Instrumentele Legii

de Adrian Vermeule

Este posibil să fii uimit și totuși, în acelaşi timp, să nu fii surprins? Pot spune că da, pentru că am simțit exact această ciudată combinație de senzații în timp ce citeam relatarea recentă a lui Ross Douthat despre „gnosticismul post-protestant” care domină în prezent sfera publică americană, un regim pe care Douthat îl descrie drept „noul hegemon”. Aici este miezul relatării; am subliniat prin caractere italice pasajele asupra cărora mă voi concentra.

În mod crucial, gnosticismul în plină ascensiune influențează societatea într-un fel apropiat de modelul lui [Jacques] Maritain. Își exercită puterea în primul rând prin influențarea culturală a instituțiilor nonpolitice și abia în al doilea rând prin elaborarea directă a legii sau a regulilor. Stăpânirea sa este fermă în propriul teritoriu instituțional, dar e ceva mai limitată și mai moderată în sfera politică în general. Acolo unde modelează în mod direct felul în care sunt interpretate legile, o face prin „a inspira şi însufleți”, mai degrabă decât prin impunere eclezială . Valorile gnostice pătrund în sentințele cheie ale unei figuri precum Anthony Kennedy, de exemplu [Anthony Kennedy, fost judecător la Curtea Supremă a SUA, teoretic conservator, numit de un președinte republican, dar care în cauze ce țin de sfera cultural-morală – de tipul legalizării căsătoriei homosexuale la nivel federal – a votat cu colegii săi liberali – n.n.], fără să fi existat vreun edict religios gnostic explicit pe care catolicul Kennedy să fi fost obligat să-l urmeze. De asemenea, nu a existat un comitet central vigilantist, de iluminare, nici un Sfânt Oficiu progresist, care să fi condus la reinterpretarea continuă a Legii drepturilor civile.

În același timp, noul hegemon este tolerant cu diferențele religioase, permițând formelor conservatoare de creștinism să persiste în același mod în care vechiul sistem de conducere creștin a permis diferitelor erezii ale Americii să înflorească. Pur și simplu pune unele limite libertății lor…

Ceea ce este uluitor aici, ba chiar dezorientează, este sugestia că regimul gnostic guvernează în primul rând prin „influență culturală” mai degrabă decât prin instrumentele coercitive ale legii. Acest punct de vedere este complet invalidat de faptele verificabile ale vieții juridice și politice din Statele Unite din ultimul deceniu sau cam așa ceva. S-a observat cu acuratețe că liberalismul generează „legende albe” despre propriul respect pentru autonomia celor guvernați, generând în același timp „legende negre” despre natura inerent coercitivă, într-adevăr autoritară, a regimurilor politice concurente. Dar în cazul de mai sus avem de-a face cu spectacolul ciudat al unei legende albe generate de un comentator catolic în numele unui regim gnostic, despre care spune în mod explicit că a atins statutul hegemonic.

Totuși, la un alt nivel, sugestia nu este cu deloc surprinzătoare. Se pare că provine dintr-o concepție greșită, comună în rândul non-juriștilor, despre modul în care funcționează legea – o concepție greșită ce izvorăşte din ignoranța cu privire la varietatea de instrumente juridice pe care un regim de guvernare le poate folosi pentru a exercita presiuni, a împiedica și a limita opiniile sau grupurile pe care le defavorizează.

Concepția non-juriștilor despre „constrângerea legală” se bazează de obicei pe o paradigmă înșelătoare, și anume aplicarea directă a violenței. De fapt, constrângerea e mai degrabă ca un spectru, nu un comutator on-off, iar legea folosește un set mare și divers de instrumente pentru a induce comportamentul dorit de cei care mânuiesc instrumentele. Trimiterea unor agenți înarmați ai statului pentru a executa ordinele este rareori modul în care procedează legea și, într-un anumit sens, reprezintă un eșec al sistemului, o mărturisire că modul de folosire al celorlalte instrumente a fost insuficient de ingenios. 

În ultimul deceniu sau cam așa ceva, într-un ritm din ce în ce mai puternic, toate aceste instrumente ale legii, variind de la forme indirecte și subtile de presiune și până la legislație coercitivă directă, au fost utilizate de regimul gnostic pentru a induce comportamentul dorit din partea instituțiilor, punctelor de vedere și persoanelor din sfera publică încă recalcitrante. Luați în considerare câteva exemple:

Finanțarea. Unul dintre principalele instrumente pe care guvernul federal le folosește pentru a-și urma calea este finanțarea, printr-o varietate de granturi explicite și prin bugetări implicite din codul fiscal, care de fapt subvenționează anumite grupuri și activități cu scutiri și deduceri fiscale. A amenința cu tăierea unor astfel de fonduri înseamnă a amenința viața instituțională a unor grupuri sau opinii defavorizate de regim.

Acesta este motivul pentru care, în 2015, o înfiorare puternică a străbătut lumea organizațiilor nonprofit creștine, inclusiv colegii și universități, în timpul argumentării orale din cauza Obergefell v. Hodges, când judecătorul Samuel Alito l-a întrebat pe procurorul general, Don Verilli, dacă refuzul de a recunoaște căsătoriile între persoane de același sex ar putea fi considerat un motiv pentru revocarea scutirilor fiscale ale unor astfel de instituții. Verilli ar fi putut să respingă orice astfel de alegaţie sau pur și simplu să evite să răspundă. În schimb, el a răspuns: „cu siguranță va fi o problemă…. Nu neg asta, judecător Alito. Va fi o problemă.” Amenințarea era neîndoielnică.

Îndrumarea”. Intră în ritm, Douthat, cu siguranță există „un Sfânt Oficiu progresist care ghidează o reinterpretare continuă” a legilor referitoare la drepturile civile. În ultimul deceniu sau cam așa ceva, s-a constituit Biroul pentru Drepturile Civile din cadrul Departamentului Educației, iar Marea sa Inchizitoare a fost Catherine Lhamon, șefa biroului în cadrul fiecăreia dintre ultimele două administrații Democrate.

În timpul celei de-a doua administrații Obama – retrospectiv privind, un moment de inflexiune cheie în viața publică americană, în care regimul gnostic s-a consolidat și a devenit din ce în ce mai agresiv – OCR (Oficiul pentru Drepturile Civile – n.n.) a folosit „îndrumări”, declarații de politici publice și sfaturi oficiale despre modul în care ar trebui interpretate statutele și reglementările, pentru a amenința implicit consiliile școlare locale, precum și colegiile și universitățile cu limitarea finanțării federale.

Scopul unor astfel de îndrumări a fost să solicite, printre altele, accesul elevilor transgender la anumite băi, vestiare și alte facilități școlare. În administrația Biden, același birou a folosit îndrumări pentru a face presiuni asupra școlilor pentru a le permite elevilor transgender să participe la sporturi pentru femei. Scopul utilizării îndrumărilor în acest fel este efectul lor in terrorem (de înfricoșare – din latină, clauză menită să descurajeze contestarea unei prevederi legale – nota traducerii); deși, în teorie, îndrumările nu sunt obligatorii, cei cărora li se adresează îşi fac de obicei calculul că este mai bine să se conformeze decât să riște o acțiune cu șanse incerte în instanță. Aceasta nu înseamnă că îndrumările nu au utilizări legitime, dar înseamnă că ele sunt unul dintre principalele instrumente pe care le-a folosit hegemonul gnostic pentru a-și pune în aplicare preceptele asupra instituţiilor şi structurilor recalcitrante.

Lăsarea neaplicată, în mod selectiv, a unor legi. Ipoteza lui Douthat pare a fi că regimul de guvernare și acțiunile sale, sau refuzurile de a acționa, nu au nimic de-a face cu evenimentele remarcabile din seara zilei de 2 mai 2022, când proiectul de decizie din cauza Dobbs v. Jackson Womens’ Health Organization, care anula vechea decizie Roe v. Wade, care considera avortul un drept constituţional, a fost divulgat publicului. Aparent, Douthat nu a văzut mulțimile care s-au năpustit, fără vreo reacţie a autorităţilor, asupra caselor judecătorilor de la Curtea Supremă în încercarea de a influența rezultatul în Dobbs, în prezent în discuție (la data articolului – n.n.), deși eseul său a fost publicat pe 11 mai.

Dar însăși existența acestor mulțimi este parțial o consecință a selectivei neaplicări a legii, dând de fapt o autorizare publică acţiunilor de intimidare private. Chiar și protestul „pașnic” îndreptat către casele judecătorilor este, fără îndoială, ilegal conform legii federale, dar până în prezent s-a făcut prea puțin pentru a-l împiedica. Într-adevăr, a primit aprobarea cvasi-oficială din partea administrației, printr-o serie de declarații ambigue ale unor purtători de cuvânt precum Jen Psaki. Deși procurorul general a spus cu întârziere că ofițerii federali ar asigura securitatea judecătorilor, el nu s-a arătat dornic să aplice legea împotriva mulțimilor, deşi, când era vorba despre părinți care iau cuvântul la ședințele consiliului școlar local, avertismentele erau foarte aspre, că legea federală va fi aplicată cu toată puterea – pentru că, așa cum declara apoi procurorul general, „amenințările împotriva funcționarilor publici nu sunt doar ilegale, ci contravin valorilor fundamentale ale națiunii noastre”.

Se pare că declaraţia lui nu se referă la toți funcționarii publici, și cu siguranță nu şi la judecătorii Curții Supreme. După cum a avertizat Curtea cu mult timp în urmă, aplicarea selectivă a legii, „cu un ochi rău și o mână mai lungă”, care vizează grupurile defavorizate, poate echivala cu o „negare a unei aplicări egale a dreptății”. Cu atât mai mult este valabil acest lucru pentru aplicarea selectivă a legii, care autorizează intimidarea personală a judecătorilor înșiși, în cauzele pendinte.

Interpretare juridică. În cele din urmă, și spre capătul mai greu al spectrului constrângerii, nu se poate trece sub tăcere afirmația foarte ciudată a lui Douthat că gnosticismul predominant modelează interpretarea juridică mai degrabă prin „inspirație însuflețitoare” decât prin „impunere eclesială”. Întrucât afirmația lui Douthat invocă în mod specific spectrul lui Anthony Kennedy (fost judecător la Curtea Supremă a SUA, care înclina votul spre o tabără sau alta, în condiţiile în care din ceilalţi opt judecători, patru erau conservatori şi patru erau progresişti; a fost votul decisiv în legalizarea căsătoriilor homosexuale – n.n.) pare corect să ne amintim de deciziile din Statele Unite v. Windsor și Obergefell v. Hodges , care au legalizat și constituționalizat căsătoriile între persoane de același sex în decurs de câțiva ani și care au fost ambele scrise de Kennedy.

Cu o zi înainte ca Windsor să fie decis în 2013, doar douăsprezece state permiteau căsătorii între persoane de același sex, iar legea federală conținea o Lege privind apărarea căsătoriei. A doua zi după ce Obergefell a fost hotărât, la numai doi ani mai târziu, Curtea Supremă a declarat că legea constituțională a țării, „libertatea” și „egalitatea” impuneau a se permite şi cuplurilor de același sex să participe la un sacrament secular major al ordinii civile. Între timp, o serie de state își liberalizaseră legile căsătoriei, dar în multe cazuri acest lucru s-a întâmplat din cauza ordinelor instanțelor inferioare și ale instanțelor de stat; alte state au încercat să apere căsătoria tradițională cu amendamente constituționale, invalidate de Obergefell. Deciziile Curții Supreme sunt prin convenție nescrisă respectate și puse în aplicare de agenții guvernului federal și ai statelor – cel puțin atunci când sunt în acord cu constituția la fel de nescrisă a regimului gnostic. Dacă nici asta nu este „impunere eclezială” de către preoții legii gnostice, atunci nu ştiu care ar fi…

La fel de izbitoare și curioasă este neglijarea completă de către Douthat a deciziei Curții Supreme din 2020 în Bostock v. Clayton County – scrisă de judecătorul Neil Gorsuch, unul dintre cei mai conștienți susținători ai originalismului – care interpretează interdicția discriminării în funcţie de sex din Titlul VII al Legii drepturilor civile din 1964, în aşa fel încât include în noţiunea de sex şi orientarea sexuală ori identitatea de gen. Bostock a fost o formă deosebit de agresivă a aceleiași „reinterpretări continue” a legilor drepturilor civile, despre care Douthat susține că nu are loc; a fost invocat imediat de administrația Biden pentru a-și fundamenta îndrumările în privinţa altor legi referitoare la drepturile civile.

La fel, Douthat nu spune absolut nimic despre obligaţiile referitoare la susţinerea contracepţiei, pe care administrația Obama le-a impus, în diverse iterații, unor organizaţii precum Surorile Săracilor (organizaţie catolică – n.n.) și altor instituții religioase. Aceasta nu a însemnat „inspirație însuflețitoare” sau „influență culturală”; era constrângere. După aproape un deceniu de proceduri de reglementare și de litigii și după sprijinul administrației Trump, care a fost, totuși, imediat suspendat în instanțe, micuţele Surori au câștigat o victorie parțială la Curtea Supremă în 2020, dar cazul a fost retrimis în judecată la instanțele inferioare pentru continuarea procedurilor.

Justiția amânată înseamnă justiție refuzată. Saga Surorilor Săracilor ilustrează că, în regimul gnostic, procesul judiciar prelungit este în sine o pedeapsă. După cum au observat şi alții, „modelul care se repetă, în cazurile care implică avort, drepturile homosexualilor, limitările libertăţii religioase și a prezenței religiei în piața publică este acela că, atunci când poziția conservatoare câștigă, de multe ori doar nişte mici pași înainte, acesta nu rezolvă în fond disputa părților… Cu toate acestea, atunci când poziția conservatoare pierde, ca în Obergefell sau Bostock, pierde într-o manieră care împiedică posibilitatea ca problema să ajungă rapid la Curtea Supremă, uneori nu poate ajunge deloc. (Am scris asta înainte de cazul Dobbs, dar nici acesta nu este un contraexemplu; mișcarea juridică conservatoare a avut nevoie de cincizeci de ani pentru a-și aduce la îndeplinire problema principală).

Douthat spune relaxat că noul hegemon este „tolerant cu diferențele religioase”. Toleranța, în esență, nu implică costuri; totuși, atunci când îi e recunoscută lent, strângând din dinţi și numai prin favoare, acest fapt subliniază în sine dominația hegemonului.

*****

Lăsaţi-mă să clarific ceva ce nu am spus. Nu am spus nimic dacă aceste rezultate sunt sau nu justificabile în baza preceptelor legale care ar fi aplicate de un sistem juridic corect ordonat. Multe dintre instrumentele dreptului au fost perfecţionate de statul administrativ, iar eu am susţinut în altă parte că statul administrativ este o formă politică indispensabilă pentru promovarea binelui comun. Statul administrativ nu va dispărea, iar dacă a fost folosit greșit, acesta este un motiv în plus pentru a-l folosi corect; abusus non tollit usum.

În sfârșit, nu am spus nici că nu poate exista opoziţie la utilizarea de către regim a legii pentru a-şi pune în aplicare angajamentele sau că această utilizare a legii nu poate fi inversată prin acțiuni juridice și politice compensatorii, chiar şi în acest al doisprezecelea ceas.

Rămâne, totuși, adevărat că Douthat greșește grav atunci când sugerează că hegemonul gnostic procedează în primul rând prin influență culturală, mai degrabă decât prin întregul spectru al instrumentelor coercitive și cvasi-coercitive ale dreptului. În viața publică americană, în special în ultimul deceniu și cu o forță accelerată în ultimele câteva săptămâni, hegemonul și-a afișat cu mândrie instrumentele, pentru ca toți să le vadă.

Un ultim corolar: dacă Douthat are dreptate în ceea ce privește natura și scopurile actualului hegemon – și cred că are – şi dacă am dreptate că hegemonul a apelat din ce în ce mai mult la o serie de instrumente constrângătoare și cvasi-constrângătoare pentru a atinge aceste scopuri, atunci nu poate fi apărată ordinea actuală cu refrenul obosit că „la urma urmei, ordinea actuală este imperfectă, dar nicio alternativă nu este mai bună, pentru că alternativele sunt constrângătoare.” Acest lucru este la fel de valabil – sau chiar mai adevărat – pentru ordinea curentă în sine.

Iluzia că ordinea actuală întruchipează un principiu al libertății, în timp ce alternativele sunt „autoritare”, este un fel de mistificare care trebuie risipită, dacă vrem să vedem clar cum stau lucrurile. Desigur, putem propune oricâte alternative dorim, inclusiv o restabilire a unei ordini liberale presupus autentice. Dar efortul de a instaura acea alternativă „autentic liberală” va fi la fel de perturbator ca și efortul de a impune orice alternativă non-liberală. Oroarea constrângerii, presupunând că un posibil regim politic s-ar putea dispensa vreodată de constrângere, nu este un argument în apărarea ordinii actuale, ci o condamnare a acesteia.

Traducere după https://postliberalorder.substack.com/p/the-instruments-of-the-law

 

 

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s