de Noemie Halioua
Trebuie puse din nou biserica în centrul satului, ceasurile la ora potrivită și punctul pe „i”. Să afirmăm din nou evidențele, să apelăm la realitate, să revenim la fundamentele pe care terorismul intelectual încearcă din toate puterile să le ascundă. Cerul este albastru vara, pământul este rotund și majoritatea femeilor nu-și doresc bărbatul „deconstruit” pe care parlamentarul Verde Sandrine Rousseau este încântată să-l aibă în viața ei (și pe care vrea să-l facă un model pentru alții), acest exemplar nedefinit pe care ni-l imaginăm dotat cu penis, dar lipsit de atribute masculine, neutru sau chiar feminizat, castrat simbolic.
Majoritatea femeilor nu fantazează cu acest bărbat căruia i-ar putea împrumuta fusta sau care varsă șuvoaie de lacrimi la un film romantic, care se machiază dimineața și așteaptă să fie invitat la cină. Ele nu visează la această ființă despre care ni se vorbește toată ziua, androgină în salopetă și pe trotinetă, „asumându-și partea de feminitate”, într-un exhibiționism voios. Poate fi aclamat de o anumită elită încântată de ideea de a sparge granițele sexuale, dar în practică nu atrage mulți oameni. Revistele de modă ar putea să se bucure de fundul gol al lui Timothée Chalamet la Festivalul de Film de la Veneția sau să aplaude noii slipi bărbătești din dantelă din colecția Tom Ford primăvară-vară 2023, simbol al apariției unei „alte definiții a masculinității”, însă aceste fonfleuri nu au nici o șansă să apară pe lista cadourilor de sărbători pentru muritorii de rând. Spre disperarea acestor elite și reviste, legea atracției universale rezistă la această omogenizare a genurilor și sexelor.
Adevărul este că trupele de băieți care fermecă hoarde de adolescente la fiecare concert, cei care ocupă coperțile revistelor pentru femei sau dețin roluri principale în filme au foarte puține în comun cu Conchita Wurst (”femeia cu barbă” care a câștigat Eurovision în urmă cu cinci ni – n.n.) sau Bilal Hassani. Nu că ar fi nepotrivit să fantazezi pe seama Conchitei Wurst sau lui Bilal Hassani, bineînțeles, care altfel pot fi foarte simpatici, dar să spunem că este necinstit să le prezinți drept model de seducători universali.
Pe de altă parte, în fiecare an, revista americană People clasează pe podiumul celor mai sexy bărbați de pe planetă: în 2021, actorul Paul Rudd este cel care a fost consacrat, succedându-i lui Michael B. Jordan, George Clooney, Brad Pitt sau chiar Idris Elba, apoloni infinit populari publicului feminin, confortabili în fastul lor, nu „deconstruiți” sau sensibili la „fluiditatea de gen” pentru mici beneficii materiale.
Cert este că, indiferent de discursul militant agresiv, majoritatea femeilor continuă să dorească bărbații puternici și așa cum sunt, cuceritori și potenți, putem spune chiar protector, întrucât nu ne este frică de cuvinte, și în care nu percep instinctiv un potențial violator sau o alteritate rivală care să justifice o declarație de război.
Majoritatea femeilor știu că diferența dintre sexe nu este un pericol, ci o promisiune de aventură, că nu este o trambulină spre inegalitate, ci o șansă de întâlnire. Să mergem și mai departe: pentru cele mai multe femei, tocmai această diferență este considerată incitantă, erogenă, entuziasmantă, precum interacțiunile electromagnetice care fac ca două sarcini opuse să se atragă puternic una pe cealaltă. Majoritatea femeilor știu perfect că există violatori, manipulatori, machos, perverși, dar și bărbați tandri, generoși, blânzi și că nu există nici o justificare pentru a dori să îi distrugi așa cum sunt sau să îi feminizezi, sub pretextul ”revenirii la sine” (ce înseamnă feminizarea unui bărbat dacă nu pregătirea terenului pentru a-i programa dispariția?).
Până ieri aceste afirmații nu ar fi meritat să măzgălim câteva rânduri pe hârtie electronică, dar astăzi sunt considerate retrograde, demodate, umilitoare și au toate șansele să provoace torente de jigniri. Aceste afirmații, care ar fi fost niște banalități fără nume ieri, au devenit revoluționare, un act de delincvență față de gândirea dominantă, un risc de a fi urmăriți de o mână de activiști agresivi care judecă majoritatea femeilor ca fiind îndoctrinate, victime ale spălării creierului și stereotipurilor de gen, de care le vor eliberate.
Aceste activiste sunt sigure că nu am putea înțelege că vrem ceea ce societatea ne-a învățat să vrem – pe scurt, avem dorințe greșite – în timp ce ele se cred, de la înălțimea disprețului lor infinit, eliberate de orice ideologie. Animate de o condescendență gigantică, și-au propus să ”îndrepte” aceste biete fete (deci pe noi), să le reeduce până când vor înțelege ce anume trebuie să-și dorească și să iubească.
Nu-și doresc femeile în majoritatea lor bărbatul deconstruit? Atunci trebuie să „schimbăm mentalitățile”, să le reeducăm dorința deviantă, să preschimbăm aceste aspirații primare sub pretextul de a le pune pe direcția corectă, să facem din „omul deconstruit” al Sandrinei Rousseau vietatea sexuală la care visează toată lumea, să facem un simbol universal și să-l impunem contra vânturilor și a mărilor. Oarecum ca acei părinți neghiobi care vâră cu forța lingura de ficat de cod în gura copilului care îl respinge, imaginându-și că în felul ăsta nenorocitul va învăța să-l aprecieze, când de fapt va ajunge să îl scuipe în față.
Noii inchizitori vor să reconstruiască imaginația și pentru aceasta să creeze noi gadget-uri, noi cuvinte, noi expresii, de exemplu, folosind o definiție extinsă a „masculinității toxice” sau a „sexismului binevoitor”.
Prima (”masculinitatea toxică”) urmărește condamnarea naturii profunde a ființei cu penis prin incriminarea acesteia, adică negându-i nevinovăția, pentru a construi acest specimen „deconstruit” artificial, „pur” ideologic și chimic, în conformitate cu sistemul de valori considerate „ireproșabile”, lobotomizate, infinit condiționate.
A doua (”sexismul binevoitor”) urmărește să respingă tot ceea ce constituie asimetria relației de seducție, care le face pe femei să cedeze: galanteria, instinctul bărbatului de a proteja, spiritul de cucerire. Proiectul urmărește domesticirea mulțimilor, să-i facă pe bărbați să se simtă vinovați pentru ceea ce sunt, pe femei pentru ceea ce își doresc, afirmându-le amândurora că nu fac decât să reproducă norme sociale deprinse cu timpul, pentru ca, în cele din urmă, să facă întâlnirea caducă.
Fă-l pe celălalt asemănător, același, pentru toți și toate și astfel vei semna cu bucurie sfârșitul umanității. Din păcate, inchizitorii au uitat lecția supremă a totalitarismului: căutarea purității excesive este ceea ce stă la baza toxicității acestor regimuri.
Acesta este motivul pentru care scriitorul Pierre Cormary folosește, pentru a califica acești inchizitori, termenul foarte potrivit „excizor”, cu referire la acei castratori din societățile tradiționale, care tăiau clitorisul tinerelor cu o bucată de sticlă pentru a le împiedica să simtă plăcere, un proces menit să controleze mai bine aceste tinere, supunându-le dorinței celorlalți, făcându-le obiecte pure care să nu fie contrazise de propria dorință.
În numele unei emancipări himerice de dualitatea sexuală, circumcizatorii occidentali au ca scop culpabilizarea cărnii, abolirea sexelor, lichidarea dorinței și a plăcerii, a desfătării și a iubirii, anarhiste din fire, care admit întotdeauna un grad de asimetrie și vulnerabilitate, chiar haos. Postmodernitatea vrea să pună capăt sexualității și iubirii, acuzată de toate relele lumii, un proiect prometeic dinainte eșuat, deoarece aceste aspirații sunt înscrise în genele noastre, definesc ADN-ul umanității determinată de „voința de a trăi a speciei”, potrivit cuvintelor lui Arthur Schopenhauer.
Traducere după https://www.lefigaro.fr/vox/societe/noemie-halioua-les-femmes-ne-veulent-pas-de-l-homme-deconstruit-20221128
Reacționarii 