de Erik Von Kuehnelt Leddhin
În ziua de azi vedem cum se desfășoară un tipar cultural, o convergență fatală a unor diferite mode și forțe, toate opuse credinței autentic teiste. (De unde apariția paradoxală, dar de foarte scurtă durată a unei teologii de tipul „Dumnezeu a murit”.) Putem realiza doar o listă scurtă a acestor elemente componente, fără să avem pretenția că ar fi exhaustivă.
Ca să începem cu cea mai uzată banalitate, ne referim în primul rând la ritmul haotic al vieții noastre, care nu ne lasă timp să ne concentrăm sau să contemplăm. Omul modern este un nomad ambițios și harnic lipsit de stabilitate, nu (cum ar spune Biblia) un pribeag sau un pelerin, ci un refugiat – unul care caută să scape. În locul meditației și al reflecției există numai viteza, teama și „distragerile”.
Însă omul modern nu e doar distras, este și dezorientat și năucit. Goethe a afirmat deja că microscoapele și telescoapele nu fac decât să încurce mintea omului. Omul de astăzi e copleșit de prea multe descoperiri, invenții și alte „realizări” noi care îi sunt vârâte cu forța pe gât împreună cu un flux constant de impresii și știri pe care nu le poate digera. Nu mai poate absorbi, sorta sau coordona cantitatea imensă de informații captivante, înfricoșătoare, educative și în general fără legătură între ele cu care e bombardat din toate părțile.
Toate acestea se aplică – poate chiar în mod particular – și sferei religioase. Aici mai mult decât în orice altă direcție omul contemporan e expus unui val de „noutăți”. Cei convinși că în materie de biserică și credință totul ar trebui să fie „adus la zi” au câștigat în fața celor care susțin că într-o lume care se schimbă atât de repede siguranța și stabilitatea sunt exact ce are nevoie un om dezrădăcinat, sunt exact lucrurile după care tânjește. Stat crux dum volvitur orbis – „Crucea rămâne pe loc în vreme ce lumea se învârte”. Nici una dintre tabere nu are dreptate cu totul, însă entuziasmul actual pentru cronolatrie și geolatrie, plecăciunea în fața spiritului veacului și a acestei lumi, sporesc confuzia, dezechilibrul și sentimentul de derivă atunci când deasupra nu există nici o autoritate iar sub picioare nu există pământ solid. Rezultatele sunt megalomania pe de-o parte și complexele de inferioritate de cealaltă.
După cum s-ar aștepta un observator extern, eforturile depuse pentru a face religia „relevantă” pentru spiritul veacului au fost o greșeală colosală, izvorâtă numai din statistică. Criticile celor din exterior și ale anumitor intelectuali creștini inteligenți, dar nu înțelepți, cu privire la perimarea instituțiilor și învățăturilor ecleziastice au făcut ca numeroase biserici să cedeze în fața acestor argumente. Dar, de fapt, atracția și respectul față de biserică și credință se datorau tocmai imutabilității acestora într-o lume unde nimic nu mai era sigur. Refuzul de a se „moderniza” a reprezentat în trecut, după cum constatăm astăzi, adevărata lor putere, și sub nici o formă nu a fost un semn de slăbiciune.
Însă criza credinței religioase are și alte motive. Sporirea rapidă a cunoașterii acumulate în toate domeniile, pe care individul nu mai poate s-o absoarbă, a căscat și mai mult prăpastia dintre ce știu cu adevărat cei mulți și ce ar trebui să știe cei mulți astfel încât să facă judecăți valide, așadar prăpastia dintre scita și scienda. Omul modern devine tot mai mic pentru că, relativ la domeniul cunoașterii care se extinde într-un ritm nebunesc, el devine tot mai ignorant cu fiecare clipă. El nu mai poate evalua rațional ce citește sau aude, așadar trebuie să „creadă”, să realizeze acte de credință oarbă și să ia drept evanghelie orice îi spun oamenii de știință și, într-o mai mică măsură, jurnaliștii, comentatorii sau autorii de bestselleruri. Ei sunt zeii lui și în fața lor îngenunchează el, afișând o admirație tulburată. Dacă aceștia ajung să se contrazică, atunci omul, călăuzit de instincte, trebuie să aleagă. Astfel, într-o emisiune televizată, de prea multe ori „specialistul” fotogenic e cel care câștigă inimile (înlocuind mințile) spectatorilor.
Numai în două domenii nu au reușit specialiștii să-și impună stăpânirea absolută: în chestiuni de politică și de religie. Aici se află „ultima frontieră” a neinițiatului, „Vestul Sălbatic” al posibilităților nelimitate. Aici toată lumea poate alege după preferință, iar „autoritățile” citate ocazional sunt deseori nici măcar amatori, ci de-a dreptul profani: biochimiști care vorbesc prețios despre viața de apoi, oncologi care discută despre etica sexuală, romancieri care comentează despre dreptul constituțional, studenți cu caș la gură care se exprimă cu privire la strategia din Asia de sud-est și protestează împotriva fiecărei mișcări a armatei. În toate celelalte domenii specialiștii sunt stăpâni absoluți, acolo, ca să folosim o expresie a lui Jacob Burckhardt, legea generală este să-ți ții gura.
Însă în contrast cu haosul comod care se infiltrează în scena religiosului, în scena politicului există unanimitate completă în cel puțin o direcție: toată lumea vrea „democrație”, chiar dacă definițiile termenului variază foarte mult. Hitler, Lenin, Benes, Mussolini, Robespierre, Wilson, Ulbricht, Dubcek, Dutchke, Mao, Ho Și Min, Senatorul Fulbright – toți s-au considerat sau se consideră „democrați”. Nu o persoană, ci un concept abstract – „poporul” – ar trebui să conducă. Luat ad litteram, acest lucru, bineînțeles, nu s-a concretizat nicăieri, însă dinamismul democratic clasic, așa cum corect a afirmat Bertrand Russell, este bazat pe invidie și îndreptat mereu împotriva autorității și respectului. Orice om e la fel de bun ca oricare alt om – dacă nu chiar puțin mai bun. Asta înseamnă că ierarhia și calitatea sunt înlocuite prin egalitate și cantitate, ordinea verticală e înlocuită cu cea orizontală.
În lumea democrației, popoarele sunt de fapt „popoare de frați” pentru că, o dată cu Carol I, Ludovic al XVI-lea și Nicolae al II-lea, „tatăl” a fost asasinat. Jean Lacroix, un strălucit filosof catolic de centru-stânga, descrie în mod entuziast democrația drept paricid în scopul creării unei „societăți fraterne”. (Vorbind despre ororile comise în timpul Revoluției Franceze în numele „fraternității”, Metternich a exclamat dezgustat că ar prefera să-și numească fratele „văr”.) Nici Cromwell, nici Robespierre și nici Lenin nu au fost „tați”. Tirania plebiscitariană nu are figură paternă, nu există decât Big Brother, Fratele Cel Mare. Imagistica democrației clasice se bazează pe simboluri ale unchilor și ale femeilor. Hitler, pe de altă parte, era obsedat de patrofobie și nu a avut copii.
O corelație limpede între arhetipuri este întotdeauna dezirabilă, dacă nu necesară. Președintele Jules Ferry a vrut să creeze o lume „fără Dumnezeu sau Rege” iar Jean Jaurès a argumentat chiar că, dacă Dumnezeu s-ar arăta pe pământ, ar trebui să-l tratăm ca pe un egal, ca pe un partener de discuție. Cultura Occidentului s-a întemeiat pe imaginea lui Dumnezeu-Tatăl din Ceruri, a Sfântului Părinte de la Roma, a regelui ca tată al țării lui și pe a tatălui ca rege în propria-i familie. Reforma nu a făcut decât să creeze alți „Părinți ai Bisericii” noi, iar pentru Biserică a creat domnia patriarhală a regilor sau prinților locali. Însă astăzi lumea nu mai este racordată psihologic și eidetic la principiul lui Dumnezeu-Tatăl… și nici la celelalte imagini ale paternității.
Astăzi omenirea se află sub vraja deismului și panteismului, conceptul care vorbește despre un Dumnezeu infinit de îndepărtat, imposibil de ajuns prin rugăciune, sau care, la un nivel mai simplu și pragmatic, îndumnezeiește lumea. Dumnezeu nu e peste tot, dar totul poate fi Dumnezeu: natura, universul, individul, masele, o anumită societate, o anumită rasă sau clasă. Astfel Dumnezeu a fost dizolvat (în sens hegelian), anulat, aufgehoben. Să nu uităm că democrația este versiunea politică a panteismului. Însă panteismul nu are o ierarhie a valorilor. Un votant e la fel de bun ca oricare altul. În cabina de votare, prostituata e la fel de „eficientă” ca profesorul de jurisprudență.
Fragment din volumul ”Monarhie și război”, de Erik von Kuehnelt Leddhin, apărut la Editura Contra Mundum. Poate fi comandat aici
Reacționarii 