de Rod Dreher
La Budapesta, Institutul Dunării l-a găzduit în această seară pe istoricul și prezentatorul de televiziune englez David Starkey pentru o discuție despre conservatorismul britanic. Din întâmplare, prelegerea a avut loc la doar câteva ore după ce Liz Truss a demisionat din funcția de prim-ministru al Regatului Unit. Starkey, un arhi-Tory (Tory – conservator, n.n.), a fost nemilos în declarația sa: „Acesta este amurgul Partidului Conservator”.
Ei bine, nu ştiu dacă va fi aşa, dar cu siguranță situaţia nu arată bine pentru tories. Ei nu par să mai știe care sunt crezurile lor. Thatcherismul este la fel de mort ca reaganismul. Sunt ei adepţii suveranităţii naționale? Ei bine, au dus la bun sfârşit Brexitul, dar imigrația este încă o problemă masivă.
Ei nu îşi propun niciodată să înfrunte fenomenul vigilantist woke. Criminalitatea a scăpat de sub control, dar conservatorilor pare să nu le pese. Radicalii care urăsc felul britanic de a fi se desfășoară liniştiţi în universitățile și instituțiile care formează cultura britanică, dar Partidul Conservator pare să nu poată strânge suficient rândurile pentru o luptă serioasă.
Între timp, achiziţia unei case nu este, pentru mulți tineri, la îndemână. La un moment dat, simpla solicitare „Votați-ne, pentru că nu suntem Stânga Ţăcănită”, nu va mai convinge destui oameni să-i țină pe conservatori la putere.
Mi se pare că o mare parte din decadența instituțională care afectează Partidul Tory poate fi regăsită și în GOP (Grand Old Party – Partidul Republican din SUA, partidul conservatorilor americani – n.n.). E adevărat, republicanii au avut o șansă în brațul lui Donald Trump, dar patru ani de trumpism, care a fost puternic în retorică sângeroasă, dar fără realizări pe măsură (justiția federală fiind singura mare excepție), nu au revitalizat partidului și nu i-au dat genul de forță intelectuală și de încredere pe care le-a avut Ronald Reagan.
Cu siguranță vom continua să avem Grand Old Party cu noi, iar Marea Britanie va continua să aibă un partid de dreapta. Dar ce fel de partide vor fi?
Nu știu suficiente lucruri despre politica din Marea Britanie, pentru a spune ce ar trebui sau ce este probabil să se întâmple acolo, în schimb situația americană îmi este mai liumpede. Scriind în The Federalist, John Daniel Davidson spune că este timpul ca americanii de dreapta să nu se mai autointituleze conservatori. Extras:
De ce? Pentru că proiectul conservator a eșuat în mare măsură și este timpul pentru o nouă abordare. Conservatorii și-au definit de multă vreme politica în ceea ce privește ceea ce doresc să conserve sau să păstreze – drepturile individuale, valorile familiei, libertatea religioasă și așa mai departe. Ni se spune că conservatorii vor să păstreze bogăţiile tradiției și realizările civilizaționale ale trecutului, să le transmită generației următoare și să le apere de revoluţionarismele stângii progresiste.
În America, conservatorii și liberalii clasici cred deopotrivă, pe bună dreptate, că o stângă în plină creştere vrea să demonteze sistemul nostru constituțional și să transforme America într-o distopie vigilantistă woke. Sarcina conservatorilor, cu multe decenii în urmă, a fost să o oprească.
În alte vremuri, acest lucru avea sens. Erau multe de conservat. Dar orice evaluare sinceră a stării noastre de astăzi face ca o astfel de definire a conservatorismului să fie absurdă. La urma urmei, ce au reușit conservatorii să conserve? Doar în timpul vieţii mele, ei deja au pierdut multe: căsătoria așa cum fusese înțeleasă de mii de ani („acum avem gay marriage” – n.n.), primul amendament, orice aparență de control asupra granițelor noastre, o distincție fundamentală între bărbați și femei și, mai ales în ultimul timp, regula de bază – domnia legii.
A te numi conservator în climatul politic de astăzi ar fi ca și cum ai spune că ești conservator pentru că vrei să păstrezi tradițiile medievale europene ale căsătoriei aranjate și ale judecăţii prin luptă. Oricare or fi fost meritele acestor practici, nu mai poți păstra sau apăra ceva care este deja mort. Poate că puteți păstra o amintiri despre ele sau cunoașterea lor. Dar nu asta pretindea conservatorismul că face. Era vorba să mențină tradițiile și să păstreze civilizația occidentală ca un lucru viu și vibrant.
Ei bine, e prea târziu. Civilizația occidentală este pe moarte. Tradițiile și practicile pe care conservatorii le susțin sunt, în cel mai bun caz, păstrate doar într-o zonă privată în continuă diminuare. În cel mai rău caz, sunt făcute praf. Cu siguranță aceste tradiţii nu mai formează baza culturii noastre comune sau a vieții civice, așa cum o făcuseră în cea mai mare parte a istoriei națiunii noastre.
Davidson citează Excelentul eseu recent al lui Jon Askonas în care acesta spunea că conservatorii am eșuat în principal pentru că nu aveam idee ce să facem în privința tehnologiei. Extras:
Pe măsură ce noile tehnologii intră într-o societate, ele perturbă conexiunile dintre instituții, practici, virtuți și recompense. Ei pot face tradițiile lipsite de scop, pot distruge distincția dintre comportamentul virtuos și cel vicios, pot face ca modurile obișnuite de viață să fie învechite sau recompensele să fie lipsite de sens sau mizerabile. Dacă instituțiile care păstoresc tradițiile nu sunt regenerate și dacă nimeni nu le adoptă practicile, tradițiile vor dispărea în neant.
Mai mult:
Mișcarea a eșuat pentru că a neglijat adevăratul principiu revoluționar: transformarea tehnologică.
Conservatorii „au pierdut cultura” nu pentru că au pierdut bătălia ideilor, ci pentru că au pierdut economia. Comuniștii au căutat să transforme societatea transformând organizarea gospodăriei (oikonomos, de la oikos – casa familiei, gospodăria – originea etimologică a „economiei”) – dar, în cele din urmă, eforturile revoluționarilor politici și ale aparatchik-ilor de partid au pălit în fața impactului pilulei și al capcanei celor două venituri.
Când coborî din retorica înaltă despre „tradiții” și „valori”, devine evident că un număr imens de practici și instituții sociale reale care au edificat acele virtuți s-au dezintegrat, nu din cauza progresismului sau socialismului, ci din cauza noului mediu și politicii economice generate de tehnologie.
De zeci de ani, sociologii au trasat declinul familiilor biparentale, hobby-urilor, ziarelor locale, bisericilor, locurilor de muncă stabile, cluburilor de femei, bibliotecilor, sportului de amatori, retoricii politice, grătarelor de cartier, cercetașilor, afacerilor mici, muzicii clasică, uniunilor de credit, și așa mai departe. Chiar și studiile care prezintă catastrofa produsă de creșterea singurătății, lipsa tatălui, precaritatea economică și sinuciderea, pierd imaginea de ansamblu, și anume că infrastructura socială favorabilă înfloririi umane s-a schimbat chiar și pentru cei suficient de norocoși să pună cap la cap o aparență a vieții americane obișnuite de acum 50 de ani. O tradiție se termină atunci când înțelepciunea de altădată nu mai e suficientă.
O tradiție vie îi învață pe participanții săi ce înseamnă să fii bun (un fermier bun, un polițist bun, un violonist bun), prin alinierea propriilor dorințe la ceea ce susține tradiția. Aceste virtuți nu sunt doar idei morale: sunt recompensate material și social, iar viciile opuse lor sunt pedepsite. Pe măsură ce trece timpul, apare o discuție în cadrul tradiției despre cum să-și atingă cel mai bine scopurile, dacă să-și schimbe practicile sau să adopte altele noi, cum să onoreze ceea ce venea dinainte, în timp ce îmbrățișează cele mai bune dintre noile dezvoltări.
Dar această legătură cu trecutul este și o legătură cu viitorul: pentru a putea depune anii de efort și loialitate necesari pentru a stăpâni o tradiție, trebuie să avem credinţa că instituția aceea va continua să trăiască și să-și răsplătească discipolii, schimbându-se în unele dintre particularitățile sale, dar rămânând statornică în urmărirea scopurilor sale.
Citiți totul – serios, eseul este puternic și provocator. Askonas, care predă politică la Universitatea Catolică din America, spune că, dacă conservatorismul vrea să supraviețuiască, va trebui să-și dea seama „cum să construiască tehnologii care să întărească tradiția și să promoveze înflorirea umană”. Acesta ar trebui să fie lucrul pe care conservatorii ar trebui să-și dorească cel mai mult să-l conserve – dar pentru a determina ce poate trece drept „înflorire umană”, va trebui să fim clari cu privire la ceea ce constituie înflorirea umană (ceva mult mai semnificativ decât „libertatea de a face ceea ce vrei să faci”), iar asta va însemna că trebuie să pledăm pentru o idee clară și concretă a ceea ce înseamnă a fi uman.
De fapt, cred că este un moment interesant pentru a fi la dreapta. Vechile structuri și instituții se prăbușesc; cele noi așteaptă să fie construite de gânditori creativi care au fost cândva la marginea dreptei de curent principal, dar care acum încep să se îndrepte rapid spre centrul ei.
Nimeni nu mai crede cu adevărat că vechea dreaptă este viitorul. Încă nu știm care este viitorul dreptei, dar sunt mulți oameni care lucrează acum pentru a crea unul. Nu toți suntem de acord între noi, iar unii dintre noi au idei mai bune decât alții. Avem nevoie de toți cei ce pot participa.
Personal, sunt în favoarea democrației creștine a școlii Viktor Orban – Giorgia Meloni – un conservatorism care prețuiește localismul, suveranitatea, familia naturală și religia și care este anti-woke și orientat spre piață, dar vede piața în mod necesar limitată printr-o concepţie mai largă a binelui comun. Și, în mod crucial, acesta este un program de guvernare de dreapta pro-familie care nu se teme să folosească puterea statului pentru a-și urma propriile priorități.
John Daniel Davidson scrie:
Pe scurt, dacă conservatorii mai vor să-şi salveze țara, ei vor trebui să o reconstruiască și, într-un fel, să o regăsească, iar asta înseamnă să se obișnuiască cu ideea de a deține puterea, în loc de a o disprețui. De ce? Pentru că acomodarea sau compromisul cu stânga progresistă sunt imposibile.
Trebuie doar să ne gândim la viteza cu care s-a schimbat discursul privitor la căsătoria gay – de la asigurarea conservatorilor înainte de decizia Obergefell din 2015 că americanii homosexuali nu cer decât toleranță, până la persecutarea, după aceea, la nesfârșit, a fiecărui Jack Phillips.
Stânga progresistă se va opri numai atunci când conservatorii o vor opri, ceea ce înseamnă că conservatorii vor trebui să renunțe la noțiunile învechite și irelevante despre „guvernul minimal”. Guvernul va trebui să devină, în mâinile conservatorilor, un instrument de reînnoire în viața americană – și, în unele cazuri, într-adevăr, un instrument tăios.
Are dreptate. Îi va înfuria pe libertarieni și îi va face pe conservatorii din epoca Reagan să se prăbușească fără a se mai putea ridica. Dar ce altceva am avea de ales? Stânga progresistă face asta tot timpul. Am trecut în scurt timp de la o epocă în care Dreapta a văzut statul ca pe dușman, la o epocă în care singura instituție majoră a vieții americane în care dreapta ar mai putea exercita vreo influență este, da, Statul.
Prea mulți dintre noi, conservatorii suntem ca soția lui Lot: ne uităm în urmă cu drag la un loc pe care obișnuiam să-l numim „acasă”, dar care nu mai există. Nu cred că cineva din Dreapta are cu adevărat o cale sigură către viitor. Dar gânditori precum Jon Askonas și atât de mulți alții, care gândesc în afara vechilor şi obositelor linii conservatoare, ne vor duce într-acolo.
Ttraducere de la https://www.theamericanconservative.com/the-end-of-conservatism-or-birth-of-a-new-right/
Reacționarii 