentru rezultatul faptelor ei – chiar şi pentru cei aduşi la credinţă prin acel om.
Acesta este motivul pentru care cuvântul poate fi doar un sunet gol, dar fapta este ca un tunet. Acesta este al treilea pas al iubirii.
Al patrulea pas al iubirii este răbdarea. Stareţul Cleopa de la mănăstirea Sihastria, aflat acum în proces de canonizare, avea obiceiul de a recomanda răbdarea drept cea mai mare virtute. El spunea: „Răbdare! Răbdare!” din ce în ce mai mult, de multe ori.

Părintele Serafim plesnea cu palma pe partea de lemn a scaunului, zâmbind în timp ce spunea asta. Am râs cu toții.

Oamenii spuneau: „Dar părinte Cleopa, până când?” El spunea: „Nu atât de mult – doar până la mormânt”. După aceea, vei vedea frumusețea pe care ochiul nu a văzut-o și urechea nu a auzit-o și inima ta nu a simțit-o niciodată. Acele frumuseți sunt eterne.
Un alt pas care este chiar mai mare decât răbdarea este iertarea. Mântuitorul nostru spunea –amintește-ți cuvintele Sale de pe cruce: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac”. Acea iertare, dacă o dăm altora, suntem și noi iertați de Dumnezeu. Mucenicii se rugau pentru persecutorii lor. Mulți dintre acești călăi au devenit ei înșiși martiri. Deci cel mai înalt pas al iubirii este să-L lăudăm pe Dumnezeu prin cuvintele și faptele noastre, în special prin iertare.
Aceasta este adevărata noastră chemare: să urcăm scara iubirii, pas cu pas. Așa că, repet: primul pas al iubirii este să fii în pace cu toată lumea. Renunță la propria îndreptățire de sine pentru a fi în pace cu toată lumea. Apoi, fapte. Răbdare. Iertare. Și apoi lăudându-L pe Dumnezeu prin cuvintele și faptele noastre și exemplul nostru zilnic, nu doar în anumite circumstanțe – ci în tot ceea ce facem.
Încă nu sunt acolo. Vreau să ajung, dar nu am reușit. Mă lupt, dar cad. Mă lupt, dar cad.

Părintele Serafim a repetat o poveste spusă de Sfântul Paisie Aghioritul, despre o femeie al cărei soț era necredincios și infidel în căsătorie.

Soția, care era creștină, s-a luptat să rămână în pace, să păstreze o casă bună și să nu fie supărată pe soțul ei. Acest lucru l-a enervat mult pe soț. Nu putea înțelege cum soția lui putea rămâne liniștită. Soțul chiar i-a cerut într-o zi să gătească prânzul pentru el și amanta lui. Ea l-a pregătit, cu mare pace.

A mai făcut-o de două ori, cu alte iubite, dar soția trădată nu și-a pierdut liniștea. Copiii lor au văzut acest lucru și s-au simțit jigniți în numele mamei lor. Dar soția le-a spus copiilor să-și respecte tatăl. Ea a acoperit faptele lui.

Când a avut un accident într-o zi, în timp ce mergea să-și vadă una dintre amante, a ajuns paralizat în spital. Era o epavă de om. Chiar și în acea stare, ea nu l-a privit cu furie. Ea nu i-a făcut niciun reproș. Din cauza acestei atitudini a ei, Dumnezeu a atins cu adevărat sufletul ateului. Pentru prima dată, el și-a văzut păcatele. Din cauza păcatelor sale, a ajuns ca o epavă a unui om, legat de patul lui. În sfârșit, a văzut adevărata valoare a soției sale. S-a pocăit de păcatele sale și a devenit un creștin credincios. În cele din urmă, a spus Sfântul Paisie, acel om a devenit foarte respectat în Grecia, la fel și copiii lui.

Așa împliniți Scripturile. Evanghelia spune că femeia care este fidelă și care este credincioasă va mântui sufletul bărbatului care este necredincios — sau invers: soțul credincios va salva lumea soției necredincioase.

„În lumea de astăzi”, i-am spus părintelui, „sunt oameni, chiar credincioși, care își imaginează că Dumnezeu este departe, privindu-ne de la distanță de sus. Dar acest lucru nu este adevărat, conform învățăturii ortodoxe, care spune că Dumnezeu este prezent peste tot, umplând toate lucrurile. El este foarte aproape, nu?”

Părintele Serafim a răspuns:

Dumnezeu se apropie de noi când îmbrățișăm smerenia. Când ne eliberăm propria conștiință de păcatele pe care le-am gândit, am vorbit și le-am făcut, prin mărturisire. Dacă mărturisirea este sinceră, temeinică și cu regret real, atunci simțim că suntem cu adevărat ușurați. Ești cu adevărat fericit în inima ta – este ca și cum ai zbura. Eu însumi am simțit asta. Așa îl aduci pe Dumnezeu mai aproape de tine. Dacă folosești harul lui Dumnezeu și tainele lui Dumnezeu pe care le ai în Sfânta Biserică Ortodoxă: botezul, spovedania, împărtășirea (cu pregătirea potrivită) și ungerea cu mir a bolnavilor.

Cum ne putem ruga cu folos? am întrebat.

În primul rând, spuneți rugăciunea lui Iisus [„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului celui Viu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”] Consultați cărțile de rugăciuni – există multe rugăciuni bune acolo. Să urmați o disciplină a rugăciunii: rugați-vă dimineața și seara. Aveți un program de rugăciune și, de asemenea, rugați-vă cu rugăciunea lui Iisus din ce în ce mai mult. De asemenea, nu ignorați importanța citirii Evangheliilor și a vieților sfinților.
Când ne gândim la ceva de făcut, Dumnezeu vine să ne ajute. Îngerul nostru păzitor vine și stă lângă noi să ne ajute. Sfinții noștri ocrotitori sunt și gardienii noștri spirituali. Dacă facem apel la Dumnezeu prin rugăciunile noastre și prin cartea Sa sfântă, Biblia și prin rugăciunile sfinților, ei ne vor proteja.
Pe de altă parte, dacă facem doar lucrarea Martei – câștigând bani, căutând statut, îngrijindu-ne trupurile – atunci Dumnezeu și îngerii se vor îndepărta de noi. Suntem mereu în această luptă. Rugăciunea lui Iisus este piatra pe care putem zdrobi gândurile rele și ispitele.
Domnul nostru a spus: „Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu.” Cum ne afectează păcatul capacitatea de a percepe prezența lui Dumnezeu în jurul nostru?
Îl simțim pe Dumnezeu atunci când facem cu adevărat voia Lui. Acesta este singurul mod de a ajunge cu adevărat să-L simți pe Dumnezeu. Bineînțeles că simțim dușmanul, diavolul, când facem voia lui. Pentru că suntem mereu ispitiți să greșim lui Dumnezeu – acesta este obiceiul nostru, omul vechi care încă trăiește în noi – trebuie să-l chemăm pe Dumnezeu tot timpul pentru ajutorul Său.
În mănăstire era un om, un călugăr, care-și satisfăcea mereu ispitele păcătoase. Când păcătuia, mergea întotdeauna înaintea icoanei lui Iisus Hristos și implora iertare. Promitea că nu o va mai face niciodată. Dar ispita se întorcea și el cădea din nou în păcat. Apoi se întorcea la icoană și făcea aceeași promisiune, apoi cădea din nou. Asta a durat zece ani.
După zece ani, a căzut din nou și a spus din nou același lucru, făcând aceleași promisiuni. Diavolul a fost atât de jignit de mila lui Dumnezeu, încât a prins formă și s-a arătat în fața călugărului, și i-a spus: „Nu ți-e rușine să-i ceri iertare lui Dumnezeu după ce ai căzut de atâtea ori și ți-ai încălcat promisiunea de atâtea ori?” Apoi l-a văzut pe Mântuitorul, luând de asemennea o formă vizibilă, iar diavolul îi spunea lui Hristos: „Ce fel de judecător ești? Nu eşti drept. Eu am căzut doar o dată, iar tu m-ai transformat în Diavol. Acest călugăr a căzut de nenumărate ori de-a lungul anilor și încă îl primești înapoi. Ești nedrept.”
Atunci Hristos a răspuns diavolului: „De ce mă numești judecător nedrept? Poți să compari tu o picătură din sângele meu cu păcatele tuturor oamenilor? Am spus că în starea în care voi găsi omul când voi veni, în acea stare se va afla pentru toată eternitatea. L-am găsit pe acest călugăr încrezător în bunătatea și îndurarea mea. Așa îl voi primi pentru veșnicie.”
Atunci Iisus a luat sufletul călugărului în rai, l-a mustrat pe diavol și l-a trimis înapoi în iad.
Avem cu adevărat un Dumnezeu mare! Care iubește pe cei mai mari păcătoși cu mult mai multă putere decât îl iubește pe Dumnezeu cel mai sfânt dintre oameni.

Părintele Serafim a continuat:

Poți simți puterea răului chiar și în jurul oamenilor evlavioși. Am să vă dau un exemplu. A fost odată un oraș mare înconjurat de ziduri, ca un oraș medieval. Acolo locuiau sute de mii de oameni. Acolo era doar un demon, care nu făcea nimic. Niciun alt demon nu ispitea oamenii din acel oraș. Cineva a văzut realitatea tuturor acestor lucruri cu ochii duhovnicești. Omul acela a fost foarte surprins să vadă că în deșertul din apropiere, unde era doar un călugăr, erau mii de demoni care îl înconjurau.
El s-a rugat pentru asta și a spus: „Doamne, ce înseamnă asta? Există un singur demon în acel oraș și el stă degeaba și nu ispitește pe nimeni cu nimic. Dar în deșert, ai doar un călugăr și el se luptă prin rugăciune, nu doar pentru el însuși, ci pentru întreaga omenire, și sunt atât de mulți diavoli în jurul lui.”
Dumnezeu i-a răspuns: „Oamenii acelui oraș nu fac decât să aștepte ceasul morții lor și apoi vor merge în iad. Diavolii nici nu trebuie să lupte pentru acei oameni. Nu au nicio grijă pentru câștigarea sufletelor lor. Dar în deșert, călugărul se luptă nu numai pentru propriul suflet, ci și pentru sufletele întregii omeniri. De aceea sunt diavolii acolo: pentru că există o luptă adevărată.”

Bătrânul călugăr a vorbit despre părintele său duhovnic, părintele Arsenie Boca, care a murit în 1989 și care este considerat de mulți români un sfânt, deși încă nu a fost canonizat. Părintele Serafim mi-a spus:

Părintele Arsenie Boca, bătrânul meu, a avut o viață foarte sfântă. Era un fel de sfânt atât de rar, poate unul la o mie de ani. Când mama părintelui Arsenie era foarte tânără și foarte credincioasă, a avut această rugăciune specială către Domnul Iisus. Ea a spus: „Doamne, dacă mă voi căsători vreodată și îmi dai un copil, îl voi dărui Ție, ca să fie slujitorul Tău și al Maicii Domnului.”
După ce copilul a fost conceput, tatăl a plecat la muncă în America. Ea a avut copilul în pântece și a avut un vis, ca și cum ar avea soarele și luna în pântece. Mulți ani mai târziu, când părintele Arsenie a devenit stareț al unei mănăstiri, viața lui chiar strălucea ca un soare. Când a fost aruncat în închisoare pentru credința sa de regimul comunist ateu, a strălucit ca luna pentru cei aflați în închisoare.
Tinerii de astăzi nu vin la Domnul nostru prin rugăciunile părinților lor, precum părintele Arsenie. Mulți copii se nasc fără ca părinții lor să fie căsătoriți. Mulți părinți trăiesc în păcate foarte grele. Este ca Sodoma și Gomora. În mass-media, există atât de multă poluare și pornografie astăzi – asta este ceea ce tinerii au în mintea și inima lor. Dacă părinții nu trăiesc fidel, la ce vă așteptați de la copii? De asemenea, moștenesc aceleași înclinații păcătoase.
Dacă vrem să scăpăm din această situație, părinții lor ar trebui să încerce în primul rând să fie buni creștini, să meargă la biserică și să postească miercurea și vinerea, chiar și lunea, și bineînțeles să țină Posturile de peste an. Ar trebui să meargă la spovedanie și împărtășire. Ar putea fi un medicament bun.
În al doilea rând, ar putea să lucreze. În zilele noastre, tinerii nu muncesc și nu învață foarte mult. Tot ce fac ei sunt smartphone-uri și pornografie. Mințile lor sunt prinse în interior, dar și inima este prinsă.
Copiii vor fi , într-un mod duhovnicesc, precum părinții lor. Din păcate, cincizeci la sută din căsătorii se termină cu divorț. Nu știu nimic înainte de a se căsători. Dacă bărbatul este egoist înainte de a intra în viața de căsătorie, copiii vor deveni egoiști. Și acei copii vor intra în propriile căsnicii ca egoiști, iar distrugerea va continua. Deci, dacă părinții nu își practică propria credință, nu se pot aștepta la mai mult de la copiii lor.

Părintele Serafim s-a întunecat când se gândea la starea lumii de astăzi.

Omenirea se transformă în Sodoma și Gomora. Pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu i-a spus lui Noe, patriarhul, să-și construiască arca și să ia cu el pe fiii lui, soțiile lor și animalele, pentru că va aduce un potop pe pământ. Aceasta pentru că sufletele oamenilor sunt în mâna celui rău. Când a venit potopul, numai cei de pe arcă au fost salvați.
Poporul ales, israeliții, pentru păcatele fraților lui Iosif împotriva lui, au devenit sclavii egiptenilor timp de sute de ani. După ce a fost eliberat din sclavie, poporul lui Israel s-a întors la căile lui păcătoase. Au devenit sclavi ai babilonienilor. Apoi L-au răstignit pe Hristos, după care au venit romanii, și au distrus cu desăvârșire cetatea Ierusalimului și i-au împrăștiat pe evrei timp de aproape 2.000 de ani, până la întemeierea statului Israel.
Ne putem considera ca un nou Israel. Ce s-a întâmplat când paharul păcatelor s-a umplut? Am avut primul război mondial. Păcatele s-au înălțat din nou și am avut al Doilea Război Mondial. Acum toate semnele arată că ne îndreptăm spre un nou război. Ne temem că de data aceasta ar putea fi unul nuclear.

Interpretul meu i-a spus părintelui Serafim despre cartea Opțiunea Benedict. Călugărul s-a uitat la mine și a spus:

Munca ta este importantă, pentru că nu este doar un sfat pentru lume, ci și un avertisment. Singura șansă pe care o avem este să formăm comunități creștine puternice. Aceasta, și să ne ținem ochii ațintiți la Dumnezeu, este răspunsul.

În cele din urmă, l-am întrebat pe părintele Serafim cum și-a găsit duhovnicul, pe părintele Arsenie. Mi-a spus că de tânăr a fost profesor. Când a ajuns la mănăstire să-l întâlnească pe părintele Arsenie, a observat că nimeni nu trebuia să-i explice problemele cu care venise – pentru că părintele Arsenie le putea citi inimile, le putea spune păcatele și necazurile în doar câteva cuvinte și ce să facă în privința asta.

Mi-a spus un păcat al meu de care nu eram conștient. Și apoi a spus: „Du-te de acolo de unde ești, la facultatea de teologie, studiază teologia, apoi locuiește într-o mănăstire”. Am fost foarte surprins. O lumină strălucea în jurul lui, ca pe Moise coborând din Sinai cu cele Zece Porunci. Văzându-l așa, nu am îndrăznit să spun o vorbă împotriva celor zise, dar în gândul meu am considerat că nu am bani, nici talent de a economisi bani.
Părintele mi-a spus, acolo unde toată lumea îl putea auzi: „De ce îți pasă că nu ai bani? Mama ta are bani. Ea te poate ajuta. Două dintre surorile tale sunt călugărițe, așa că mama ta te poate ajuta.”
Apoi, în gând, am rezistat. Credeam că nu pot învăța nicio limbă străină. Părintele a spus – din nou, acolo unde toată lumea putea auzi – că preocuparea mea pentru limbi străine nu este un obstacol.
Am contestat vorbele Părintelui și mi-am spus atunci în gând: „Dar poate că este mai bine să fiu un profesor pentru zeci de copii, în loc să merg la universitate și să stau de vorbă cu oameni foarte deștepți”. Mintea mea era foarte îngustă. Apoi Părintele a strigat la mine: „Hei, nu auzi? Trebuie să părăsești acea școală! Nu mă auzi?”
Așa că l-am părăsit pe părintele Arsenie. Am fost foarte tulburat. Apoi un gând de-al meu a spus, dacă ești nemulțumit de dialog, întoarce-te la părintele Arsenie. Așa că m-am întors până la biserică. Când am deschis ușa, l-am văzut pe părintele Arsenie și m-a văzut din nou. Apoi am închis ușa. M-am gândit că, pentru că nu sunt ascultător și nu voi primi cuvintele lui, nu-l voi deranja din nou. Îl voi lăsa cu oamenii care îl vor urma.
Apoi, în timp ce stăteam lângă poarta bisericii, am auzit ușa bisericii deschizându-se. Era părintele Arsenie. A lăsat pe toți oamenii din biserică, oameni care îi ascultau cuvintele, doar ca să vină după mine, să mă convingă că trebuie să-i îndeplinesc instrucțiunile. Și… iată-mă.

Părintele Serafim mi-a spus că în lume există astăzi câțiva bătrâni sfinți care sunt ca părintele Arsenie, dar că ar trebui să fim atenți la dascălii spirituali. „Cei care se prezintă ca mari profeți nu sunt profeți. Chiar și Sfântul Pavel, chemat de Domnul nostru, s-a numit pe sine „cel mai mare dintre păcătoși”. Toți avem o mulțime de motive să ne concentrăm asupra propriilor păcate și să nu ne aducem laude nouă înșine.”

„Eu sunt adevăratul păcătos!” ne-a spus el râzând.

Părintele Serafim mi-a dat, în final, o reproducere a unei icoane a părintelui Arsenie care a plâns miraculos mir în 2015. Acesta nu este sânge, ci mir: