Epoca post-woke este aici. Ideologii rămân fără drum

de Sohrab Ahmari

În decembrie 2013, un director de PR pe nume Justine Sacco zbura spre Cape Town, când a avut o sclipire de inspirație. Nu cu mult înainte de decolare, ea și-a scos smartphone-ul, a tastat un tweet și a făcut click pe „trimite”. A scris: „Merg în Africa. Sper să nu fac SIDA. Glumeam. Sunt albă!”

Când Sacco a aterizat la destinație și și-a recăpătat accesul la internet, a constatat că viața ei fusese dată peste cap. Fusese calificată drept Persoană Rea de aproape întreaga sferă de limbă engleză de pe Twitter, inclusiv de către un (pe atunci) star de televiziune pe nume Donald Trump. În cele din urmă, a fost concediată de la serviciu.

Privind în urmă, tweet-ul lui Sacco poate fi văzut ca un pivot istoric mondial, Punctul Zero pentru evoluțiile culturale care au caracterizat anii 2010: revenirea „corectitudinii politice” în stilul anilor ‘90; distrugerea rapidă de vieți de către gangsterii online; capitularea instantanee a angajatorilor; mai presus de toate, punerea în umbră a unor crize socio-politice și materiale importante, prin obsesia patologică a limbajului și a infracțiunilor. Sacco, pe scurt, a scos la iveală, din neatenție, Momentul Vigilantist Woke.

Acum, aproape un deceniu mai târziu, Momentul Post-Woke (Post-Vigilantist) este aici. Este o realizare mică, desigur, iar vigilantiștrii woke încă mai dețin o putere politică, economică și culturală enormă. Totuși, există semne inconfundabile ale unei „schimbări de atmosferă” . În Marea Britanie, ideologii de gen au suferit eșecuri majore, pe măsură ce autoritățile reprimă malpraxisurile clinicilor de gen. În Statele Unite, predarea în școli a unor prostii inexistente în istorie s-a lovit de un zid de indignare a părinților. Chiar și Netflix le-a spus managerilor săi de cultură a cenzurii să tacă sau să-și găsească un alt loc de muncă.

Întrebarea este încotro mergem de aici. Cele mai plauzibile două căi sunt restauraționismul și radicalismul. (Orice potențială „a treia cale” recade în cele din urmă într-una dintre cele două alternative enunțate).

Prin restauraționism, mă refer la un efort de a întoarce ceasul cultural înapoi la aproximativ locul în care se aflau lucrurile înainte ca Sacco să-și autodistrugă viața și cariera în cele 52 de litere scrise neglijent. Instinctul fundamental al acestei căi este că matricea politicii și practicii sociale, economice și culturale care predomina în urmă cu aproximativ un deceniu era solidă. În acea arcadie fericită a libertății de exprimare și a piețelor libere a fost injectat brusc și fără niciun motiv virusul identitarismului de stânga, care a provocat ca reacție virusul și mai periculos al populismului de dreapta. Bătălia este, deci, între individualiști și „colectiviști” de diferite tipuri. Acum că vigilantismul woke se clatină – simt restauraționiştii – individualismul trebuie să domnească din nou.

Restauraționiștii sunt, în esență, conservatori sociali. Ei cred că eliberarea sexuală și nominalismul de gen care au caracterizat ultimii 20 de ani au fost în regulă – o dezvoltare sănătoasă și organică a doctrinei clasic-liberale – dar, dintr-o dată, lucrurile au mers prea departe cu „chestia gender”. La fel, cenzura liberală din acea epocă era în regulă, dar apoi extrema stângă a adoptat aceleași metode și a mers prea departe cu „cultura anulării”.

Linia de despărțire dintre fructele autentice ale societății moderne și excesele sale ciudate a fost întotdeauna neclară și rămâne așa până astăzi. Problema mai mare a restauraționiștilor este că, pentru a-l parafraza pe Mitterrand în 1968, Momentul pre-Woke conținea în el multe dintre elementele care au dat naștere Momentului Woke. Restabilirea lumii anului 2013, chiar dacă ar fi posibilă, ar însemna restabilirea acelorași contradicții interne – nu în ultimul rând o societate obscen inegală, în termeni materiali, care avea nevoie disperată de falsul egalitarism woke ca ideologie legitimatoare.

A doua cale este radicalismul. Prin acesta, nu mă refer la extremism, ci la o apreciere lucidă că Momentul Woke era mai degrabă unul cu rădăcini în rivalitățile de clasă și condițiile materiale ale societății moderne, decât o simplă abatere accidentală de la acestea. Contradicțiile care au dat naștere vigilantismului woke, cu alte cuvinte, nu vor fi rezolvate decât dacă lucrăm pentru o societate decentă și ceva mai egală din punct de vedere material – un proces care va necesita confruntare politică și compromis între cele trei clase majore: puțin numeroșii inși bogați în active, managerii care le deservesc afacerile și cei mulți cu active puține.

Ambele tabere post-woke – restauraționiştii și mult mai puțin numeroșii radicali – trebuie să se lupte cu un puternic reziduu woke. Chiar mai mult decât restauraționiștii, vigilantiștii woke sunt fundamental conservatori. După cum am argumentat mai înainte, schimbând modul în care vorbim despre societate și modificându-i ierarhiile manageriale, ei caută să conserve structura de putere existentă. Abia acum, când se confruntă cu o reacție, sunt nevoiți să-și schimbe viziunea.

Noua carte a lui Anand Giridharadas,  The Persuaders (Convingătorii), este reprezentativă pentru această schimbare subtilă în tabăra woke. Acolo, el își propune să „revigoreze ideea de persuasiune” într-un moment în care prea mulți americani sunt priviți unii de către alții ca „străini, amenințători și, prin urmare, de neschimbat”. El spune că vrea să inverseze aceste tendințe – dar în cea mai mare parte ajunge să le reproducă logica, în pagină după pagină interminabilă de proză sentimentală care nu amintește de nimic atât de mult decât de un mesaj corporatist despre diversitate. Giridharadas este un vigilantist woke care încearcă să adopte o ipostază restauraționist-liberală.

Cartea începe destul de promițător, cu o discuție despre ”fermele rusești de troli” pe care mulți liberali de până astăzi le învinuiesc pentru catapultarea lui Donald Trump la Biroul Oval. Pentru elitele occidentale care se străduiesc să explice creșterea populismului, nu se poate ca adepții lui Trump, ai Brexit-ului și Gilets Jaunes (Vestele Galbene) să se fi revoltat din cauza nemulțumirilor legitime față de o guvernare progresistă. Nu, e clar, trebuie să fi fost musai controlul de la Kremlin al minților ceea ce i-a propulsat. Acolo unde, cândva, doar proletariatul needucat din punct de vedere politic era cel care avea bănuieli iraționale că elitele se înțeleg cu străini dubioși, astăzi elitele sunt cele care-și imaginează că oamenii de rând sunt agenți străini sau roboți.

Observând de aproape funcționarea fermelor de troli, Giridharadas trage o concluzie diferită: că operațiunile de influență ale Kremlinului au exploatat doar discordia socială deja existentă. „Oricât de tentant ar fi să-i privești pe agenții ruși ca instigatori”, scrie el, „a fi martori la aceste mișcări înseamnă de fapt a asista la o misiune de amplificare”. Chiar și în 2016, acest lucru ar fi trebuit să fie evident pentru oricine are suficientă încredere în americani pentru a-și pune la îndoială susceptibilitatea față de niște meme-uri de la Sankt Petersburg, care îl înfățișează pe Domnul Iisus îmbrățișându-l pe Trump. Totuși, faptul că un fost editorialist al New York Times  este acum pregătit să spună ceva ce era evident înseamnă ceva.

Acel ceva este, într-un cuvânt, slăbiciune: sentimentul de șoc că, în ciuda cuceririi unor instituții majore, progresiștii s-au înstrăinat de părți largi ale publicului. Big Tech și Hollywood, Departamentul de Resurse Umane și Central Intelligence Agency – toate vorbesc acum în limba care le place lor. Cu toate acestea, comedianții au început să-și bată joc de nebunia progresiștilor fără să mai fie pedepsiți, Partidul Republican se folosește electoral, atacându-l, de Proiectul 1619 (un efort jurnalistic de lungă durată, dezvoltat de scriitori de la The New York Times și The New York Times Magazine, care își propune să recadreze istoria țării prin plasarea consecințelor sclaviei și a contribuțiilor americanilor de culoare chiar în centrul narațiunii naționale a Statelor Unite – n. n.), iar mamele din suburbii se mobilizează pentru a apăra dreptul fiilor lor de a deveni mai degrabă homosexuali dar bărbați, decât eunuci trans.

Aici intervine Giridharadas, aducând atât un avertisment, cât și un semn de speranță pentru progresiști. Avertismentul este că, dacă stânga progresistă nu își schimbă cursul retoric, limbajul și poliția purității o vor lăsa izolată de mase, să-și urmeze cauzele sale politice muribunde. Vestea bună pentru stânga este că poate depăși acest obstacol acomodîndu-se pentru cei mai puțin iluminați decât ea. „Persuasiunea”, cu alte cuvinte, este doar o chestiune de progres cultural, adică progresiștii să fie un pic mai drăguți cu cei ignoranți.

Aceasta este, se presupune, ”marea realizare” a Lindei Sarsour, o feministă palestiniano-americană care, după alegerea lui Trump, a ajutat la organizarea Marșului Femeilor. Privită prin prisma clasei sociale, Marea Revoltă Pussy-Hat (”Păsăricile” – mișcare socială axată pe creșterea gradului de conștientizare cu privire la problemele femeilor și promovarea drepturilor omului, așa cum le înțeleg progreiștii – n.n.) din 2017 a fost o mișcare vigilantistă a micii nobilimi woke, pentru mica nobilime woke.

Eu aș îndrăzni să spun că nu a „convins” nici un trumpist adevărat. Așadar, de ce o evidențiază Giridharadas drept un „convingător” exemplar? Ei bine, vedeți, Sarsour și co-fondatorul Marșului Femeilor, Tamika Mallory, au făcut „un pariu pe care mulți dintre colegii lor activiști și aliații mișcării ar fi putut să nu-l fi făcut”: și anume, să lucreze cu femei albe ”ignorante”, prea privilegiate și liberale. 

Sarsour & Co. a trebuit să se confrunte cu faptul că „este greu să gestioneze relația cu aceste femei albe”. Dar au făcut-o – un ”mare sacrificiu”. Ascensiunea lui Trump a scos „supremația albă” în lumina reflectoarelor, dar, cu toate acestea, ”măriniomasă și hotărâtă”, Sarsour era pregătită să lucreze cu femeile albe. Făcând acest lucru, spune Giridharadas cu multă seriozitate, ea a sfidat-o pe Audre Lorde, care insistase că femeile de culoare ”nu ar trebui să caute să educe femeile albe… în ceea ce privește existența noastră, diferențele dintre noi, rolurile noastre relative în supraviețuirea noastră comună”. Dacă s-ar fi procedat astfel, ne învață marele înțelept intersecțional, „am fi creat o divizare a energiilor noastre și o repetare tragică a gândirii rasiste, patriarhale”. Sarsour & Co. au persistat, așadar, în decizia lor, trecând peste obiecția Audrei Lorde.

De asemenea, ne mai spune ”învățatul intersecțional”, ar trebui ”să o încurajăm” pe Sarsour pentru că a pus sub semnul întrebării aplicarea nemiloasă de către colegii ei activiști a pronumelor de gen. Ea le-a spus:

„Pronumele tuturor ar trebui respectate (referire la practica woke de declarare a pronumelor care să indice identitatea de gen aleasă, pentru adresare – n.n.). Dar [pentru unii dintre activiștii] care sunt aici, engleza nu este limba lor primară, iar acesta este un concept foarte nou pentru ei. Așa că mi-aș cere iertare și aș întreba dacă asta ar fi ceva pe care poate îl vom face data viitoare când vom fi împreună, pe măsură ce le vom face pe aceste femei să treacă prin acest proces.”

Rețineți că nu pronumele în sine sunt dezbătute – sau măcar să fie o chestiune de convingere. Toată lumea ar trebui să adere la cerințele lingvistice ale ideologiei de gen. Doar că unii oameni sunt ”noi” în aceste norme, iar marele act de persuasiune al lui Sarsour constă în a cere „iertare”, deoarece îi ajută pe ”ignoranți” să le dobândească și să le stăpânească „prin acest proces”.

Toată lumea este într-o „călătorie” – un cuvânt care apare atât de frecvent în textul lui Giridharadas, încât m-a făcut să nu îmi mai doresc niciodată să plec de acasă. Destinația este aceeași pentru toți, dar autorul și distribuția sa de personaje sunt suficient de generoși pentru a permite, unora, ca această „călătorie” să o ia pe drumuri mai lungi sau mai întortocheate. Marii persuadori ai lui Giridharadas sunt acei câțiva ”curajoși” pregătiți să ghideze ființe mai mici către gnoza superioară a angajamentelor actuale ale stângii woke. Cu toate acestea, corectitudinea gnozei în sine nu este niciodată pusă sub semnul întrebării.

Întâlnim, astfel, un alt activist de stânga care declară că măștile sunt despre ținerea „vecinilor mei în siguranță” (Giridharadas este implicit de acord, întrucât nu introduce niciodată cea mai mică distanță critică față de supușii săi). „Persuasivitatea” activistului, suntem făcuți să înțelegem, constă în încercarea de a găsi un teren comun chiar și cu cei care nu împărtășesc această viziune (neștiințifică) a mascării.

Un alt activist, un susținător al abolirii poliției, întâlnește o femeie de culoare care își dorește mai multă poliție în cartierul ei. Nu este neobișnuit cu asemenea situații: datele sondajelor mai ample arată că foarte puțini americani de culoare doresc mai puțină poliție în cartierele lor. Activistul nostru, totuși, este considerat un model de persuasiune, deoarece, în loc să o elimine pe femeie, el o bate la cap fără încetare, până când o duce la punctul de vedere că poate poliția este incompetentă.

Din nou, persuasivitatea constă în „educarea” celor ”ignoranți”, mai degrabă decât în ​​a asculta cu adevărat ceea ce ar putea avea aceștia de spus. Intenționând să-i convingă pe progresiști ​​să fie mai persuasivi, Giridharadas ajunge doar să ratifice insuportabila plinătate de sine a mișcării. O mare parte din ceea ce autorul caracterizează drept „persuasivitate” se referă la un fel de terapie politico-psihologică pe care niște liberali de stânga o oferă altor liberali de stânga. Există, de exemplu, o tabără – numită Transracial Journeys (Călătorii transrasiale – n. n.), desigur – care oferă părinților albi ”plini de vinovăție” o modalitate de a-și depăși obstacolele psihice în legătură cu adoptarea de copii de culoare („Îmi place să spun oamenilor că sunt un rasist în recuperare”, mărturisește o mamă).

Poziția lui Giridharadas despre persuasivitate întărește tendința progresistă de depolitizare: confruntările asupra condițiilor materiale fac loc ”călătoriilor terapeutice” pentru cei din vârf, cu oamenii din clasa muncitoare reduși la condiția unor bigoți care au nevoie să fie constrânși – chiar dacă cu blândețe, așa cum ar face-o autorul – spre iluminare.

Totul ajunge să aducă beneficii dreptei culturale și restauraționiștilor, care sunt la fel de neinteresați să îmbunătățească condițiile materiale ale celor săraci, dar cel puțin nu sunt condescendent-disprețuitori față de cei mulți și să numească asta ”persuasiune”.

Acest lucru le lasă radicalilor posibilitatea să urmeze o politică diferită, una care acordă atenția cuvenită realității materiale și care depășește impasul războiului cultural. Fiind unul dintre susținătorii acestei abordări, recunosc că este de departe alternativa mai dificilă la simpla restabilire a status quo-ului din 2013. Frații tehnologici care cred că restauraționista șefă Bari Weiss spune lucruri de bun simț s-ar putea simți înstrăinați și supărați, dar cu siguranță nu ne putem baza că se vor răscula împotriva propriilor interese materiale. Mamele din suburbii care trec prin sabie consiliile școlare woke nu vor adera niciodată la populismul economic.

În cel mai bun caz, Momentul Post-Woke va fi definit printr-un amestec dezordonat și instabil de restauraționism și radicalism, momentan contracarat de dominanța woke, capabil să răspundă cu aceeași presiune cu ajutorul politicienilor pseudo-populiști, care ar disciplina Disney pentru că promovează ideologia de gen, dar nu și pentru că-și plătește prost muncitorii. Așa cum, fără îndoială, a făcut Justine Sacco înainte de zborul ei fatidic, ar fi înțelept să ne punem cu toții centura.

Traducere de la https://unherd.com/2022/10/the-post-woke-era-is-here/



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s