Cum și-a pierdut Stânga capul după capitalism

Progresiștii au făcut întotdeauna parte din elita corporatistă

de Paul Kingsnorth

Ceea ce s-ar putea dovedi cea mai mare mișcare politică a secolului XXI a apărut din rămășițele pădurii tropicale din sudul Mexicului, în ziua de 1 ianuarie 1994, purtată în josul unor străduțe coloniale pietruite și întunecate, de 500 de perechi de cizme negre din piele, după exact 30 de minute de la miezul nopții. Posesorii cizmelor aveau puști, iar ici și colo, rătăcit, câte un pistol-mitralieră AK-47 sau Uzi. Ghinioniștii care trăseseră paiul scurt aveau puști din lemn.

Trei mii de fețe ascunse sub măștile negre de schi, din lână, purtau trăsăturile distinctive ale amerindienilor mayași din America Centrală: un popor doborât cu tunurile, depășit în toate, jefuit, măcelărit sau pur și simplu neluat în seamă, de pe vremea când conchistadorii spanioli au pus prima piciorul pe țărmurile lui în secolul al XVI-lea. Acum, după o jumătate de mileniu, aici în Chiapa, cel mai sărac și mai sudic stat al federației mexicane, „cei fără chip, cei fără glas‟ veniseră să facă lumea să-i asculte.

Locuitorii din San Cristobal de las Casas, vechea capitală a conchistadorilor din Chiapas, erau încă năuci după chefurile din noaptea de Anul Nou, când orașul lor s-a umplut de cadența însuflețită a cizmelor în marș. Au auzit comenzile răcnite în tzotzil, o limbă mayașă locală, de maioreasa cu părul negru și carabina în mâini, ținându-și pistolul înhămat peste piept, care comanda această armată nechemată. Iar din piața centrală pitorească, Plaza 31 de Marzo, cu bătrâna catedrală din piatră gălbuie și clădirile oficiale în stil colonial, luminate de o lună argintie, au auzit zgomot de împușcături.

Cetățenii îndeajuns de curajoși sau curioși ca să se aventureze în piață au fost întâmpinați de o priveliște pe care e puțin probabil s-o uite vreodată: zeci de luptători de gherilă mascați roiau prin toată Plaza. Unii stăteau în poziție de drepți cu puștile lor uzate, alții înconjurau sediul poliției, în timp ce încă alții, înarmați cu baroase, izbeau din toate puterile în ușile mari de lemn ale Palatului Municipal. Puțină îndoială putea să fie în mintea oamenilor din San Cristobal, în privința scenei la care asistau. Era primul act al unei revoluții.

Un mic grup al luptătorilor de gherilă a ridicat un steag în mijlocul pieței elegante – un steag negru, imprimat cu patru litere roșii: EZLN. În timp ce-l înălțau, pe balconul Palatului Municipal și-a făcut apariția o siluetă mascată. În mână ținea o bucată de hârtie. Era o declarație de război împotriva guvernului mexican – una care, în aceeași dimineață, avea să le fie citită cu voce tare locuitorilor din alte șase orașe ale statului Chiapas, pe care acest „EZLN‟ de asemenea și le proclamase ca aparținându-i.

„Suntem produsul a 500 de ani de luptă!‟, a citit el, în timp ce undeva în spate, alte împușcături și mai mulți nori de fum dădeau de știre că gruparea rebelă năvălise în sediul poliției. „Noi suntem moștenitorii adevăraților ziditori ai acestei națiuni … cărora ni se refuză și cea mai elementară pregătire, pentru ca ei să ne poată folosi drept carne de tun și ca să poată jefui bogăția țării noastre. Lor nu le pasă că noi nu avem nimic, absolut nimic … Nu există pace sau dreptate pentru noi și copiii noștri … Dar azi noi spunem: „Ya basta! Destul!‟

La cinci sute de mile depărtare, președintele Mexicului, Carlos Salinas, și cel pe care-l unsese ca moștenitor al lui, Luis Donaldo Colosio, sărbătoreau Anul Nou într-o stațiune de vacanță exclusivistă pe coasta Pacificului. Când clopotele au răsunat, Salinas și Colosio au ridicat paharele cu șampanie și au ținut un toast în cinstea sosirii Acordului NAFTA – Acordul de Comerț Liber Nord American –, care, la ultima bătaie a ceasului de la miezul nopții, avea să intre în vigoare oficial. Odată cu dangătul acelor clopote, NAFTA crea pentru prima dată în istorie o singură piață liberă fără frontiere între Mexic, Canada și SUA. Mexicul intrase oficial în lumea modernă, iar Salinas își sărbătorea moștenirea lăsată.

Două ore mai târziu era la telefon, ascultând veștile despre un eveniment care avea să-i spulbere nu doar moștenirea, ci și strânsoarea de fier, veche de când lumea, în care președinția succesorului său și partidul lor țineau viața politică mexicană; și care mai târziu – mult mai târziu – va începe să zguduie legitimitatea proiectului însuși de comerț liber global. Ministrul Apărării suna din Mexico City și avea vești proaste. Foarte proaste. O forță armată insurgentă, care își spunea Armata Zapatistă de Eliberare Națională – EZLN – preluase controlul asupra a șapte orașe din statul Chiapas și declarase război armatei, guvernului – și acordului NAFTA însuși.

„Ești sigur?‟, a bâiguit președintele.

***

Mult timp a trecut de când am scris rândurile de mai sus. Așa începea prima și singura mea carte, One No, Many Yeses („Un «Nu», mulți «Da»‟), despre primul val al protestelor antiglobalizare, care a fost publicată în urmă cu 19 ani. Pe atunci, ca tânăr și impresionabil anticapitalist, credeam că fac parte dintr-o „mișcare de masă‟ mondială care se ridica împotriva colonizării economiilor și culturilor lumii de către o elită corporatistă pe care nimeni nu putea s-o tragă la răspundere.

Cel puțin de la sfârșitul Războiului Rece încoace, scopul declarat al puterilor occidentale a fost răspândirea unei economii de piață globale, combinată cu o politică și o cultură liberale, până în cel mai obscur colț al mapamondului. Dat fiind că o piață globalizată nu poate funcționa fără gusturi globalizate (nu-ți poți vinde burgerii ieftini în Asia, dacă nu i-ai convins pe asiatici că îi adoră) și că liberalismul are și el nevoie de sol propice în care să-și arunce sămânța, impulsul acestei cruciade ideologice este în direcția creării unei singure culturi globale, indiferent dacă lumea o dorește sau nu.

La această triplă desfășurare de forțe – economie globală, cultură globală și sistem politic global, toate trei având la bază modelul american – se face de multă vreme referire cu aparent benigna denumire de „globalizare‟ – sau „globalism‟, dacă preferați. În realitate, este o formă de colonialism de catifea – cea mai recentă iterație a imperiului occidental – care înregistrează un succes imens.

Mai demult, pe la sfârșitul anilor 1990, mișcarea „antiglobalizare‟ apărută în opoziție cu acest proces era un talmeș-balmeș politic de anarhism, localism, perspective indigene, ecologim radical, devotamente liberale față de democrație și diverse alte curente separate, totul necoordonat și fervent contra ierarhiei. Era o amestecătură, dar una plină de entuziasm. Și, cu toate că mulți dintre cei implicați, inclusiv eu însumi, aveau alergie la etichete și cutiuțe precis delimitate, nu exista niciun dubiu că mișcarea aparținea Stângii.

Deși se înșală în privința multor lucruri, Stânga a avut de-a lungul timpului o poziție corectă privind efectele negative ale capitalismului global, în timp ce Dreapta s-a zbătut cu mare greutate în a-i tăgădui efectele asupra celor săraci, asupra democrației și asupra naturii, valorizând la modul general lăcomia și jecmăneala, iar apoi mirându-se unde-au dispărut „valorile tradiționale‟ atât de dragi ei. Nu ai fi găsit niciun conservator pe baricadele protestelor anti-OMC. Majoritatea erau fie înăuntru, ridicând imn de slavă virtuților comerțului „liber‟, fie acasă la Washington sau la Londra, punând la cale următorul război din Orientul Mijlociu.

Cum s-au schimbat timpurile! Acum și aici, în anii 2020, antiglobalismul de stânga despre care credeam odată că este mișcarea viitorului abia dacă se mai vede pe undeva. Cei mai incisivi opozanți ai globalizării sunt adeseori de găsit la dreapta politică sau, cel puțin, în niciun sector identificabil al stângii. Criticile conservatoare, tradiționaliste și „postliberale‟ la adresa impactului globalizării asupra comunităților locale, a statelor-națiuni, a coeziunii sociale, a formării familiei, a perspectivelor clasei muncitoare, a culturii și chiar (deși nu îndeajuns de des) asupra lumii naturale, curg zilnc. Stânga post-clasa muncitoare, între timp, a virat într-o fundătură a politicii identitare, dictată în mare măsură de angajamentul față de o luptă de clasă elitistă și o urmărire obsesivă a inversiunii culturale.

Concepția despre lume pe care universitarul Eric Kaufman o numește „stâng-modernism‟ este acum perspectiva claselor profesional manageriale, a păturii celor aproximativ 10% din vârful societății, și – deloc prin coincidență – a clasei beneficiare în urma globalizării. Prin intermediul corporațiilor transnaționale, al sectoarelor academice și culturale, al ONG-urilor, al organismelor globale și regionale și al altor colective deținând o putere de obicei scutită de răspundere în fața oricui, această clasă își desfășoară tripla ideologie a globalismului în interiorul propriilor națiuni și dincolo de granițele lor. Între timp, o mișcare național-populistă clădită în mare parte pe reacția avută de clasa muncitoare și pătura inferioară a clasei mijlocii împotriva acestei ideologii, se coagulează în jurul apelurilor la autodeterminare națională, la un anume grad de conservatorism cultural, la protecție economică și la răspundere democratică.

La prima vedere, pare derutant. De ce ar îngâna papagalicește capitalul transnațional niște lozinci desprinse dintr-un cadru stângist care se pretinde anticapitalist? De ce ar fi clasele mijlocii mai „stângiste‟ decât muncitorii? Dacă Stânga ar fi ceea ce se pretinde că este – o mișcare de jos în sus pentru dreptate populară –, atunci lucrurile n-ar sta așa. Și n-ar sta așa nici dacă sistemul capitalist ar fi ceea ce se presupune că este: un motor rapace și non-ideologic destinat maximizării profitului.

Dar dacă ambele ar fi cu totul altceva? Dacă ideologia lumii corporatiste și ideologia Stângii „progresiste‟ nu au făurit, de fapt, o inexplicabilă căsătorie de conveniență, ci au crescut tot timpul din aceeași rădăcină? Dacă Stânga și capitalismul global sunt, la bază, același lucru: motoare pentru distrugerea modurilor obișnuite de viață și înlocuirea lor cu matricea globalizată, universalistă și tehnologică pe care o vedem în prezent ridicându-se în jurul nostru?

Trăim un timp al aplatizării radicale, pe măsură ce acest sistem global emergent, căruia îmi place să-i spun Mașinăria, înlocuiește moduri de a fi anterioare cu o nouă și inedită civilizație globală. Răsărită din Revoluția Industrială și din dizlocările revoluțiilor modernității, această Mașinărie s-a angajat acum într-un proiect de deconstruire atât a naturii umane, cât și a naturii neîmblânzite, înlocuindu-le cu o lume fără hotare de indivizi veștejiți și raționali, fiecare dintre ei participant egal la o piață globală guvernată de algoritmi, profit și visuri de unitate universală.

Cu posibila excepție a părticicii despre piață, aceasta este o descriere bună și pentru proiectul Stângii politice. Însăși noțiunea de „Stânga‟ a luat naștere odată cu modernitatea: termenul își are originea în partea de sală unde se așezau membrii facțiunii antimonarhice, în adunarea națională franceză după revoluție. În ciuda automitologizării intense, ideologia stângistă a fost dintotdeauna în primul rând un produs al intelectualilor orășeni și al radicalilor din clasa mijlocie, având ca țel un proiect de egalizare teoretică. Această egalizare începe cu distrugerea modurilor de viață anterioare – cele patru lucruri învechite ale lui Mao, proiectul bolșevic de eliminare a „familiei burgheze‟ (în prezent resuscitat de unii dintre stângiștii contemporani), tentativele revoluționare franceze de a raționaliza peisajul, actualul asalt progresist de „tranziționare‟ a copiilor –, dar ce sfârșește mereu prin a face este să curețe terenul pentru Mașinărie.

Stângismul progresist și capitalismul global, departe de a fi antagonice, așa cum credeam unii dintre noi odată, s-au dovedit a fi o potrivire util de intimă. Ambele sunt proiecte totalizante și utopice. Ambele privesc cu suspiciune trecutul, cu nerăbdare granițele și liniile de demarcație, și cu ostilitate religia, „superstițiile‟ și limitele asupra individului uman impuse de natură sau cultură. Ambele urmăresc o utopie globală în care, cum visau atât Lenin, cât și Lennon, toți vor trăi ca unul.

Dacă ultimii 40 de ani ne-au învățat ceva, este că visurile de egalitate universală pot să alunece lin, cu foarte mare ușurință, în visuri de acces universal la piață. Există un motiv pentru care atât progresiștii, cât și The Economist promovează asiduu deschiderea granițelor. Există un motiv pentru care atât de mulți hippioți au sfârșit prin a deveni miliardari ai tehnologiei. Dacă v-ați întrebat vreodată ce fel de „revoluție‟ ar fi sponsorizată de Nike, promovată de British Petroleum, urcată pe aripile propagandei de Hollywood și Netflix, și patrulată în căutarea disidenților de Facebook și YouTube, atunci răspunsul îl găsiți aici.

În turbulența demolatoare a anilor 2020, stângismul progresist și capitalismul corporatist nu atât că au fuzionat, cât au fost date la iveală ca fiind ceea ce au fost dintotdeauna: variante ale aceluiași ideal modern, clădite în jurul țelului de autocreare fără limite într-o lume postnaturală. Filozoful canadian George Grant, „conservatorul roșu‟, a observat odată că: „Directorii de la General Motors și adepții profesorului Marcuse navighează în josul aceluiași râu, dar cu bărci diferite‟. În zilele noastre, ei și-au abandonat vasele separate și plutesc pe râu într-un superiaht împreună, în timp ce noi, restul, ne holbăm la ei sau azvârlim cu pietre de pe maluri.

Probabil am putea să spunem că instinctul egalizării este darul făcut de Occident lumii. Iată o ofertă complicată, cu siguranță, dar în forma ei cea mai nobilă, este un dar de care poți fi mândru.

Fără ceva egalizatori prin preajmă, o cultură se află în pericolul de a deveni osificată, abuzivă și cu centrul de greutate urcat prea sus, oricând gata să să-și piardă echilibrul. Puterea trebuie să fie întotdeauna obligată să-și vadă de treaba ei. Liderii și sistemele trebuie să fie întotdeauna pregătiți să-și justifice existența.

Dar ce se întâmplă când egalizarea a rămas singurul instinct? Când cultura este atât de goală pe dinăuntru, atât de lipsită de un țel, atât de dezrădăcinată, încât a uitat să mai facă orice altceva decât să se deconstruiască pe sine? Mai la obiect: ce se întâmplă când egalizarea este instinctul nu al celor săraci, ci al puterii? Ce se întâmplă când distrugerea granițelor, a limitelor și a liniilor de separație, le aduce câștig marilor corporații de tehnologie, marilor magnați și celor care se adapă de la robinetul lor, mai degrabă decât vocilor neînsemnate lăsate să sufere de sete pe câmp? Și ce se întâmplă când megabogația folosește limbajul micilor glasuri – limbajul egalizării – ca să-și lege lucrarea cu fundițe drăguțe?

Aici suntem acum. Stânga postmodernă, care a pus stăpânire pe înălțimile unei părți atât de mari din cultura occidentală, nu este vreo amenințare radicală la adresa establishmentului – ci ea este establishmentul însuși. Stângismul progresist este liberalism de piață cu alte mijloace. Stânga și capitalismul corporatist funcționează acum ca un clește: unul atacă direct cultura, deconstruind totul, de la istorie la „heteronormativitate‟ și identități naționale; celălalt intervine și monetizează sfărâmăturile rezultante.

Și atunci, unde să te plasezi? Ar putea exista o Stângă fără progres? Ar putea exista o Dreaptă fără capitalism? Poate că da, însă mai întâi trebuie să ne împăcăm cu existența radicalismului vremurilor pe care le trăim. Acesta este un timp în care întrebările pertinente nu sunt „cine ar trebui să dețină mijloacele de producție‟ sau „ar trebui să privatizăm serviciile de sănătate?‟, ci „ce este o femeie?‟, „unde ar trebui să implantăm microcipuri?‟, „cât de repede putem să punem în funcțiune acest sistem de identificare digitală?‟ și „ce părere ai despre noul meu robot ucigaș?‟ Crearea unor bebeluși pe comandă, abolirea corpului sexuat, creșterea creierelor în laborator – orice dorești, Mașinăria poate să-ți furnizeze, tehnologia poate să-i dea forma dorită și ideologia progresistă poate să redefinească acest lucru ca dreptate.

Când lumea mă întreabă unde mă plasez, eu spun în ziua de azi că mă alătur unei tradiții mai vechi, aceeași despre care scriam în prima mea carte, deși pe atunci nu știam acest lucru. Este o tradiție pe care am văzut-o reprezentată în ceea ce au făcut zapatiștii atunci, în anii 1990, și i-am auzit ecoul în rrevoltele istorice din propria-mi țară, de la luddiți și până la grupul de rezistență Fen Tigers care apărau mlaștinile din Cambridgeshire în secolul al XVII-lea. Este o tradiție care își alege locul și atitudinea nu în conformitate cu vreo poziționare ideologică, ci conform poziționării efective: pe Pământ, sub cer, având în jur oameni care știu de unde răsare soarele dimineața, care știu de unde vin și care știu cine sunt.

Este o tradiție pe care am putea-o numi radicalism reacționar – rezistență în fața forței totalizante a Mașinăriei, dintr-o perspectivă care-și are rădăcinile în cele trei valori fundamentale: oamenii, locul și rugăciunea. Nici la stânga, nici la dreapta, nici oriunde altundeva – este o tradiție care traversează toate liniile de separație moderne, pentru că este mai veche decât ele toate. O tradiție care sapă adânc, la propriu, până la rădăcina materiei. Este visul unei opoziții populiste și localizate în fața modernității gigantești și distructive în toate formele ei.

Poate că e un vis iluzoriu, dar câteodată îl vedem cum iese învingător. Zapatiștii continuă să fie acolo, la urma urmei, și continuă să lupte. Iar NAFTA s-a dus – chiar dacă nu forța zapatistă EZLN a fost cea care, până la urmă, i-a venit de hac. Tratatul care le-a stârnit furia, ca simbol a tot ce era greșit la proiectul imperial de globalizare corporatistă, a fost în final sfărâmat nu de gherilele indigene sau de vreun guvern mexican socialist, ci de un ins vedetă a emisiunilor TV de „realitate filmată‟, transformat în președinte republican al Statelor Unite, care credea că globalizarea este o escrocherie menită să dea puterea capitalului transnațional, în detrimentul națiunilor și al popoarelor lor. În orice altă privință s-o fi înșelat, aici a avut dreptate. Din păcate, cea mai mare a Stângii a fost prea ocupată să-l trateze drept nazist, ca să mai sesizeze ironia.

Traducere după https://unherd.com/2022/07/how-the-left-fell-for-capitalism/


Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s