Bucurați-vă! Lumea Se Sfârșește.

Rod Dreher

Luminile se sting literalmente în toată Europa. Dar există speranță.

Tocmai mi-am luat micul dejun în Miami, unde oamenii care au fost aici pentru conferința Conservatorism Național își fac bagajele pentru a se întoarce acasă. Vă voi da veștile bune… după veștile proaste.

Vestea proastă este că vor veni în curând vremuri foarte grele pentru toată lumea. Am vorbit cu mai multe persoane în măsură să cunoască aceste lucruri, iar consensul este că hiperinflația globală este pe drum. Criza energetică din Europa este mult mai gravă decât ne-au spus mass-media. Am văzut azi dimineață această analiză în Legal Insurrection și reflectă exact ceea ce am auzit de la specialiștii europeni în ultimele zile. Extras:

S-ar putea să fie mai rău. Am văzut acest subiect de tweet  al economistului și profesorului finlandez  Tuomas Malinen:

Vă spun că situația din  #Europa  este mult mai rea decât înțeleg mulți. Suntem, în esență, în pragul unei alte crize bancare, a unui colaps al bazei noastre industriale și al gospodăriilor și, prin urmare, în pragul colapsului economiilor noastre.

De asemenea, suntem total la cheremul autorităților și cunoaștem foarte puțin din ce au planificat. Vor reuși ei să oprească din nou declanșarea crizei bancare? Nu știu, dar mă îndoiesc.

În orice caz, viteza deteriorării este acum masivă și e doar o chestiune de timp până când piețele o ajung din urmă. Pun pariu că mai avem câteva săptămâni (maxim luni) până să înceapă cu adevărat „haosul”. Luați măsuri de precauție. Stocați:

1. Numerar.

2. Hrană.

3. Apă.

4. Lemn (dacă aveți sobă).

5. Alte lucruri de strictă necesitate.

Nu e nicio pagubă dacă veți face aceste pregătiri, chiar dacă cumva, în mod miraculos, vom evita declanșarea unui colaps economic total. Doar veți avea ceva mai mulți bani la îndemână (fără dobândă semnificativă în bănci), mâncare, apă și lemne.

Permiteți-mi să repet: aud cam același lucru de la oameni aflați în poziția de a cunoaște lucruri. Când am adus în discuție amenințarea hiperinflației globale în anul următor, într-o conversație cu o economistă, ea nu a ezitat să spună: „Da, va veni, cu siguranță”. Ea a spus că atunci când plafoanele guvernamentale ale prețurilor la energie vor eșua, așa cum se va întâmpla în mod inevitabil, atunci va începe.

Cuvintele prim-ministrului ungar Orban din această vară – avertismentul său că guvernele vor cădea în Europa din cauza evenimentelor din această iarnă – mi-au venit des în minte în ultimele zile. Tot ce am auzit aici susține această predicție sumbră. Nimeni nu știe de unde va începe, dar va veni.

Iar dacă se întâmplă Europei, nu vă gândiți nicio secundă că America nu va fi afectată. Amintiți-vă, prăbușirea Lehman Brothers, o singură bancă de investiții din New York, a contribuit la declanșarea prăbușirii economice globale din 2008. Într-o economie globalizată, nicio națiune nu este o insulă izolată.

Ținând cont de acest lucru, m-am gândit la toți activiștii, politicienii, personalitățile media și educatorii care au petrecut ultimele două decenii exploatând și lărgind diviziunile sociale ale societății, de dragul puterii. Ne-au făcut să fim neîncrezători unii în alții și în instituții – și ce au obținut, a fost neîncrederea noastră pe frontul instituțional. În curând, va sosi scadența facturii.

Pentru prima dată, am auzit vorbindu-se despre colaps social și război civil de către oameni care nu sunt ”teoreticieni ai conspirației”. Tocmai vorbeam în holul hotelului cu un prieten european bine informat, care se plângea că țările europene sunt guvernate în mare măsură de ideologi care își cred propria propagandă. Un bărbat cu care am vorbit, un american, a spus că Ungaria va fi probabil cea mai bine pregătită dintre toate țările europene în criza ce va veni, deoarece este guvernată de un prim-ministru care vede lucrurile în mod realist și acționează în consecință. Acest om a spus: „Viktor Orban este acel rar lider european care pune interesul poporului său mai presus de ideologia clasei conducătoare. Dar chiar și asta ar putea să nu fie suficient. Vom vedea.”

 Da, vom vedea. Am fost uimit de câți oameni din această țară și din străinătate m-au abordat la conferință pentru a spune că au primit în sfârșit Opțiunea Benedict. Un bărbat, în special, o persoană cu o acoperire globală, mi-a spus că Opțiunea Benedict este singura speranță pentru creștini, în întunericul pe cale să ne acopere. Știam că nu doar mă măgulește, pentru că de zile întregi ascult oameni din toate colțurile vorbind despre ceea ce văd că vine – și vorbind în detaliu. Nu ”teorii ale conspirației”, ci idei bazate pe realități practice, având legătură cu inflația și energia. Statul securistic și structurile de tipul Forumului Economic Mondial vor exploata această criză – și trebuie să fim pregătiți pentru ce vor face. Mai mult decât atât, chiar trebuie să fim pregătiți să avem grijă de familiile noastre și de comunitățile noastre locale.

Din nou și din nou, acesta este mesajul: acționați la fața locului, acum. Nu mâine – ci chiar acum. Am transmis partenerilor de conversație săptămâna aceasta ceea ce am auzit de la niște prieteni catolici francezi care locuiesc într-un sat din Franța: că localnicii nu mai au încredere că guvernul lor îi va putea ajuta sau proteja în criza viitoare – care va fi, de asemenea, o criză de alimente și apă – așa că au început deja să construiască o rețea locală puternică. De fiecare dată când vorbesc despre asta, oamenii cărora le-am vorbit dau din cap cu putere, atât  americanii, cât și europenii. Nu pot sublinia destul de tare: acum este momentul să ne pregătim, spiritual, moral și material. E ca și cum am fi în august 1914.

Deci, de ce spun: „Bucurați-vă”? Din cauza unor conversații precum cele pe care le-am avut cu un gânditor și scriitor conservator destul de cunoscut, care mi-a spus că a fost crescut ateu, dar este pe calea convertirii la creștinism. De ce? El a spus că lucrurile la care a fost martor în lume în ultimii cinci ani l-au convins că răul spiritual este real… și că acest lucru l-a împins către Dumnezeu. Omul acela a spus-o cel mai deschis, dar am mai auzit astfel de lucruri în ultimele zile: că oamenii care sunt deja credincioși – creștini, dar și evrei – au devenit mai devotați spiritual și mai serioși pe măsură ce zilele s-au întunecat.

Am avut un mic dejun grozav ieri dimineață dimineață cu un tânăr cuplu de protestanți care locuiește la Washington și care îmi povesteau despre lucrurile care se întâmplă în comunitățile lor, cum luptă pentru a îndrepta instituțiile corupte și pentru a construi rețele de credincioși angajați pentru acțiuni viitoare.

Soțul mi-a spus că foarte mulți dintre activiști – chiar și din cei cu educație Ivy – provin dintr-un mediu cu educația la domiciliu (homeschooling). Acest lucru le-a oferit atât resursele de care au nevoie pentru a înțelege corupția din instituțiile noastre și din viața națiunii (adică au avut o educație reală, nu doar pregătirea pe care le-o oferă școala de a deveni mici mașinuțe de muncă pentru Imperiu) – faptul că au fost educați acasă înseamnă că au fost formați cu o sensibilitate contraculturală. Acest lucru este plin de speranță!

Le-am spus la final celor doi că generația lor (păreau să fie la 20 de ani), nu a mea, va face diferența. Prea mulți creștini din generația mea nu pot fi convinși să accepte că Imperiul nu mai poate fi susținut și că supraviețuirea noastră și a civilizației noastre va necesita adăpostirea în comunități care să poată menține vie credința și tradiția occidentală pe parcursul nopții înaintate.

Asta nu înseamnă să fugim în munți! Dar înseamnă să devenim hiperlocali și să formăm grupuri așa cum părintele Kolakovic a făcut în Slovacia anilor 1940. Cititorii mei mai vechi, știți deja că părintele Tomislav Kolakovic a fost un preot catolic care a scăpat de naziști și s-a stabilit în patria mamei sale, Slovacia, în 1943. Și-a învățat studenții de la universitatea catolică din Bratislava că germanii vor pierde în mod necesar războiul, dar că sovieticii vor fi cei care vor conduce țara când se va termina – și că primul lucru pe care l-ar face lacheii comuniști ai Moscovei ar fi să persecute Biserica. Din cartea mea Să nu trăim în minciună! (tradusă la editura Contra Mundum – n.n.):

Părintele Kolaković știa că pasivitatea catolicismului slovac tradițional nu se va putea măsura cu comunismul. În primul rând, el a prevăzut, în mod corect, că regimul comunist va încerca să controleze Biserica prin îngenuncherea clerului. În al doilea rând, el a înțeles că grelele cazne spirituale care îi așteaptă pe credincioși sub comunism îi vor supune unei încercări extreme. Carismaticul păstor a propovăduit că numai un angajament total al vieții întru Iisus le va da puterea să reziste în fața tăvălugului iminent.

„Dăruiți-vă cu totul lui Iisus, aruncați-i Lui pe umeri toate grijile și dorințele voastre, căci El are spatele lat, și veți asista la o minune”, a spus preotul, citat în amintirile unui discipol de-al lui.

A te dărui cu totul lui Iisus nu era doar o simplă abstracțiune sau un gând pios. Trebuia să fie ceva concret și trebuia să fie comun tuturor. Distrugerea completă din Primul Război Mondial le-a deschis ochii catolicilor mai tineri asupra necesității unei noi evanghelizări. Un preot belgian pe nume Joseph Cardijn, al cărui tată murise într-un accident de mină, a demarat o mișcare laică pentru a face acest lucru în rândurile clasei muncitoare. Aceștia au fost Tinerii Muncitori Creștini, numiți „jociști”, după inițialele denumirii lor din limba franceză („Jeunes Ouvriers Chrétiens” – n.n.). Inspirat de exemplul jocist, părintele Kolaković l-a adaptat la trebuințele Bisericii Catolice din Slovacia ocupată de germani. El a înființat celule de tineri credincioși catolici, care se adunau laolaltă ca să se roage, să studieze și să fie împreună.

Preotul refugiat i-a învățat pe tinerii credincioși slovaci că fiecare om trebuie să fie răspunzător, în fața lui Dumnezeu, pentru faptele sale. Libertatea este o responsabilitate, a accentuat el; este un mijloc pentru a trăi în adevăr. Mottoul jociștilor a devenit mottoul

pentru ceea ce părintele Kolaković numea „Familia mea”: „Vezi. Judecă. Acționează”. Să vezi însemna să fii treaz în fața realităților din jurul tău. Să judeci era porunca de a discerne cu luciditate sensul acelor realități, în lumina a ceea ce știai că este adevărat, mai ales din învățăturile credinței creștine. După ce ajungi la o concluzie, atunci îți revine datoria să acționezi ca să te opui răului.

Václav Vaško, un adept de-al lui Kolaković, avea să-și aducă aminte, mult mai târziu în viață, că slujirea duhovnicească a părintelui Kolaković i-a inspirat pe atât de mulți tineri catolici pentru că le insufla energie laicilor și le dădea un sentiment de responsabilitate a conducerii. „Remarcabil este modul în care Kolaković a reușit aproape imediat să creeze o comunitate a încrederii reciproce și a prieteniei, dintr-o grupare de oameni foarte diferiți (preoți și oameni religioși sau laici, având vârste diferite, precum și niveluri diferite de educație sau maturitate spirituală)”, scria Vaško.

Grupurile Familiei se reuneau la început pentru studiul Bibliei și rugăciuni, dar curând au început să-l asculte pe părintele Kolaković ținând prelegeri pe teme de filozofie, sociologie și subiecte intelectuale. Totodată, părintele Kolaković i-a învățat pe tinerii săi adepți cum să lucreze în taină și să reziste în fața interogatoriilor despre care el spunea că vor veni cu siguranță.

Familia și-a extins cu repeziciune micile grupuri în toată țara. „Până la sfârșitul anului școlar 1944”, spunea Vaško, „ar fi fost greu să găsești o facultate sau o școală secundară în Bratislava sau în orașele mai mari, în care să nu își desfășoare activitatea cercurile noastre”.

În 1946, autoritățile cehoslovace l-au deportat pe preotul activist. Doi ani mai târziu, comuniștii au pus mâna pe toată puterea, exact așa cum prezisese părintele Kolaković. În doar câțiva ani, aproape toți cei din Familie fuseseră trimiși la închisoare, iar biserica instituțională cehă fusese brutalizată până la supunere. Dar când membrii Familiei au ieșit de la închisoare, în anii 1960, ei au început să aplice învățăturile părintelui lor spiritual. Primii doi locotenenți ai părintelui Kolaković – medicul Silvester Krčméry și preotul Vladimír Jukl – au organizat, în taină, cercuri creștine în toată țara, și au început să edifice biserica subterană, în clandestinitate.

Biserica subterană, condusă de urmașii spirituali ai clericului vizionar, a devenit principalul mijloc de disidență anticomunistă pentru următorii patruzeci de ani. Ei au fost cei care au organizat o demonstrație publică de masă în 1988, la Bratislava, capitala slovacă, cerând libertate religioasă. „Demonstrația Lumânărilor” a fost primul mare protest împotriva statului, declanșând „Revoluția de Catifea” care a doborât regimul comunist un an mai târziu. Deși creștinii slovaci erau printre cei mai persecutați din Blocul Sovietic, Biserica Catolică de acolo a înflorit în timpul rezistenței, fiindcă un om văzuse ce urmează și și-a pregătit poporul.

Pasivitatea și conformismul clasei de mijloc ale majorității bisericilor creștine americane nu vor fi suficiente pentru a rezista la ceea ce urmează. Preocuparea pe care o au atât de mulți creștini conservatori pentru MAGA (”Make America Great Again” – ”Faceți America măreață din nou” – sloganul electoral al lui Trump – n.n.) și frauda electorală este o totală distragere de la ce au de făcut, la fel ca și preocuparea creștinilor burghezi de a încerca să-și aranjeze în mod viclean drumul în viață prin binecuvântarea radicalismelor de rasă – anti-albe – de sex și de gen, pentru a nu-și pierde statutul în ordinea imperială a acestor timpuri finale.

Ceea ce vine peste noi este mult, mult prea grav. Nu permitem să așteptăm ca liderii noștri spirituali să acționeze. Luați inițiativa voi înșivă. Părintele Kolakovic ne vorbește astăzi tuturor.

Am avut o discuție sumbră despre nevoia noastră, a credincioșilor, de a fi pregătiți pentru ceea ce urmează. Am subliniat nevoia de a fi pregătiți să suferim. Acest lucru nu va fi niciodată popular în rândul maselor, dar sunt absolut convins că ceea ce spun este adevărat. În plus, Dumnezeu poate folosi asta pentru reînnoirea noastră. Încă o dată, din ”Să nu trăim în minciună!”

Deși el abia învăța să facă primii pași atunci când Revoluția de Catifea a pus capăt totalitarismului din țara sa, Timo Križka știe mai bine decât aproape toată lumea cât au avut de suferit creștinii sub comunism. Străbunicul acestui fotograf și realizator de filme, care era preot, a fost forțat să iasă din rândul clerului, în anii 1950, fiindcă a refuzat ordinul autorităților de a se converti la Biserica Ortodoxă la presiunile sovieticilor care controlau această biserică în Slovacia. Preotul acela, părintele Michal Durišin, a ales o viață de suferință pentru el însuși și pentru familia lui, mai degrabă decât să-și păteze conștiința.

Acum câțiva ani, Križka și-a propus să cinstească sacrificiul străbunului său, intervievând și fotografiind supraviețuitori slovaci încă în viață ai persecuției comuniste, inclusiv câțiva membri inițiali ai tovărășiei fondate de părintele Kolaković, Familia. În timp ce cutreiera țara, discutând cu acești oameni, Križka a fost zguduit nu atât de poveștile despre suferință pe care le auzea – la acestea oricum se aștepta –, cât de intensa pace lăuntrică pe care o simțea iradiind din acești bătrâni credincioși.

Bărbații aceștia și femeile acestea erau cam de vârsta de acum a lui Križka, atunci când li s-a luat totul, mai puțin credința în Dumnezeu. Și totuși, iar și iar, ei i-au spus tânărului lor oaspete că, în închisoare, și-au găsit eliberarea lăuntrică prin suferință. Un asemenea creștin, despărțit de soție și cei cinci copii și aruncat singur într-o celulă izolatoare, a mărturisit că avea momente în care se simțea „ca în paradis”.

„Părea că, cu cât erau mai puțin capabili să schimbe lumea din jurul lor, cu atât deveneau mai puternici”, îmi spune Križka. „Oamenii aceștia mi-au schimbat complet concepția despre libertate. Proiectul meu s-a modificat: nu mai căutam victime, găseam eroi. M-am oprit din a ridica un monument trecutului nedrept. Am început să mă uit după un mesaj pentru noi, oamenii liberi”.

Mesajul pe care l-a descoperit este acesta: idealul liberal secular al libertății, atât de popular în Vest și printre mulți semeni ai lui din generația postcomunistă, este o minciună. Cu alte cuvinte, concepția că adevărata libertate o găsești prin eliberarea sinelui de orice legăminte (față de Dumnezeu, față de căsătorie, față de familie) și prin sporirea confortului lumesc – acesta este drumul care duce spre iad. Križka a observat că singura forță din societate care stă în mijlocul acelui drum, strigând „Stop!”, erau bisericile creștine tradiționale.

După care, a realizat brusc: „Uitându-ne atât de fix și insistent spre Vest, am putut să vedem cum începe să treacă prin experiența acelorași lucruri pe care noi le cunoșteam deja din vremea totalitarismului. Din nou, ni se spune că valorile creștine stau ca un obstacol în calea oamenilor, împiedicându-i să aibă o viață mai bună. Istoria ne-a arătat deja cât de departe se poate merge în această direcție. Dar acum știm și ce avem de făcut, în termenii luării unor decizii de viață”.

Din interviurile luate foștilor deținuți creștini, Križka a mai aflat un lucru important despre el însuși. Dintotdeauna crezuse că suferința este ceva de care trebuie să fugi. Și, totuși, nu reușea să înțeleagă de ce, cu cât viața lui personală și cea profesională deveneau mai ușoare și mai libere, fericirea lui nu sporea direct proporțional. Generația lui a fost prima care să cunoască libertatea, după Al Doilea Război Mondial, deci ce anume îl făcea să se simtă atât de neliniștit și niciodată mulțumit pe deplin?

Întâlnirile avute cu bătrânii disidenți i-au revelat un adevăr dătător de viață celui ce căuta un răspuns. Era același adevăr pentru care Alexandr Soljenițîn a avut nevoie să treacă prin chinurile de iad ale Gulagului sovietic, ca să-l afle.

„Acceptarea suferinței este începutul eliberării noastre”, spune el. „Suferința poate fi izvorul unei tării extraordinare. Ne dă puterea să rezistăm. Este un dar de la Dumnezeu, Care ne cheamă să ne schimbăm. Să pornim o revoluție împotriva asupririi. Dar, pentru mine, asupritorul nu mai era regimul comunist totalitar. Nu este nici măcar statul liberal progresist. Întâlnirea cu acești eroi ascunși a demarat o revoluție împotriva celui mai mare conducător totalitar dintre toți: eu însumi”.

Iată: speranța. Speranța nu înseamnă că vom putea evita suferința, deși, desigur, niciunul dintre noi nu ar vrea să fie nevoit să o îndure. Nu avem vreun cuvânt de spus în această chestiune, decât dacă vrem să ne vindem sufletele (și chiar și atunci s-ar putea să nu fie suficient). Darul suferinței – lucrul care l-a determinat pe Soljenițîn să spună: „Binecuvântată fii, închisoare!” – este că ne dezvăluie mila lui Dumnezeu. Ne poate elibera, așa cum a descoperit Timo. Sau ne poate distruge. Pentru creștini, speranța nu înseamnă optimism; speranța este mai degrabă cunoașterea sigură că suferința noastră are un sens suprem. Alegerea e a noastră – și este o alegere cu care toți ne vom confrunta, foarte curând.

Vine iarna. Pregătiți-vă!

Traducere de la https://www.theamericanconservative.com/cheer-up-the-world-is-ending/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s