(pentru o mai bună înțelegere a discuției, recomandăm să citiți în prealabil partea I, aici)
Matthew: Menționați incapacitatea noastră tot mai mare de a face față pretențiilor care se bazează pe empatia patologică. Exemplul evident care îmi vine în minte este problema copiilor „trans”, o dezbatere deosebit de spinoasă care i-a preocupat pe clinicieni, factori de decizie politică și părinți. (Folosesc ghilimele pentru a semnala că vorbim de fapt despre copii cu disforie de gen – dacă ne-am asuma concluzia sistemului ar însemna să cultivăm în termenii acestuia un teritoriu lingvistic de o importanță vitală).
Mulți gânditori interesanți din diverse medii au încercat să analizeze diferite elemente care explică lipsa noastră de apărare conceptuală împotriva pretențiilor de empatie. Am auzit despre rolul jucat de o cultură bazată pe drepturi, abundența materială, individualism, catastrofizare, narcisismul micilor diferențe și multe altele. Cu toate acestea, nu am văzut pe nimeni să facă o legătură cu epoca noastră a obținerii de satisfacții imediate.
Dau ca exemplu dezbaterea copiilor „trans” pentru că unul dintre argumentele folosite de cei care sunt în favoarea acordării mai multor ”drepturi” de această natură copiilor și adolescenților este acela că luarea unei decizii (decizia de a face tranziție de gen – n.n.) trebuie urgentată de presiunea timpului. ”Eșecul” de a „acționa acum” ne este prezentat ca „dacă acest copil se va sinucide din cauză că nu a făcut tranziția de gen, este vina ta”. Indiferent de adevărul generic al acestei afirmații (și poate că există exemple în care afirmația probabil că este adevărată, motiv pentru care este și atât de persuasivă), aceasta este o mișcare retorică foarte puternică. Moralitatea conservatoare sau mai moderată se bazează pe o întârziere, o amânare a satisfacției spirituale, dar de îndată ce acea întârziere este echivalată cu ceva rău sau, mai precis, cu o pantă alunecoasă către un posibil rău, vei avea de dus o bătălie dificilă.
Luați o altă problemă, oarecum conexă: hărțuirea. Dacă îi întrebați pe cei mai importanți cercetători ai acestui subiect, veți descoperi că bullying-ul este probabil imposibil de eliminat și foarte greu de redus, deoarece servește unor scopuri adaptative importante pentru om. Iată o secțiune interesantă dintr-un articol recent de recenzie academică:
Bullying-ul s-a dovedit a fi un comportament dificil de redus, darămite de eliminat. În ciuda deceniilor de cercetare și a milioanelor de dolari cheltuiți pentru tot felul de măsuri, intervențiile curente împotriva hărțuirii reduc de obicei bullying-ul cu doar aproximativ 20% (Gaffney et al., 2019). O viziune evolutivă oferă o explicație puternică pentru acest nivel scăzut de succes, deoarece bullying-ul este parțial înrădăcinat în predispozițiile genetice și oferă rezultate adaptative (Volk et al., 2012). Un experiment natural recent a fost realizat în Norvegia, unde a fost inițiat în 2002 un program anti-bullying care a redus nivelul de agresiune cu 20% în decurs de 4 ani (victimizarea a scăzut cu 60%; Roland, 2011). Odată ce acest succes a fost obținut, fondurile au fost realocate către alte programe, reducând accentul pus pe (și, prin urmare, sancțiunile asociate) hărțuire. În aceste condiții ecologice laxe, o a doua intervenție mai puțin puternică a dus la revenirea la nivelurile de agresiune pre-intervenție (Roland, 2011). Această cercetare ne oferă importanta lecție că hărțuirea este dificil de schimbat fără eforturi persistente și consecvente de a reduce contextele favorabile pentru hărțuire, dar, într-o notă mai pozitivă, ea demonstrează, de asemenea, că hărțuirea răspunde la schimbările de mediu.
Desigur, conservatorilor le place să creadă că o clasă condusă cu mână forte de profesori sau niște coridoare ”tăcute” în școli sunt un panaceu. Acest lucru este naiv din punct de vedere evolutiv, așa cum arată pasajul de mai sus. Hărțuirea pur și simplu ar trece la un stil mai ascuns – fie în afara școlii, fie devine poate mai puțin intensă –toate acestea fiind, încă, un câștig, în cartea mea, dacă luați în considerare variantele contra-factuale. Cu toate acestea, pentru că majoritatea profesorilor sunt liberali (parțial pentru că sunt femei, ceea ce ne întoarce la punctul ”lacrimile femeilor câștigă”), cred că veți vedea o profundă reticență între cadrele didactice de a recunoaște un adevăr aspru ca acesta.
Mai exact: majoritatea băieților e bine să se confrunte cu hărțuirea minoră și, de asemenea, să învețe cum să-i facă față ei înșiși sau cu o anumită îndrumare. Acest lucru era, nu cu mult timp în urmă, ceva de la sine înțeles. În zilele noastre, a nu interveni imediat în bullying (și, astfel, a întârzia obținerea unei satisfacții de natură spirituală) se presupune că ar fi totuna cu un abuz asupra copiilor. În schimb, profesorii se concentrează pe „modelarea justiției restaurative”, prin aducerea copiilor împreună și forțându-i să se confrunte cu consecințele acțiunilor lor. Nu sunt absolutist; o multitudine de instrumente și tehnici sunt probabil utile. Dar atunci când combini acest tip de lucruri cu o abordare insidioasă a ceea ce constituie de fapt hărțuirea, nu obții altceva decât o rețetă pentru menajare și răsfăț, după cum scriu Haidt și Lukianoff.
Am observat, de asemenea, că un anumit tip de persoană – de obicei o femeie – se simte chemată să joace rolul de mediator. Asta mă face să mă întreb pentru cine, mai exact, este această justiție restaurativă. Sociologii scriu despre „curriculumul ascuns”, lecții care, deși aparent neintenționate, sunt învățate, cum ar fi ”vezi că vei fi supravegheat”. Învățătura ascunsă, curriculumul ascuns aici ar putea fi: problemele tale vor fi abordate și remediate instantaneu dacă îi faci pe oameni să fie conștienți de răul imens care poate fi cauzat. Ei bine, știm cum asta poate fi manipulat atât conștient, cât și subconștient, de tipurile de triade întunecate. Cel puțin, extensiile patologice ale moralității liberale ne costă miliarde prin politici care nu se bazează pe nicio înțelegere științifică a naturii umane. Este ceva ce ați adăuga la acest diagnostic?
NS Lyons: Ei bine, un lucru pe care l-aș sublinia este că, din câte văd eu, explicațiile de tip „cultura bazată pe drepturi, abundența materială, individualismul, catrastofizarea, narcisismul micilor diferențe” pe care le menționezi sunt toate legate de ipoteza „gratificării instantanee”. Toate aceste lucruri sunt fațete diferite ale acelorași impulsuri culturale dominante ale modernității de a ne retrage într-o realitate artificială a propriei noastre creații, în timp ce încercăm cu disperare să eliminăm toate acele aspecte ale realității care ne provoacă anxietate existențială prin faptul că ele sunt dincolo de puterea de control a voinței noastre individuale. Simt că abia am început să ajung la asta în două eseuri, „Războiul realității” și „Realitatea claxonează înapoi”.
Dar filosoful Matthew Crawford ilustrează acest lucru foarte bine în minunata sa carte The World Beyond Your Head, într-un pasaj în care compară episoade vechi din desenele Disney cu Mickey Mouse – în care personajele sunt implicate într-un fel de luptă exagerată și sucită cu o realitate fizică dezordonată, ca temă centrală a fiecărui episod, confruntându-se cu capcane mecanice, proiectile, sau confruntându-se între ele etc. – cu noua programare Disney de astăzi. Ceea ce găsește, uitându-se cu propriii copii, este că:
Episoadele actuale sunt toate orientate nu în jurul frustrării create, ci în jurul rezolvării unei probleme. Unul face asta spunând: „Oh, Tootles!” Acest lucru face să apară mașina Handy Highlight Dandy, un lucru asemănător unui computer care se condensează din Cloud și prezintă un meniu de patru „instrumente Mouseke” pe un ecran, prin utilizarea cărora spectatorul este încurajat să fie un „factor de Mouseke”.
Există patru probleme pe episod și fiecare poate fi rezolvată folosind unul dintre cele patru instrumente. Această asigurare este inclusă în configurarea inițială a episodului; nu este lăsat să apară nici un moment de neputinţă. Nu există niciodată o problemă insolubilă, adică un conflict profund între voință și lume. Bănuiesc că acesta este unul dintre motivele pentru care aceste episoade nu sunt doar neamuzante, ci cumva opusul amuzantului. La fel ca majoritatea producțiilor televiziunlori pentru copii din zilele noastre, Mickey Mouse Clubhouse este dedicat cu îndârjire nu captării experienței, adică adevărului psihologic, ci adaptării psihologice. Nu este atât o descriere, ci o intervenție – în numele părinților, profesorilor și altora care trebuie să gestioneze copiii.
Copilul bine adaptat nu cedează frustrării; el cere ajutor („Oh Tootles!”) și se folosește de soluțiile gata făcute care îi sunt prezentate. A fi un Mouseke-rezolvator înseamnă a te abstrage de la realitatea materială, așa cum este descrisă în acele desene animate Disney pentru copii mici, unde vedem reversul accesibilității. Poate că ar trebui să solicităm proiectile nedorite, izvoare demonice și toate aceste pericole ale „acesibilității negative”. Chestia este că nu poți avea pozitiv fără negativ; sunt două fețe ale aceleiași monede. Lumea în care dobândim pricepere ca agenți întruchipați este tocmai acea lume în care suntem supuși heteronomiei lucrurilor; pericolele realităţii materiale. A urmări fantezia de a scăpa de heteronomie prin abstracție înseamnă a renunța la îndemânare și, prin urmare, a înlocui posibilitatea de a fi un agent real, cu tehnologia ca magie.
Argumentul său este că această fantezie a „tehnologiei-ca-magie” s-a potrivit perfect cu visul unei autonomii individuale perfecte, liberă de orice constrângere , adică evanghelia modernității liberale:
Discursul autonom este un fel de a spune măgulitor. El sugerează că libertatea este ceva la care avem dreptul și constă în eliberarea de constrângerile impuse cuiva de circumstanțele sale. De câteva sute de ani, sinele ideal al Occidentului s-a străduit să-și asigure libertatea făcând lumea exterioară pe deplin flexibilă la voința sa. Pentru inițiatorii gândirii moderne, acest lucru trebuia realizat prin tratarea obiectelor ca proiecții ale minții; luăm contact cu ele doar prin reprezentările noastre despre ele…
Dar când natura cea prostuță este înțeleasă ca amenințând libertatea noastră ca ființe raționale, devine atractiv să construim o realitate virtuală care va fi mai puțin așa, un fel de club Mickey Mouse benign, în care nu există niciun conflict între sine și lume; nicio contingență care să nu fi fost anticipată de mașina Handy Dandy… Fantezia autonomiei vine cu prețul impotenței. Odată cu aceasta vine și fragilitatea – aceea a unui sine care nu poate tolera conflictul și frustrarea. Și această fragilitate, la rândul ei, ne face mai flexibili față de oricine poate prezenta cele mai captivante reprezentări care ne salvează de la o confruntare directă cu lumea.
Cu alte cuvinte, trăim într-o civilizație culturală care este în mod fundamental îngrozită de dezordinea realității și care face tot ce este necesar pentru a încerca să ne eliberăm de limitele ei – inclusiv, acum, de fundamente precum simpla biologie. Dar, după cum avertizează Crawford, în această stare de presupusă nelimitare, „viețile noastre mentale devin informe și mai susceptibile la orice ne apare din eter… aceste prezentări sunt extrem de orchestrate; forțele comerciale pășesc în golul autorității culturale și își asumă un rol tot mai mare în modelarea perspectivei noastre evaluative asupra lumii.” În căutarea libertății perfecte, ne pierdem libertatea, devenind sclavii realității artificiale oferite de alții.
Matthew: Revenind acum la o civilizație culturală total diferită, mi-a plăcut foarte mult postarea dvs despre securitatea alimentară chineză. Mă întreb care este imaginea dvs, la o scară largă, a Chinei în acest moment? La un nivel puțin mai granular, ce părere aveți despre încercarea chinezilor de a combate declinul demografic? Pentru cei care nu știu, China pare să se confrunte cu un colaps al populației. Peter Zeihan este unul dintre cele mai mari nume care sugerează că China ar putea coborî în tot felul de iaduri în doar câteva decenii. Anul trecut au încercat să promoveze maternitatea, dar au fost întâmpinați de reacții publice. Acum mă întreb dacă vor fi forțați să îmbrățișeze selecția embrionilor la o scară nevăzută până acum. Dacă da, se pare că ar trebui să lupte împotriva unui slatism cultural profund înrădăcinat (The Blank Slate: The Modern Denial of Human Nature – ”Tăblița goală: Negarea modernă a naturii umane” este o carte de succes din 2002 a psihologului cognitiv Steven Pinker , în care autorul argumentează împotriva modelelor tabula rasa din științele sociale, susținând că comportamentul uman este în mod substanțial modelat de evoluția psihologică). Ce gândiți despre asta?
NS Lyons: China se confruntă cu provocări foarte serioase, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Pe termen scurt, se confruntă cu prăbușirea unei bule imobiliare gigantice. Aceasta este o problemă, deoarece țara este îngropată în munți de datorii (aproximativ 300% din PIB, despre care știm), iar aproximativ 70% din averea gospodăriilor este legată de proprietăți. Dar adevărata problemă este ceea ce reprezintă criza imobiliară în sine, care e sfârșitul modelului de creștere chinezesc ce a fost atât de puternic în ultimele decenii – și care a fost, practic, doar o creștere determinată de datorii și de investiții. Sectorul imobiliar încă reprezintă până la 30% din PIB. Acum sunt blocați, singurul drum acceptabil din punct de vedere politic fiind creșterea intervenției statului și stimularea infrastructurii pentru a menține creșterea și ocuparea forței de muncă; acest lucru, desigur, nu face decât să înrăutățească problema.
Totuși, vor trece peste criza actuală într-un fel sau altul. Nu va fi „sfârșitul” Chinei. Declinul demografic este o problemă mult mai serioasă. (Și există motive să credem că problema este mult mai gravă decât sugerează datele oficiale, deja foarte proaste.) Nu văd niciun motiv să cred că vor fi capabili să schimbe în curând această scădere a populației prin orice mijloace „convenționale”, deși încearcă, cu o urgență tot mai mare. Desigur, China nu este singura în problema asta. Țările dezvoltate din întreaga lume se confruntă cu aceeași problemă demografică și au încercat tot felul de stimulente de stat pentru a încerca să inverseze scăderea natalității, dar, în general, niciunul dintre ele nu a funcționat. Acolo unde au avut efecte, cum ar fi în Ungaria, îmbunătățirea a fost doar foarte marginală, în ciuda eforturilor și cheltuielilor semnificative, și încă nu au atins nici măcar rata de înlocuire a populației.
Acest lucru se datorează faptului că, în opinia mea, colapsul demografic este în mod fundamental o consecință inevitabilă a societății produse de modernitatea liberală, iar nu o problemă strict economică. De aceea îl vedem peste tot în lume. Ironia, desigur, este că (așa cum o fac majoritatea în Occident) China se vede ca fiind atât non-occidentală (într-adevăr anti-occidentală), dar și cu siguranță neliberală. Acest lucru nu este chiar adevărat; China de astăzi este profund occidentală, cultura sa fiind în întregime produsul importului de marxism occidental și a tuturor ipotezelor dominante ale materialismului și progresului care au venit o dată cu el. Civilizația tradițională chineză și valorile ei au fost aproape toate complet smulse și rămân doar în urme arheologice, în vestigii. De aceea, așa cum am scris pe larg, China lui Xi Jinping nu numai că este complet paranoică în ceea ce privește oprirea răspândirii liberalismului, dar se luptă să încerce să „creeze valori fundamentale” prin aducerea înapoi și amestecarea valorilor tradiționale în socialismul chinez. Mă îndoiesc că acest lucru va funcționa foarte bine. Totuși, dacă cineva are de gând să iasă cu forța brută din declinul demografic, cred că aceasta va fi China. China este deja țara care adoptă cel mi rapid din lume automatizarea robotică. Dacă în curând vor adopta biotehnologia și conceperea artificială de copii în masă, ca un imperativ național, nu aș fi deloc surprins. Până la urmă, ce soluție mai marxist-leninistă decât asta s-ar putea găsi?
Matthew: Gândurile acestea despre China îmi permit să trec fără probleme la subiectul nostru final, unul despre care ați scris și dvs: monedele digitale ale Băncii Centrale sau CBDC. Îți voi cita ultimul paragraf:
[…] implementarea unui CBDC ar putea reprezenta cea mai mare expansiune a puterii totalitare din istoria omenirii. Nu a existat niciodată un regim cu o perspectivă atât de atotputernică și cu un control asupra fiecărei tranzacții ale oamenilor săi, precum ceea ce CBDC-urile ar putea face posibil în curând. Nici Xerxes, nici Caligula, nici Stalin, nici Kim Jong Un nu au deținut vreodată o asemenea putere. Și totuși, acesta este ceea ce va fi introdus în curând în uz în societățile noastre, în numele comodității, justiției sociale și patriotismului.
Ceea ce mă sperie în această privință este că ne putem imagina cu ușurință argumente foarte captivante făcute de stânga despre cum colectarea impozitelor devine mai eficientă. Poate că va fi o călătorie lungă pentru a cuceri publicul, dar am ajuns să cred că CBDC-urile, într-o anumită formă, sunt aproape inevitabile. Se pare că yuanul digital vine din urmă fierbinte și rapid. Presupunând că am dreptate, am două întrebări: (1) care sunt cele mai evidente implicații ale lansării de către China a unui CBDC de succes? (Remarc că mai mulți senatori americani au propus deja interzicerea yuanului digital). (2) Credeți că Occidentul poate ridica firewall-uri (prtotecții) adecvate pentru a preveni evidentul exces guvernamental și corporativ, pe care oameni precum Snowden și Assange l-au evidențiat de mult?
NS Lyons: Obiectivele Chinei cu yuanul digital sunt în primul rând interne: totul este despre control. Aceasta include controlul social și politic, prin integrarea CBDC în structura deja existentă a sistemului chinez de credit social. Dar, de asemenea important, și despre un nou nivel de control asupra fluxurilor financiare în și mai ales din China. Faptul că cetățenii chinezi găsesc în mod constant lacune pentru a-și scoate banii din China ori de câte ori pot (dincolo de limita oficială anuală de 50.000 de dolari) este foarte îngrijorător pentru Beijing. Trecerea la un yuan digital ar putea ajuta guvernul chinez să păstreze un control mult mai mare asupra fluxurilor de capital, precum și să beneficieze de o capacitate semnificativ mai mare de a monitoriza și suprima criminalitatea, corupția de rutină și evaziunea fiscală (după cum faceți aluzie).
Totuși, există și un element de politică externă, în sensul că Beijingul speră că a fi în fruntea tehnologiei CBDC poate contribui la promovarea internaționalizării yuanului și, în mod critic, poate facilita crearea unei rețele de plăți financiare dincolo de sistemul dolarului american și, prin urmare, dincolo de amploarea sancțiunilor SUA. Washington și aliații săi sunt, de asemenea, foarte îngrijorați de acest lucru (sau cel puțin fac zgomot ca și cum ar fi), deoarece au citat o astfel de posibilitate ca un motiv cheie pentru a accelera dezvoltarea occidentală a CBDC-urilor. Cred că șansele ca yuanul digital să perturbe cu adevărat supremația dolarului american (mai mult decât yuanul obișnuit) sunt de fapt destul de scăzute, totuși, deoarece digitalizarea monedei nu rezolvă problemele reale: toată lumea trebuie să folosească în continuare dolarul american pentru a tranzacționa orice dorește; și oricum oamenii pur și simplu nu au încredere în China și-n banii săi.
Așadar, nu cred că o invazie a monedei Chinei este motivul real al nou apărutei pasiuni pentru CBDC în Occident. Motivul real se rezumă la același obiectiv ca și la Beijing: controlul. Acesta este motivul pentru care, în timp ce Occidentul ar avea posibilitatea de a ridica firewall-uri legale și tehnice pentru a preveni abuzul de CBDC de către guverne, mai degrabă mă îndoiesc că va face vreunul, cu excepția garanțiilor pur retorice că autoritățile au în inimă doar siguranța publicului, securitatea și prosperitatea durabilă.
Matthew: Mulțumesc pentru o conversație atât de captivantă. Cred că m-ați convins să fac mai multe dintre aceste interviuri pe e-mail! Întrebare finală: puteți recomanda cărți și gânditori care să-i ajute pe cititori să obțină o perspectivă similară cu dvs? Iar dacă există și un critic al viziunii dvs asupra lumii cu care în mod fundamental nu sunteți de acord, dar îl respectați, este întotdeauna bine de știut și asta.
NS Lyons: Cărți sunt mult prea multe pentru a le numi, dar în ceea ce privește oamenii care scriu online astăzi, cred că i-aș recomanda cu adevărat pe Paul Kingsnorth și Mary Harrington în special. Richard Hanania este, de asemenea, deosebit de interesant pentru că se pare că suntem de acord puternic unul cu celălalt o jumătate din timp, iar cealaltă jumătate din timp ne aflăm în dezacord fundamental. Acesta pare să fie cazul și al altor alți gânditori liberali, fie libertarieni, fie liberali mai clasici și este plăcut și stimulant din punct de vedere intelectual. În ceea ce privește cărțile, aș recomanda cu adevărat Christopher Lasch și James Burnham. Se pare că au reușit să înțeleagă cu decenii în urmă cele mai multe lucruri despre ce se întâmplă astăzi, din câte îmi dau seama.
Permiteți-mi să vă mulțumesc pentru întrebările dumneavoastră excelente, deoarece toate au fost cu adevărat provocatoare! Sper că cititorii dvs vor găsi discuția la fel de interesantă cum am găsit-o și eu.
Traducere de la https://ideassleepfuriously.substack.com/p/diagnosing-our-decay-an-interview-4e1#details
Reacționarii 