Dumnezeu în Era Sumbră (partea a II-a)

Epoca Luminii este Epoca Întunecată

de Paul Kingsnorth

(Partea întâi a eseului o puteți citi aici)

Sugeram anterior (aici) că societățile tradiționale – adică, altfel spus, religioase – au ca nucleu esențial o treime a valorilor alcătuită din popor, loc și rugăciune. Concepția modernă despre lume, în contrast, susține că Dumnezeu a murit, natura este o „resursă‟ și cultura este orice au chef să facă la un moment dat niște „consumatori‟ adunați la întâmplare. Ne închinăm acum altei treimi, sugeram eu în același articol: sex, știință și sine. Mitul central al societății noastre este cel al Progresului, iar acest mit are la bază și conduce spre cea mai veche dorință dintre toate: să devenim zei noi înșine și să refacem lumea după chipul și asemănarea noastră.

Cu alte cuvinte, ne trezim într-un paradox. Religia în Occident este efectiv moartă, dar simțul nostru inerent uman al sacrului, nu. În această epocă de domnie a cantității (vezi aici), suntem asigurați că nu mai există nimic dincolo de această viață, și, prin urmare, nimic pe care să nu încercăm să-l modelăm după după pofta și gustul nostru, aici și acum. Dar, în același timp, nu putem să ne abolim setea de transcendent. Poate că pe noi nu ne interesează Dumnezeu, dar pe Dumnezeu continuă să-L intereseze soarta noastră. Și, astfel, trebuie să creăm o credință potrivită cu timpurile. Trebuie să ne divinizăm valorile sacre într-o societate având drept miez năzuința noastră spre crearea de sine într-o lume fără granițe și postnaturală.

Deja am început acest proces, indiferent dacă ne dăm seama sau nu. Mașina începe să-și genereze propria religie. Cum va arăta ea?

Călugărul american creștin-ortodox Seraphim Rose, care a murit în urmă cu patruzeci de ani, a petrecut foarte mult timp cugetând la cum s-ar putea să arate la un moment dat credința Mașinii. Rose, care este mult mai bine cunoscut acum decât pe timpul vieții, intrigă ca personaj – un fel de Sfânt Proteguitor al Poporului Apusean Pierdut. Născut în anii 1930 într-o familie metodistă, inteligența lui veșnic iscoditoare și sufletul fără astâmpăr l-au făcut să renunțe la religie, devenind ateu, și să se mute, tânăr fiind, la San Francisco, nou-apăruta capitală contraculturală a lumii. Acolo, el a combinat un trai tipic pentru un bărbat tânăr, scăldat în băutură, cântec și femei (și, într-adevăr, bărbați), cu căutarea tot mai aprofundată a adevărului, care l-a făcut să devină mai întâi un adept al lui Jack Kerouac, iar mai târziu al lui Alan Watts, și să studieze limbi orientale la Universitatea Berkeley, ca să poată înțelege mai bine Zen și taoismul, care îl fascinau.

Dar nimic nu l-a satisfăcut; totul părea să fie, până la urmă, un simulacru al adevărului, orice ar fi fost acesta. Apoi, într-o zi, a intrat într-o biserică creștin-ortodoxă și, spre marea lui surpriză, ca să-l citez chiar pe el, „ceva din inima mea mi-a spus că sunt acasă‟. Cercetând mai departe, el a descoperit că „adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată și cunoscută cu mintea, ci era ceva personal – poate chiar o Persoană, căutată și iubită cu inima‟. În 1970, Rose fusese tuns în monahism, și, cu un grup de alți convertiți, a fondat Frăția St. Gherman și editura cu același nume, care vor deveni ulterior Mănăstirea St. Gherman din Alaska (https://sainthermanmonastery.org/), unde va trăi până la moartea lui din 1982.

Din această perspectivă, și pe baza experienței personale, Rose a scris în 1975 cartea „Ortodoxia și religia viitorului‟, în care căuta să descrie ceea ce el vedea ca fiind credința în formare a noii ere, în lumina eschatologiei creștine. Eschatologie care conferea un anume tăiș proiectului, pentru că tradiția creștină spune dintotdeauna că apariția unei singure religii globale, întemeiată pe vreo potențială reunire a tuturor credințelor sub același stindard al unității și dreptății în toată lumea, va fi preludiul venirii unui personaj cunoscut drept Antihristul. Antihristul, contrar portretului care i se face de obicei în tradiția populară, nu va fi vreun Hitler cu evidente trăsături negative, ci un lider religios din matrița lui Iisus însuși, aparent benign și bine-intenționat, prezidând peste un sistem global totalizant care va promite mântuire unei populații mondiale extenuate de război, certuri și neputințe.

Rose considera că poate să vadă durerile facerii acestei noi credințe în mișcările contraculturale din anii 1960, din care și el făcuse parte, iar cartea lui face un tur prin multe dintre acele curente șaizeciste, începând cu neopăgânismul și terminând cu vrăjitoria, cultele OZN și șamanismul, apariția și faima unor „guru‟ orientali – mulți dintre ei farsori – și popularitatea religiilor răsăritene însele, de obicei în forme diluate, menite să-i atragă pe consumatorii apuseni. Supuse în mod particular criticii, deloc surprinzătoare din partea unui monah, erau noile forme „denaturate‟ și „ecumenice‟ de creștinism, care eliminau învățăturile mai aspre ale credinței, ca să se facă atrăgătoare pentru o lume care deja respinsese credința creștină, pierzându-și cu această ocazie propria esență.

Antihristă sau nu, „religia viitorului‟ văzută de Rose este vizibilă cu ochiul liber azi în societățile Mașinii din Occident. Spirituală, dar nu și religioasă, individualistă la suprafață, dar conformându-se în adânc nevoilor Mașinii, însetată spiritual, dar lipsită de călăuzire sau direcție, devotată exprimării totale de sine, dar neștiind sigur cine sau măcar ce suntem, suspicioasă față de orice limite asupra tuturor acestor „libertăți‟ înrobitoare – aceasta este lumea noastră. Și, deși cartea lui Rose are unele detalii depășite, ceea ce nu are de ce să ne mire, rămâne totuși perfect validă în analiza pe care o face firului ce le ține pe toate laolaltă: închinarea la sine, proslăvirea propriului eu, în același timp complet feroce și cu toate acestea straniu de nesigură.

Curios cum, privind de la distanța noastră din timp, străbunii noștri de acum o jumătate de secol deja se apucaseră de treabă, chiar și cei care ar fi trebuit să aibă mai mult discernământ. Rose citează la un moment vorbele unui preot ortodox „contracultural‟, care explică că „Iisus este divin, adevărat, dar oricare unul dintre noi poate să fie divin‟. Bună potrivire cu învățăturile lui Swami Vivekananda, apostolul Vedelor în Americi, care explică că „Dumnezeul nostru este Omul!‟ și că „Omul urmează să devină Divin prin realizarea Divinului‟. În altă parte, Ken Wilber un guru al curentului New Age, poate fi găsit citând, inevitabil, din „evangheliile gnostice‟, ca să explice că „cunoașterea de sine este cunoașterea lui Dumnezeu; sinele [cel mai înalt] și divinul sunt unul și același lucru‟.

Nu-i foarte greu, cel puțin dintr-o perspectivă creștină, să găsim antecedentele a ce se petrece aici. Prin alinierea sinelui uman cu „divinul‟, ne facem pe noi înșine, subtil, obiectul suprem al adorării. Odinioară a fost un șarpe încolăcit după un pom, care ne-a promis că „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul‟. Dând filmul pe repede înainte, în secolul XIX, o vom găsi pe teozoafa Helena Blavatsky explicând că șarpele a fost adevăratul Dumnezeu, de la bun început:

Este perfect firesc… să vezi în Satana, șarpele din Facerea, pe adevăratul creator și binefăcător, tatăl omenirii spirituale, căci el a fost „Vestitorul Luminii‟, strălucitor de radiosul Lucifer, care a deschis ochii robotului creat de Iehova … într-adevăr, Omul a primit înțelepciunea și cunoașterea ascunsă de la Îngerul Căzut.

Felul acesta de a vorbi probabil că stârnea indignare în anii 1880, dar acum n-ar face decât să alimenteze câteva sezoane de serial dramatic pe Netflix sau o serie de imagini depresive pe Instagram. Într-adevăr, inversiunea narativă a doamnei Blavatsky coincide practic cu intriga trilogiei pentru copii His Dark Materials, best-sellerul lui Philip Pullman. Ce simbol mai bun al marii rebeliuni a modernității, la urma urmei, decât Lucifer-ca-eliberator: un Înger Căzut, exilat pentru a se fi opus privilegiului nemeritat? La fel ca Narcis, Lucifer este vrăjit de propria-i frumusețe și putere. La fel ca amândoi, noi ne uităm fermecați la propriile noastre avataruri în oglinzile negre din mâinile noastre, incapabili să ne desprindem privirea.

Esențială pentru religia în formare a Mașinii va fi această deificare a sinelui. Dar cum rămâne cu știința și sexul, celelalte două picioare ale taburetului spiritual? Prima, se vede clar deja, este autoritatea consacrată a epocii: am arătat că suntem pregătiți Să Urmăm Știința, în număr mare, în teritoriul pașapoartelor digitale de sănătate, al supravegherii de masă, a arestului forțat la domiciliu și al cenzurării disidenței. Capacitatea metodei științifice de a ne arăta aspecte cu adevărat inedite, și uneori incitante, ale realității materiale, ne-a făcut să rămânem orbi la felul în care a profitat de ocazie dogma scientismului (vezi aici), și tocmai aici se află o platformă esențială din religia Mașinii. Dacă fiecare societate are o substructură spirituală, atunci fiecare societate va avea nevoie de preoții ei. „Oamenii de știință‟ – cel mai larg-cuprinzător dintre toți termenii – sunt cei care vor fi hirotonisiți în epoca Mașinii.

Ceea ce ne aduce, cum se întâmplă deseori în viață, la sex. Dacă sinele este obiectul adorației noastre și știința noul nostru sacerdoțiu, atunci am putea spune că sexul este regula liturghiei și a rugăciunii. Revoluția sexuală a anilor 1960 începe să arate, din punctul de vedere al consecințelor, ca unul dintre cele mai importante aspecte ale revoluției moderne, catapultându-ne dintr-o societate rușinoasă în privința sexualității, într-o societate care concentrează maniacal totul în ea, sub toate formele posibile, și care vede din ce în ce mai mult exprimarea sexuală și identitatea sexuală ca pe esența ființei noastre umane. Ceea ce a evoluat recent într-o ordine culturală agresiv promovată, având în centrul noului an ritualic „Luna Mândriei‟ (Pride Month) – un festival pseudoreligios în permanentă expansiune (vezi aici), sponsorizat de corporații și instituții deopotrivă, promovat de mass-media și lăudat de oricine își dorește să-și facă loc mai sus în lume.

Faptul că o lună întreagă dedicată sărbătoririi „transformării în ciudățenie‟ a tot ce era până acum „normativ‟ și-a primit numele după cel mai mare păcat din lumea creștină, se prea poate că ar fi adus un surâs amar pe fața lui Seraphim Rose, dar neîndoios că el ar fi recunoscut un stâlp de bază al religiei viitorului. Cum spune Mary Harrington, revoluția sexuală a dus la apariția:

… unei credințe dedicate individualismului radical și actualizării de sine. Una care celebrează libera manifestare a dorinței individuale, care spiritualizează războiul individualist cu limitele și care centrează și sărbătorește folosirea tehnologie pentru a câștiga acest război – în trupurile noastre, ca și în lumea noastră.

Aspect crucial, tehnologizarea sexului și a sexualității, unde intră absolut orice, de la cuplările online la pastilele anticoncepționale, de la fertilizarea in vitro la mastectomii pentru adolescente „care s-au născut în corpul greșit‟, este o mutație imensă în relația noastră cu natura umană și cu natura în general. Sexul, știința și sinele acum se contopesc, pe măsură ce ne apropiem de construirea unui soi complet nou de ființă umană: punctul final suprem al noii credințe.

Dumnezeul sinelui și al slugii sale fidele, tehnologia, poate din ce în ce mai mult să ne dea exact ce ne dorim, în orice moment, indiferent că e vorba de un corp care să se potrivească cu „identitatea de gen‟ pe care ne-am ales-o, de tehnologia care ne va oferi „energie gratis fără limite‟ (vezi aici) sau un platou asortat de opțiuni „spirituale‟ cu care să ne umplem de elan neobositul sentiment al valorii de sine. Mântuirea se apropie – și, de data aceasta, controlul ne aparține.

Probabil că putem începe acum să punem pe listă câteva caracteristici fundamentale ale religiei emergente a Mașinii. Iată care ar fi prima mea viziune; ca întotdeauna, aștept cu nerăbdare să le aud și pe ale altora.

Sinele-ca-idol: realizarea/actualizarea de sine ca drept și datorie.

Fă ce vrei: urmează-ți fericirea oriunde te va duce. Meriți.

Ecumenism/eclecticism: toate religiile sunt poteci care duc în sus pe același munte. De ce nu ai agăța un talisman amerindian lângă o statuie a lui Buddha?

Inversiune religioasă: Dumnezeu ca oprimare, Lucifer ca eliberare, păcatul originar în chip de cunoaștere originară.

Mântuirea în această lume: activismul/ideologia/politica în chip de substitut pentru transcendență.

Întâietatea creației în fața creatorului: adorația de sine, adorarea naturii, materialism.

Sexul ca exprimare sacră: ideantitatea sexuală ca identitate religioasă. Împotriva asceticismului.

Progres: împotriva tradiției, a ierarhiei, a dogmei, a regulilor etc.

Relativism: cine poate spune ce e corect sau greșit sau real sau oricum altfel?

Creația de sine prin tehnologie: construiește-ți propriul corp, realizează-ți „potențialul de evoluție‟, pătrunde în metavers.

Să devii Dumnezeu: Era Vărsătorului alunecă lin în era transumanismului.

Ultima dintre aceste dogme este cea mai importantă. Ne îndreptăm cu mare repeziciune, și tot mai fățiș, spre fluierul final al acestei partide, al acestui întreg proiect: transumanismul (vezi aici), încercarea de a ne face pe noi înșine nemuritori și de a construi noi inteligențe pe lângă noi, care să ne slujească în noua eră pe care o creăm. Aceasta este mântuirea oferită de religia Mașinii. ”Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. Cum poate deveni un om la fel ca Dumnezeu? Făcând ceea ce face Dumnezeu: creând. Și cum poate un om să creeze? Prin darul nostru unic: puterea tehnologiei. Și astfel, religia viitorului, credința pervertită a epocii Mașinii, teologia autoedificată a unui popor care se închină celui mai puternic lucru din lume, se va sfârși acolo unde a început: într-o încercare de autodivinizare.

„Religia viitorului‟, scria Seraphim Rose cu aproape cincizeci de ani în urmă, „nu va fi doar o sectă sau un cult, pur și simplu, ci o orientare religioasă puternică și profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea și în sufletul omului modern.‟ Mintea și sufletul omului modern sălășluiesc în prezent în ceea ce René Guénon numea „Vârsta Sumbră‟: un timp al „contra-inițierii‟, în care totul tinde spre material și sacralizăm zilnic profanul. Este o epocă în care războiul nostru contra lui Dumnezeu iese la iveală. Tehnologiile dezumanizante se încolăcesc în jurul nostru, înrobindu-ne, la fel ca Lucifer, cu promisiunea lor hipnotizantă a eliberării de materie însăși. În Vârsta Sumbră, noi toți suntem ca Narcis, privind cu adorație în oglinda apei, imaginându-ne că ce vedem acolo este lumea întreagă, visând s-o refacem în așa fel încât oglindirea să nu dispară niciodată.

Probabil că aș fi mai popular, dacă aș putea rămâne rezonabil în toată această situație. Dar eu m-am convins, în ultimii câțiva ani, că ceea ce Guénon numea „deviația occidentală‟ ne conduce exact în capcana despre care ne avertiza Seraphim Rose. Criza lumii moderne nu este o criză a tehnologiei sau a politicii sau a gazelor cu efect de seră. Este un război spiritual. Ce reprezintă Mașina este rebeliunea noastră ultimă împotriva naturii – împotriva realității însăși. Am mai văzut și înainte această răzvrătire. Acum, respingerea de către cultura noastră a miezului ei spiritual ne-a lăsat descoperiți în fața unor puteri și principialități despre care nu aveam nici cea mai vagă idee cum să le gestionăm sau măcar să le înțelegem.

Dar uite care-i hiba: poți să întorci cât vrei spatele realității, căci realitatea tot acolo rămâne. Oswald Spengler prevedea acum un secol că dezintegrarea Occidentului va precipita ceea ce el numea „o a doua religiozitate‟: o reîntoarcere la credință, pe măsură ce generații de oameni dintr-o cultură defectă vor căuta salvarea pe care pustietatea nu o poate oferi. Dacă declinul Occidentului, la urma urmei, este un rezultat al respingerii de către cultură a propriei substructuri spirituale, atunci provocarea ce ne stă în față este clară: trebuie s-o redescoperim. Dacă ceea ce trăim acum este nașterea religiei viitorului – religia Mașinii –, atunci alternativa la adoptarea ei este să adoptăm în schimb religia adevărată, să căutăm adevărata cale, și s-o urmăm. A venit momentul ca fiecare dintre noi să decidă ce înseamnă acest lucru.

(Prima parte a eseului o puteți citi aici)

Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/god-in-the-age-of-iron