de Patrick J. Deneen
Recent, am apărut alături de Francis Fukuyama la o conferință susținută la Universitatea de Stat din Michigan. Conferința – sponsorizată de Forumul LeFrak pentru Știință, Rațiune și Democrație Modernă – a fost dedicată temei „Liberalismul și nemulțumirile pe care le naște”, titlul celei mai recente cărți a lui Fukuyama. Panelul a fost conceput pentru a oferi un contrast puternic între o viziune care ar încerca să răscumpere liberalismul și una care speră să-l îngroape. Cred că – este corect să o spun – ne-am îndeplinit fiecare rolurile atribuite, căzând în dezacorduri fundamentale cu privire la cauza și destinul nemulțumirilor noastre.
Eu am început mai întâi prin a sublinia starea profund nefericită în care ne aflăm – indicând spre nemulțumirea de la stânga, cauzată de inegalitatea economică profundă și omniprezentă și, la dreapta, către degradarea culturală care a dat naștere la creșterea constantă a numărului celor „morți de disperare” – și am legat ambele „nemulțumiri” direct de consecințele previzibile ale ipotezelor fundamentale ale liberalismului despre natura umană și natura ordinii politice și sociale umane. Fukuyama a lăudat liberalismul drept cel mai uman și mai decent regim care a apărut vreodată. El a susținut că nu există nicio alternativă care să poată atrage un popor care apreciază prosperitatea, demnitatea, respectul pentru lege și drepturile și libertatea individuală. El a fost de acord cu descrierea mea a „nemulțumirilor” noastre, dar nu a fost de acord că acestea sunt endemice pentru liberalismul însuși. Pe scurt, ne-am uitat la aceeași lume și am ajuns la concluzii radical diferite despre ceea ce am văzut acolo.
Fukuyama a susținut trei afirmații principale, despre care a afirmat că au fost extrase nu din tărâmurile mai greu de pătruns ale teoriei politice (la o conferință dominată de teoreticienii politici formați la școala lui Leo Strauss), ci că sunt bazate pe observații empirice despre lume. Cele trei afirmații principale ale sale au fost:
Liberalismul a apărut în urma Reformei, ca o soluție la războaiele religioase și a oferit o modalitate de a ajunge la pace și stabilitate politică fără a necesita acordul metafizic sau teologic al cetățenilor.
Ceea ce noi astăzi considerăm ca fiind viciile liberalismului (economic și social) sunt, de fapt, patologii care nu decurg neapărat dintr-o ordine liberală sănătoasă. Ele sunt, mai degrabă, contingente și accidentale și astfel pot fi vindecate fără a ucide pacientul.
Liberalismul ar trebui să se uite la numeroasele sale realizări din trecut pentru a vedea dovezi ale rezultatelor viitoare. Deoarece liberalismul a abandonat efortul de a atinge „binele comun”, a permis înflorirea bunurilor individuale care au culminat într-o ordine politică bogată, tolerantă și pașnică. Capacitatea sa de a oferi prosperitate și pace este dovedită prin apelul la dovezi și realitate.
Cele trei puncte sunt legate, spunându-se în esență că: deoarece liberalismul s-a bazat pe abandonarea unei viziuni a ordinii umane bazată pe o concepție asupra unui bine comun (Revendicarea #1), și în schimb s-a întemeiat pe un modus vivendi de toleranță și guvernare limitată, care protejează drepturile de proprietate, a permis înflorirea păcii și prosperitatea globală (Revendicarea #3). „Nemulțumirile” sale actuale pot fi vindecate prin restrângerea extremelor libertarianismului economic, vigilantismului trezit (woke-ism) și conservatorismului post-liberal (Revendicarea #2). Un liberalism autentic se află în viitorul nostru imediat, dar poate fi găsit în trecutul recent, în care aceste trei elemente extreme au fost reduse la tăcere sau inexistente.
În timp ce Fukuyama a jucat rolul politologului și istoricului realist prins în mijlocul unor teoreticieni aerieni, care-și bazează afirmațiile pe dovezi întemeiate pe realitate ale costurilor acceptabile ale liberalismului, în comparație cu beneficiile sale mai mari, reflecția asupra temeiniciei empirice a afirmațiilor sale sugerează contrariul. Toate cele trei afirmații evidențiază un efort încordat de a-și conforma percepțiile despre realitate la cerințele teoriei sale. Fie printr-o istorie selectivă, fie printr-o dorință sau o fantezie nostalgică a modului în care viitorul va imita un anumit moment din trecut, Fukuyama se dovedește a fi orice, dar nu un realist. El ne prezintă un liberalism fantastic care se bazează în cele din urmă pe o repovestire tendențioasă și extrem de selectivă a dovezilor din trecut și din prezent, pentru a extrapola o viziune asupra viitorului care este neplauzibilă, dar și, în același timp, una care acoperă natura vicioasă a regimului liberal.
Răspunsurile mele, pe scurt și la fiecare punct, sunt următoarele:
1. Fukuyama, la fel ca mulți dintre participanții la conferință, a făcut apel la povestea familiară a originilor liberalismului ca oferind „produsul păcii” într-o perioadă de fratricid religios și război. Acesta este argumentul deseori folosit al unor teoreticieni precum Judith Shklar, John Rawls și Richard Rorty și este repetat acum pe tonuri de pioasă certitudine de către congregația liberală. Este „Legenda Albă” originară a liberalismului, povestea vremurilor întunecate din care a apărut adevărata mântuire sub forma celui de-al Doilea tratat și Scrisoarea lui John Locke privind toleranța.
Problema este că se prezintă o poveste simplistă care e repetată suficient de des încât să capete statutul de Crez Liberal. Examinări istorice atente ale perioadei în care s-au format pentru prima dată liniile statului modern arată, din contră, că „războaiele religioase” au fost cel mai adesea doar acoperirea folosită de puterea politică prin care căuta să scape de ambele tipuri de constrângeri: cele venite de sus, dinspre Biserică, și cele de jos, ale diverselor forme aristocratice. Multe bătălii ale așa-ziselor „războaie religioase” nu s-au purtat, în realitate, pentru credință sau pentru ceea ce liberalismul a ajuns să considere credință irațională și privată, ci mai degrabă pentru chestiuni legate de puterea politică.
În timp ce povestea modernității politice poate fi spusă în mai multe moduri, una din narațiunile principale subliniază consolidarea puterii politice într-o formă complet nouă: statul modern. Pentru a promova forma modernă a statului, s-au întreprins eforturi ample pentru a elibera „laicul” de sub autoritatea „religioasă” (termeni care au fost reutilizați pentru acest proiect). Printre cele mai concise și persuasive contra-narațiuni ale crezului liberal al „legendei albe” se numără acest puternic eseu al lui William T. Cavanaugh: „Un foc suficient de puternic pentru a mistui casa: Războaiele religioase și ascensiunea statului”. Eseul lui Cavanaugh este o repovestire într-un tur de forță a narațiunii liberale convenționale. Într-o serie de detalii, multe culese din relatările unor istorici proeminenți ai statului modern timpuriu (cum ar fi Richard Dunn și Anthony Giddens), Cavanaugh subliniază modul în care această poveste a fost construită în beneficiul actorilor liberali incipienți atât prin accentul pus pe incidente special selectate, cât și chiar prin remodelarea majoră a motivațiilor reale ale principalilor actori istorici. Pe scurt, în efortul de a construi statul liberal modern – cea mai puternică entitate politică cunoscută vreodată în istoria umanității – s-a spus o poveste a „guvernului limitat” care a necesitat separarea „religiei” de sfera privată, redenumire prin care bătălii politice au fost privite ca bătălii religioase. Nu este surprinzător că ascensiunea unei politici Whig – partidul în special al burgheziei moderne și clasa politică însoțitoare a acesteia – necesită o interpretare Whig a Istoriei.
Dintr-o altă perspectivă, complementară, printre cele mai bune istorisiri ale aceleiași consolidări a puterii politice rămâne și clasica carte a lui Bertrand de Jouvenel Despre putere (1949). Spre deosebire de afirmația liberalismului că reprezintă un progres istoric mondial în ideea de „guvernare limitată”, Jouvenel arată în magistrala sa carte că statul modern a dezasamblat cu asiduitate „federalismul” existent al epocii pre-moderne prin dizolvarea diferitelor „domenii” concurente – fie ele clericale sau nobiliare. Această centralizare a puterii a fost realizată în mare parte printr-un apel către mase, un „popor” căruia i s-a promis eliberarea de vechea aristocrație. Urmărind aceeași poveste spusă în sens economic de Karl Polanyi în Marea transformare, Jouvenel explorează ironia modului în care eliberarea de forme politice mai descentralizate s-a încheiat cu consolidarea și mărirea puterii centralizate a statului modern în detrimentul puterii politice descentralizate care limita ambiția copleșitoare a autorității politice centrale. Totuși, însușindu-și și redefinind termeni precum „libertate”, „guvernare limitată” și „federalism”, statul modern și-a învăluit puterea ascendentă și consolidată în ceea ce recunoaștem astăzi drept statul liberal modern centralizat.
Principalele perspective ale analizei lui Jouvenel au fost reluate într-o formă puternică și accentuată de Robert Nisbet în textul său clasic din 1953, The Quest for Community (Căutatea comunității). La fel ca Jouvenel – dar acum în urma totalitarismelor gemene ale secolului al XX-lea – Nisbet a concluzionat că statul modern se bazează pe dizolvarea sau redefinirea efectivă a diferiților membri și comunități care au funcționat cândva ca principalele forme de identitate comună – familie, biserică, breaslă, oraș, universitate și așa mai departe. Odată dizolvată suficient în toate acestea, cu excepția unei carapace, loialitatea indivizilor disociați a fost în schimb îndreptată exclusiv către statul modern. În timp ce Nisbet a atribuit ascensiunea totalitarismelor gemene ale fascismului și comunismului unei „căutări a comunității” moderne, el a prezis că aceeași dinamică va afecta și democrațiile liberale. Statul modern – forma politică a națiunii moderne – a fost nunta dintre individualismul și centralizarea liberalismului.
Nu se aude nimic din această istorie în versiunea „uite așa”, amputată, a modernității timpurii, pe care ne-o oferă Fukuyama. Pretenția sa de empirism este profund afectată de un munte de prezumții neexaminate și de pretenții tendențioase, toate menite să-și avertizeze ascultătorii că orice pas înapoi de la liberalism ne va împinge înapoi în epocile întunecate ale războiului civil, intoleranței și opresiunii.
Prin urmare, provocarea pe care i-am făcut-o la sfârșitul disputei noastre: ar trebui să fim într-adevăr foarte suspicioși cu privire la afirmațiile conform cărora liberalismul a inaugurat o eră de toleranță și pace fără egal. În orice caz, dovezile empirice ar sugera că cea mai importantă instanță politică a liberalismului – Statele Unite – rar a scos în evidență, dacă s-o fi întâmplat vreodată, izvoare de toleranță față de o distribuție constantă, chiar dacă în continuă schimbare, de „inacceptabili”, începând cu populația nativă de pe acest continent și extinzându-se astăzi cu copiii nedoriți, care sunt eliminați în numele libertății și al alegerii. Nici nu trebuie sugerat că această națiune este un exemplu de pace față de actualul (schimbător, dar mereu prezent) dușman al liberalismului. Potrivit unor estimări, Statele Unite au fost în război aproape continuu în timpul existenței sale, după unele estimări, în 92% din timp. Și totuși, ni se spune să credem că liberalismul ne-a adus binecuvântările incontestabile ale „păcii”.
2. Fukuyama susține că „neajunsurile” liberalismului de astăzi – economic și social – deși sunt reale, sunt totuși vindecabile. El privește în special Europa ca fiind antidotul la „neoliberalismul” anglo-american, care a devenit semnul distinctiv al dreptei începând cu anii Reagan – Thatcher și care a continuat prin Clinton – Blair și apoi în timpurile contemporane. Considerând că acesta este principalul motiv al „neajunsurilor” economice, el crede că există deja o îndepărtare de la fundamentalismul pieței de tipul celor avansate cândva de Hayek și Friedman și un efort de restabilire a modelului de social-democrație economică din Europa de Vest.
El recunoaște provocarea dizolvării sociale care apare în inima liberalismului. Admite gravitatea slăbirii legăturilor sociale, a structurilor morale și a instituțiilor formative, care este una dintre principalele consecințe ale „succesului” liberalismului. El ne enumeră pe mine, pe Sohrab Ahmari și pe Adrian Vermeule printre gânditorii care insistă asupra acestui punct. Cu toate acestea, el își bazează argumentația pe afirmația că „nu există întoarcere”. Ca și în domeniul economic, liberalismul poate atenua aceste excese în cele din urmă, permițând naturii umane să se afirme. După cum a scris în eseul care a servit drept expunere preliminară la cartea sa, „liberalismul corect înțeles este perfect compatibil cu impulsurile comunitare și a stat la baza înfloririi formelor profunde și diverse ale societății civile”.
Sintagma demnă de remarcat din afirmația sa este „înțeles corect”, apărarea ultimă a fanteziei sale susținută prin dovezi empirice contradictorii. Doar liberalismul fără patologiile însoțitoare ar fi liberalismul real , adică liberalismul „înțeles corect”. Un liberalism care generează nemulțumirile noastre profunde și omniprezente s-ar baza doar pe o neînțelegere.
Pe panelul nostru, l-am provocat pe Fukuyama să numească o singură societate liberală care nu se confruntă cu o formă extremă de „neajuns” despre care el admite că există, dar despre care consideră, încrezător, că poate fi detașată de liberalismul însuși. Dacă trebuie să avem încredere în dovezile empirice, și nu doar în teorie, i-am cerut să arate o națiune liberală care nu se confruntă cu neajunsurile despre crede că sunt doar temporare sau accidentale.
În răspunsul său la provocarea mea, el a subliniat eforturile europene de a ține la distanță neoliberalismul economic – dar nu a remarcat că oricare dintre națiunile pentru care acest lucru ar putea fi adevărat este, de asemenea, grav afectată de forme extreme de dizolvare socială, fie în declinul formării familiei, în prăbușirea natalității, declinul participării religioase și o slăbiciune omniprezentă a instituțiilor „societății civile”. Dacă vrem să urmărim dovezile reale, este imposibil să evităm concluzia că, departe de a fi contingente sau accidentale, „neajunsurile” noastre sunt endemice liberalismului însuși. A menține acest scurt experiment politic în baza unui „mit” al individualismului uman și al ridicării prin forțe proprii înseamnă doar a invita la perpetuarea bolii.
3. Dar dacă am putea indica un moment în care liberalismul a înflorit fără aceste patologii? Nu ar dovedi asta că putem avea toate beneficiile sale și niciuna dintre consecințele negative?
Dovada împotriva revendicării anterioare poate fi găsită într-un moment de ascensiune a liberalismului, când nu a evidențiat nici inegalitate economică extremă, nici dizolvare socială. La fel ca mulți liberali americani, Fukuyama tânjește după un liberalism care pare să fi înflorit pentru scurt timp în deceniile imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. În eseul său, el scrie: „Perioada dintre 1950 și 1970 a fost perioada de glorie a democrației liberale în lumea occidentală”. El laudă statul de drept, progresele în domeniul drepturilor civile, egalitatea economică relativă combinată cu o creștere economică robustă și extinderea unui sistem de bunăstare economică a clasei de mijloc.
Împotriva unor critici precum Ahmari, Vermeule sau eu, care, crede el, dorim să reînviem o formă de creștinătate medievală, Fukuyama scrie că în mod sigur nu ne mințim singuri atunci când credem că putem „întoarce ceasul înapoi”. Și totuși, arătând spre două decenii în care liberalismul s-a bucurat de „perioada de glorie”, Fukuyama oferă drept afirmație empirică faptul că liberalismul poate prospera fără niciunul dintre neajunsurile sale aparent asociate, prin… întoarcerea ceasului înapoi! Nici inegalitatea economică radicală, nici dizolvarea socială nu au fost atât de evidente în Statele Unite în acele decenii, înainte ca liberalismul aparent – chiar dacă în mod contingent – să înceapă să se destrame.
Fukuyama este suficient de învățat pentru a recunoaște că prin invocarea celor două decenii se contrazice singur. Într-adevăr, nu este greșit să ne simțim nostalgici în legătură cu apogeul secolului american, dar beneficiul privirii înapoi dezvăluie în mod clar unicitatea absolută – și vremelnicia – acelui moment. America a fost învingătoarea unui conflict global, viața sa economică și socială a fost relativ neatinsă într-un moment în care o mare parte din restul lumii dezvoltate fusese redusă la ruine. S-a bucurat pentru scurt timp de prada unică a victoriei, eliberată de orice competiție economică și producând bunuri și resurse disperat necesare în restul lumii. A creat un sistem economic internațional care a fost extrem de benefic propriilor sale interese economice și politice – unul care este astăzi din ce în ce mai fragil. A fost un hegemon economic și politic incontestabil în acei ani, guvernând efectiv cel puțin jumătate din glob.
Data de expirare admisă de Fukuyama a acestei „perioade de glorie” – anii 1970 – a marcat începutul sfârșitului hegemoniei sale, cu dezvăluirea limitelor dominației sale militare, poziția sa economică unică fiind acum compromisă de dependența de petrolul din Orientul Mijlociu (și de mlaștinile ce vor rezulta în deceniile viitoare), iar scurta sa armonie politică internă, destrămată de dizolvarea socială invitată de succesul material, dezmembrarea instituțiilor moștenite și orgoliu. Astăzi, este de acord că suntem în anii crepusculari ai unui scurt moment imperial, unul care a fost cu adevărat unic în istoria lumii. Aceasta este dovada pe care Fukuyama o oferă pentru un liberalism care poate rezista neajunsurilor sale.
Este o ordine politică extrem de suspectă, care poate funcționa numai în condiții istorice atât de unice, ideale și temporare. Dacă lumea, și chiar America, nu era încă liberală înainte de 1950 și a fost copleșită de neajunsurile ei doar douăzeci de ani mai târziu, ce concluzie putem și trebuie să tragem din aceste lucruri? În niciun caz, se pare, concluzia la care Fukuyama ne îndeamnă să ajungem și care contrazice ceea ce ar trebui să vedem clar cu propriii noștri ochi, anume că liberalismul ar avea resursele interne și capacitatea de a depăși nemulțumirile pe care le generează. Mai degrabă, dovezile reale, fără umbre de iluzii și nostalgii nebunești, sugerează că Fukuyama este mult mai mult „teoreticianul abstract” decât savantul empiric orientat spre concret care vrea să pară.
În cele din urmă, Fukuyama pare să fie conștient de limitele propriilor sale pretenții de superioritate inerentă a liberalismului, atât în panelul nostru, cât și în eseul său, care face apel la spectrul alternativelor non- și anti-liberale ca motiv primordial pentru a alerga în sprijinul liberalismului. În eseul său, el numește națiuni precum India, Ungaria și Rusia drept exemple de alternative antiliberale care – indiferent de imperfecțiunile Americii – ar trebui să ne oblige să evităm o soartă iliberală. Astfel de națiuni, scrie el, folosesc puterea statului pentru a „demonta instituțiile liberale și a-și impune propriile opinii asupra societății în ansamblu”. (Ca o paranteză, din nou, dovezile empirice ne sugerează că ordinile liberale nu sunt deloc imune la astfel de forme de impunere politică și socială. Dar acest lucru se îndepărtează de la punctul principal care poate fi extras din perorația sa).
Pe panelul nostru, Rusia și războiul din Ucraina au fost mai presus de toate motivul pe care el (și alții) l-a invocat în mod repetat drept spectrul care ar trebui să-i bântuie pe liberalii slabi de inimă. Dacă liberalismul ar putea aspira încă o dată să-și depășească neajunsurile, stă în angajamentul nostru comun să combatem amenințarea reprezentată de un concurent global iliberal – Rusia, cel mai imediat, și altul – care se profilează la orizont – China.
Aici, încă o dată, invocarea „perioadei de glorie” a liberalismului din 1950-1970 este instructivă. Acestea au fost deceniile nu numai ale unor condiții unice pentru Statele Unite, ci și ale consolidării Americii ca una dintre cele două superputeri globale care au luptat pentru hegemonie ideologică la nivel mondial. America a fost capabilă să țină, în mare parte, la distanță nemulțumirile politice, nu numai din cauza bogăției sale, ci și din cauza percepției unei amenințări existențiale din partea unui inamic exterior. Se pare că liberalismul a înflorit atunci când avea un dușman.
Ironia este aproape prea ofertantă: Fukuyama și-a făcut numele și reputația de gânditor îndrăzneț – da, teoretician – care a postulat că dărâmarea Zidului Berlinului în 1989 a reprezentat Sfârșitul Istoriei . Istoria se terminase pentru că cel mai vechi puzzle politic fusese rezolvat: la întrebarea „care este cel mai bun regim”, au răspuns evenimentele din 1989: „democrația liberală”. Nu mai era disponibil niciun competitor la liberalism. Concurenții din secolul al XX-lea, fascismul și comunismul fuseseră învinși, iar singurul regim rămas în picioare – singurul regim care satisfăcea nevoile politice umane fundamentale – era democrația liberală. Deși a recunoscut că vor persista împotriviri discrete la această concluzie incontestabilă, niciuna nu reprezent o amenințare reală la adresa finalității liberalismului.
Treizeci și trei de ani mai târziu, Fukuyama își bazează speranțele pentru liberalism pe recunoașterea noastră comună a unui inamic comun. Speranța lui că istoria a luat sfârșit a fost scurtă. Privind retrospectiv, 1989 a reprezentat nu victoria supremă a liberalismului, ci o victorie a la Pirus (câștigată cu un cost prea mare pentru învingător, pentru a fi meritat n.n.). „Neajunsurile” noastre actuale deveneau deja manifeste în acel moment, globalizarea economică și financiarizarea economiei noastre începând să genereze o stare istorică mondială de inegalitate economică, în timp ce toți indicatorii de sănătate socială se prăbușeau deja în Occidentul dezvoltat.
1989 nu a fost sfârșitul istoriei; a fost începutul sfârșitului liberalismului.
Fukuyama nu știa să citească semnele vremurilor în 1989 mai bine decât știe în prezent. Cu toate acestea, acum e convins că liberalismul trebuie susținut prin orice mijloace disponibile și, dacă pentru asta este nevoie de o interpretare deformată a dovezilor, el o oferă. Problema este că acum nu este 1989, și cu atât mai puțin 1950. Cu siguranță anii 2000 ne-au arătat că istoria nu s-a încheiat. Dar dovezile incontestabile adunate sugerează că proiectul lui Fukuyama, da.
Traducere de la https://postliberalorder.substack.com/p/the-end-of-fukuyama
Reacționarii 