de N.S. Lyons
În iulie, cei de la New York Times au publicat un anunț de angajare, căutând un reporter care să fie în același timp și antropolog, pentru a acoperi o nouă și importantă zonă de interes: infiltrarea „comunităților online și a personalităților influente care alcătuiesc ecosistemul mediatic al Dreptei‟ și „aducerea la lumină a motivațiilor lor‟, în folosul cititorilor ziarului. Instituirea acestui „post critic de ascultare‟ nu va fi pentru cei slabi de înger. Cutezătorul candidat va trebui să fie cu deosebire „pregătit să zăbovească îndelung în colțurile Internetului‟ unde sunt discutate ideile „extremei drepte‟, totul în vederea țelului superior de a stabili „unde și de ce prind formă aceste idei‟.
Ți se poate ierta îndrăzneala de a pune în discuție de ce ziarul ar mai avea nevoie de încă un reporter ca să modeleze „narativa‟ despre Dreapta politică, având în vedere concentrarea neștirbită a ziarului pe Donald Trump și mișcarea populistă MAGA (”Make America Great Again” – sloganul de campanie al lui Donald Trump – n.n.) încă din 2016. Dar momentul ales pentru anunț părea să sugereze că ziarul avea altceva în minte. A apărut în mijlocul unei adevărate explozii de interes din partea mass-media pentru a înțelege un nou și straniu trib, descoperit brusc nu în fundul codrilor din Kansas, ci fix sub nasul jurnaliștilor.
Cu ceva timp înainte, în aprilie, un articol de James Pogue apărut în Vanity Fair revelase apariția unei adunături de „podcasteri, twitteriști anonimi cu postări fără sentimentalisme, filozofi online, artiști și o masă amorfă de «sceneriști» (scenesters = amatori care se străduiesc să facă parte dintr-o anumită modă sau scenă culturală)‟ – uneori denumiți „«disidenți», «neoreacționari», «poststângiști» sau curentul marginal «heterodox»… grupați cu toți, prin simplificare, sub titulatura de Noua Dreaptă a Americii‟ –, care reprezenta „însăilătura unui ferment politic mult mai amplu și mai straniu, care face clăbuci în principal în sânul elitei tinere și cu studii înalte a Americii‟.
Acest din urmă amănunt despre particularitatea demografică a așa-numitei Noi Drepte se prea poate să fi fost detaliul care a atras atenția celor de la New York Times. Dar Pogue avea niște vești încă și mai frapante: acești disidenți, scria el, își creaseră „o poziție care a devenit pe nesimțite avangardistă și cool în noile avanposturi ale înaltei tehnologii precum Miami și Austin, dar și în buricul târgului, în Manhattan, unde politica Noii Drepte a intrat în vogă, făcând ca simbolurile semnificante, de genul unui lănțișor cu cruce purtat la vedere, să devină semnele distinctive ale unui șic transgresiv‟. Ceea ce se prea poate să fi fost cea mai alarmantă știre dintre toate, pentru ziarul amintit: cumva, nu se știe cum, conservatorismul tradiționalist de dreapta a devenit cool.
Să fie adevărat? Iar dacă da, cum de a fost posibil? Timp de cel puțin un secol, Stânga a deținut un monopol ferm asupra „șicului transgresiv‟, ducând la modul cel mai profitabil un război de gherilă contraculturală împotriva statu-quo-ului hegemonic al societății. Capturarea de către Dreapta a unei părți din energia juvenilă și din simbolistica rebelă proprie Stângii ar reprezenta o mutație tectonică din punct de vedere politic și cultural. N-ar trebui să fim șocați, dacă se întâmplă.
Puține lucruri par mai firești decât tendința tinerilor de a se răscula împotriva normelor și stricteților epocii lor, chiar și numai ca să iasă un pic în evidență din mulțime și să-și afirme cu glas tare independența. O contracultură se formează ca reacție împotriva unei culturi oficiale sau dominante – iar astăzi, Stânga neoliberală și justițiaristo-vigilentă, woke, este cea care ocupă această poziție în centrele de putere culturală, educațională, tehnologică, corporatistă și birocratică, ale Americii.
În această cultură, celebrarea vechilor forme ritualizate de transgresie nu doar că este permisă, ci a devenit practic obligatorie. Numai că, disidența față de transgresiunea sponsorizată de autoritățile statului este acum o transgresiune. Tot ce era altădată revoluționar, acum este o nouă ortodoxie, față de care conformarea este impusă cu forța prin cenzură, obscurantism științific și vânătoarea de vrăjitoare, pe care o execută din proprie inițiativă adepții conformismului (oameni puțin trecuți de patruzeci de ani, zeloși în acreala lor încruntată și cu buzele strânse, afișând la vedere traista cu sigla radioului național american, abțibildul curcubeic cu „Coexist‟ pe masca din spate a mașinii și pronumele personale ”de gen” preferate în semnătura de e-mail – cunoaștem toți uniforma).
Mai mult decât atât, tinerii care trăiesc sub permanenta revoluție a curentului cultural principal din prezent sunt deseori nefericiți. Deziluzia lor deschide calea pentru gânduri subversive, despre adevăruri cum ar fi nimicirea cu buldozerul a normelor sexuale și de gen, înlocuirea romantismului cu iadul Tinder, dezrădăcinarea generală și atomizată, o viață profesională care seamănă a iobăgie neofeudală și lipsa enervantă de sens a consumerismului și din mass media.
Într-un asemenea mediu ambiant, cel mai contracultural gest este să îmbrățișezi valorile tradiționale și modurile tradiționale de viață – cum ar fi voga de care se bucură în rândurile unor tineri mersul la liturghia catolică în limba latină (liturghia catolicilor tradiționaliști, în condițiile introducerii liturghiilor vernaculare după Conciliul Vatican II – n.n.). N-ar trebui să fim prea surprinși, dacă vedem că măcar unii dintre acei tineri care încearcă să se răscoale împotriva Omului aleg să-l asculte pe Jordan Peterson, să se întoarcă spre o sete latentă de adevăr obiectiv și de frumusețe, și să iasă voluntar din rândurile Stângii postmoderne.
***
Acesta este un extras din noul meu articol publicat în revista City-Journal . Trebuie să vă trimit acolo ca să-l citiți pe tot: vezi aici (gratis), dat fiind că ne-am adunat cu toții aici ca să împărtășim iubirea, gen.
Articolul meu – în care m-am străduit să strecor hoțește cât mai multe clișee legate de contracultură, dar cumva mi-a scăpat cel cu „liturghia latină e noul punk‟, precum și multe altele foarte bune – este despre felul cum tineretul din ziua de azi, fiind bombardat nonstop cu un Mesaj Ideologic Oficial care este atotpătrunzător la modul sufocant și repetat într-un ritm exact la fel de subtil ca al unui picamăr, și trezindu-se pierdut, cu năzuința omenească neîmplinită după normalitate și adevăr, într-o societate saturată până la niveluri termobarice cu abuz psihologic, în care victima trebuie convinsă să nu mai aibă încredere în propriile percepții și propriul discernământ, ei bine, să nu ne mirăm dacă acest tineret va proceda exact cum este firesc să procedeze și să se revolte. Iar dacă se va răscula, e cel mai probabil s-o facă în sigura direcție în care știe acum că poate: devenind mai tradiționalist și mai conservator. Ipoteză foarte radicală, da, știu!
Și, așa cum încerc să explic, dacă se întâmplă așa – dacă mareele misterioase care determină ce este cool și ce este cringe au început să-și schimbe direcția –, s-ar putea să-i aducă Dreptei niște avantaje spectaculoase, cu ramificații politice și culturale pe termen lung pentru America și pentru restul lumii. (N-am atins subiectul în articol, dar există practic destule precedente pentru cum ar putea să arate chestia asta, atât istoricește vorbind, cât și în ziua de azi, dacă ne uităm peste granițele Statelor Unite, inclusiv în unele părți ale Europei unde tinerii sunt deja cuantificabil mai conservatori decât părinții lor.)
De fapt, ca să fie mai direct și mai explicit decât în articolul meu, probabil că nu strică o predicție: dacă va veni vreodată momentul în care o masă critică de femei tinere americane încep să-i prefere pe băieții răi reacționari de la dreapta, în defavoarea băieților buni stângiști, doar pentru că au devenit opțiunea transgresivă la modă, acesta va fi momentul în care deznodământul întregului război al culturii din acest secol se va fi fost decis în mod esențial. Nu vor mai rămâne decât vreo câteva decenii de bătălii pentru curățat terenul.
Hei, nu trageți în mesager! Eu doar încerc să descifrez aerul timpului, Zeitgeist-ul, și furia în contra sistemului. Deși chiar consider că se numără printre chestiile mai libertin-optimiste pe care le-am scris în ultima vreme. Vedeți aici.
Traducere după https://theupheaval.substack.com/p/the-power-latent-in-a-countercultural
Reacționarii 