(notă: o variantă scurtă a acestui eseu a mai fost publictă în urmă cu câteva luni. Ideile sunt de mare actualitate, astfel încât am considerat utilă publicarea traducerii integrale)
de N.S. Lyons
Dacă Dreapta capturează o parte din energia juvenilă a Stângii și din autenticitatea ei rebelă, ar reprezenta o mutație tectonică din punct de vedere cultural și politic.
În iulie, cei de la New York Times au publicat un anunț de angajare, căutând un reporter care să fie în același timp și antropolog, pentru a acoperi o nouă și importantă zonă de interes: infiltrarea „comunităților online și a personalităților influente care alcătuiesc ecosistemul mediatic al Dreptei‟ și „aducerea la lumină a motivațiilor lor‟, în folosul cititorilor ziarului. Instituirea acestui „post critic de ascultare‟ nu va fi pentru cei slabi de înger. Cutezătorul candidat va trebui să fie cu deosebire „pregătit să zăbovească îndelung în colțurile Internetului‟ unde sunt discutate ideile „extremei drepte‟, totul în vederea țelului superior de a stabili „unde și de ce prind formă aceste idei‟.
Ți se poate ierta îndrăzneala de a pune în discuție de ce ziarul ar mai avea nevoie de încă un reporter ca să modeleze „narativa‟ despre Dreapta politică, având în vedere concentrarea neștirbită a ziarului pe Donald Trump și mișcarea populistă MAGA încă din 2016. Dar momentul ales pentru anunț părea să sugereze că ziarul avea altceva în minte. A apărut în mijlocul unei adevărate explozii de interes din partea mass-media pentru a înțelege un nou și straniu trib, descoperit brusc nu în fundul codrilor din Kansas, ci fix sub nasul jurnaliștilor.
Cu ceva timp înainte, în aprilie, un articol de James Pogue (aici) apărut în Vanity Fair revelase apariția unei adunături de „podcasteri, twitteriști anonimi cu postări fără sentimentalisme, filozofi online, artiști și o masă amorfă de «sceneriști» (scenesters = amatori care se străduiesc să facă parte dintr-o anumită modă sau scenă culturală)‟ – uneori denumiți „«disidenți», «neoreacționari», «poststângiști» sau curentul marginal «heterodox»… grupați cu toți, prin simplificare, sub titulatura de Noua Dreaptă a Americii‟ –, care reprezenta „însăilătura unui ferment politic mult mai amplu și mai straniu, care face clăbuci în principal în sânul elitei tinere și cu studii înalte a Americii‟. Acest din urmă amănunt despre particularitatea demografică a așa-numitei Noi Drepte se prea poate să fi fost detaliul care a atras atenția celor de la New York Times. Dar Pogue avea niște vești încă și mai frapante: acești disidenți, scria el, își creaseră „o poziție care a devenit pe nesimțite avangardistă și cool în noile avanposturi ale înaltei tehnologii ca Miami și Austin, dar și în buricul târgului, în Manhattan, unde politica Noii Drepte a intrat în vogă, făcând ca simbolurile semnificante, de genul unui lănțișor cu cruce purtat la vedere, să devină semnele distinctive ale unui șic transgresiv‟. Ceea ce se prea poate să fi fost cea mai alarmantă știre dintre toate, pentru ziarul amintit: cumva, nu se știe cum, conservatorismul tradiționalist de dreapta a devenit cool.
Să fie adevărat? Iar dacă da, cum de a fost posibil? Timp de cel puțin un secol, Stânga Progresistă a deținut un monopol ferm asupra „șicului transgresiv‟, ducând la modul cel mai profitabil un război de gherilă contraculturală împotriva statu-quo-ului hegemonic al societății. Capturarea de către Dreapta a unei părți din energia juvenilă și din simbolistica rebelă proprie Stângii ar reprezenta o mutație tectonică din punct de vedere politic și cultural. N-ar trebui să fim șocați, dacă se întâmplă.
Puține lucruri par mai firești decât tendința tinerilor de a se răscula împotriva normelor și stricteților epocii lor, chiar și numai ca să iasă un pic în evidență din mulțime și să-și afirme cu glas tare independența. O contracultură se formează ca reacție împotriva unei culturi oficiale sau dominante – iar astăzi, Stânga neoliberală și justițiaristo-vigilentă, woke, este cea care ocupă această poziție în centrele de putere culturală, educațională, tehnologică, corporatistă și birocratică, ale Americii. În această cultură, celebrarea vechilor forme ritualizate de transgresie nu doar că este permisă, ci a devenit practic obligatorie. Numai că, disidența față de transgresiunea sponsorizată de autoritățile statului este acum o transgresiune. Tot ce era altădată revoluționar, acum este o nouă ortodoxie, față de care conformarea este impusă cu forța prin cenzură, obscurantism științific și vânătoarea de vrăjitoare, pe care o execută din proprie inițiativă adepții conformismului (oameni puțin trecuți de patruzeci de ani, zeloși în acreala lor încruntată și cu buzele strânse, afișând la vedere traista cu sigla radioului național american, abțibildul curcubeic cu „Coexist‟ pe masca din spate a mașinii și pronumele personale preferate în semnătura de e-mail – toți cunoaștem uniforma).
Mai mult decât atât, tinerii care trăiesc sub permanenta revoluție a curentului cultural principal din prezent sunt deseori nefericiți. Deziluzia lor deschide calea pentru gândurile subversive, despre adevăruri cum ar fi nimicirea cu buldozerul a normelor sexuale și de gen, înlocuirea romantismului cu iadul Tinder, dezrădăcinarea generală și atomizată, o viață profesională care seamănă a iobăgie neofeudală și lipsa enervantă de sens a consumerismului și din mass media. Într-un asemenea mediu ambiant, cel mai contracultural gest este să îmbrățișezi valorile tradiționale și modurile tradiționale de viață – cum ar fi voga de care se bucură în rândurile unor tineri mersul la liturghia catolică în limba latină. N-ar trebui să fim prea surprinși, dacă vedem că măcar unii dintre acei tineri care încearcă să se răscoale împotriva Omului, aleg să-l asculte pe Jordan Peterson, să se întoarcă spre o sete latentă de adevăr obiectiv și frumusețe, și să iasă voluntar din rândurile Stângii postmoderne.
Între timp, mare parte din energia creatoare veritabilă a Americii, intelectuală, artistică sau comediogenă – genul de flacără care atrage mințile tinere și sclipitoare –, a migrat spre Dreapta. Cum susținea recent teoreticianul populist Michael Lind (aici), „Dacă ești un american inteligent și înclinat spre reflecție, nu poți să fii astăzi un intelectual public progresivist, exact la fel cum nu mai poți să fii ofițer de cavalerie sau vedetă de film mut‟, dat fiind că, în momentul de față, „viața intelectuală de centru-stânga în America e moartă‟. Spiritul de aventură și dezbatere care însuflețea Stânga odinioară, scrie Lind, „a fost înlocuit de asentimentul obligatoriu, iar ideile au fost înlocuite de sloganuri care pot fi recitate, dar niciodată puse în discuție‟, în timp ce piața ideilor din curentul principal al societății este plină la ora actuală cu „flecăreala de jargon ritualizat a ONG-urilor monocolore cu bani de la fundații, exact la fel cum un iaz se vede sufocat de bălării‟.
Umorul este și el un lucru pe care clasa intimidatoare din ziua de azi nu prea poate să-l producă. Umorul veritabil are tendința să exploateze decalajul ironic dintre așteptări și realitate sau cel dintre pretenția socială de bună-cuviință și evidența săritoare în ochi. Satira, în particular, este o formă de transgresiune care arată cu degetul spre falsitatea autorității nelegitime. O fi avut dreptate Saul Alinsky să-i sfătuiască pe tinerii radicali stângiști că „ridicolul este cea mai puternică armă a omului‟ împotriva Sistemului, dar acum Stânga a devenit ea însăși Sistemul. Cei care se căznesc, cum făcea anosta revistă sovietică satirică finanțată de stat, Krokodil, „să corecteze prin râs‟, amestecând propaganda ideologică a regimului politic cu glumele, sfârșesc pur și simplu prin a fi ceea ce puștimea din ziua de azi numește cringe – penibili. Cătușele dogmei ideologice practic blochează inspirația creatoare necesară pentru a produce o artă irezistibil convingătoare.
În contrast cu această decadență opresivă a Stângii de curent principal, dialectica Dreptei contraculturale dă pe-afară de ireverență și posibilități intelectuale. De-a lungul și de-a latul unui ecosistem crescând de videouri pe YouTube, discuții pe Twitter, articole pe Substack, cluburi online de lectură și podcasturi de trei ore, exilații din curentul principal încearcă să-și lărgească orizontul, nu doar căutând mijloace alternative de comunicare, ci descoperindu-l cu entuziasm pe Christopher Lasch, dezbătându-i ideile lui John Locke și ținând discursuri despre Tit Liviu. Setea de cunoaștere interzisă și năzuința după răspunsuri sincere la probleme politice și culturale, pe care campaniile oficiale de „aburire‟ le-au învăluit într-un dens con de ceață, au produs o sumedenie de autodidacți pe care paznicii impuși de elite nu-i mai pot opri. Și, trezindu-se că sunt deja în afara ferestrei de acceptabilitate, și, ca urmare, nemafiind îngrădiți de ortodoxiile ideologice bătute în cuie sau de nevoia de autocenzură, mulți dintre acești disidenți nu mai au niciun motiv să ezite în a arăta cu degetul atunci când împăratul-Sistem e gol.
Cine poate fi considerat membru al Dreptei contraculturale? Universul se extinde dincolo de catolicii tradiționaliști, operatorii politici aliniați ideilor lui Peter Thiel și personalităților disidente de pe Internet descrise de Pogue. Cu siguranță cuprinde o varietate mai largă de subgrupuri politice, printre care conservatorii naționaliști mai vechi, intelectualii „postliberali‟ de influență europeană și grupurile feministe „critice la adresa teoriei genurilor‟, proaspăt declarate reacționare și alungate din sânul Stângii. Dar n-ar trebui să facem greșeala de a considera că avem de-a face cu o simplă umbrelă politică mai mare: trăsătura definitorie a acestui „cort încăpător‟ nu este convingerea politică, ci alienarea comună și dezavuarea hegemoniei pe care o exercită curentul cultural principal de stânga. Milioanele de tineri care au făcut cunoștință cu validitatea ideilor ce înclină la dreapta, prin intermediul unor comentatori culturali atât de heterodocși ca Joe Rogan sau care au fost treziți la realitatea valorii tradiției religioase de către unii ca Jordan Peterson sau Jonathan Pageau, formează o bază culturală din care lumea se scurge vertiginos într-o comunitate de disidenți care nu se tem să-și facă auzite vocile.
Gradul de facționalism și de confruntare interioară care, în unele cazuri, se poate vedea între diverse grupulețe ale acestei Drepte contraculturale – inclusiv dispute teoretice și diferende meschine, certuri pe Twitter și resentimente personale – este, ca atare, în mare măsură irelevant. Poate că nu se înțeleg tot timpul între ele aceste subgrupuri, dar, cam la fel ca vechea Stângă, ciorovăielile lor separatisto-incoerente reprezintă vigoarea unei contraculturi nou-născute, chiar dacă s-ar putea dovedi un mic obstacol în calea influenței culturale și politice.
Aspect crucial, Dreapta contraculturală se deosebește radical de vârtejul populismului politic trumpist, deși pot exista zone de suprapunere între votanții și agenții de influență ai celor două mișcări. În mare parte, populismul MAGA ca mișcare politică pe față s-a mărginit până acum să-i mobilizeze pe cei aflați deja înăuntrul zidurilor fortăreței clasei stăpânitoare elitiste – și n-a făcut decât să consolideze și să întărească conștiința defensivă de clasă a elitelor. În contrast, o contracultură disidentă este capabilă să-și găsească ecou dincolo de granițele dintre clase, inclusiv în sânul clasei elitiste înseși.
Tocmai din acest motiv conservatorii de azi n-ar trebui să subestimeze potențialul avantaj politic pe care o contracultură emergentă l-ar putea aduce pe termen lung. Conservatorii pot uneori să câștige puterea politică, dar apoi o opoziție monolitică, unită cultural, tinde să-i saboteze. Cum a spus odată Tanner Greer, războaiele culturii sunt războaie lungi, generaționale (aici), și, după cum par să indice sondajele (aici), generația mai tânără de azi pare să fie covârșitor de acord cu politicile culturale de stânga. Dar o schimbare radicală a valorilor pentru unii americani tineri este departe de a fi imposibilă.
O atracție contraculturală transgresivă s-ar putea dovedi cel mai prețios capital al Dreptei. Niciun decret oficial dinspre oficinele guvernamentale nu are șanse să facă să se răzgândească o generație amorsată să se revolte împotriva autorității. Dar o opoziție contraculturală ar putea s-o facă. Stânga știe prea bine acest lucru, bineînțeles, că doar ea a exploatat energia contraculturii din anii 1960, canalizând-o într-un lung marș prin instituții și, în cele din urmă, spre hegemonie societală și managerială.
Comentariile pe marginea apariției acestor noi disidenți culturali ratează deseori chestiunea de bază. Un mult-discutat editorial de opinie (aici) din revista Times, semnat de Julia Yost, spre exemplu, descrie cu acuratețe scena în creștere a tinerilor convertiți la credința catolică, concentrată în cartierul Dimes Square din zona Lower East Side a Manhattanului, și spune că aceasta a adoptat „un stil de tradiționalism cu tupeu‟, care „desfide pioșeniile liberale‟, pentru că este „expresia supremă‟ a „esteticii răspărului‟, mai degrabă decât pentru că adepții ei ar manifesta vreo devoțiune deosebită pentru credință. Yost se întreabă, la fel ca alte voci critice (aici), dacă nu cumva acești tineri pur și simplu se joacă și joacă niște roluri. Dar ceea ce are semnificație aici este voința lor de a adopta moravuri mai tradiționale și de a câștiga aprobarea congenerilor lor, și nu autenticitatea credinței lor – care, după cum chiar Yost concede, se prea poate să vină și ea mai târziu, oricum.
Imitația este procesul prin care s-au stabilit dintotdeauna condițiile pentru ce anume este în vogă, atrăgător și benefic social. Acești noi catolici – indiferent de sinceritatea lor – și alți disidenți culturali s-ar putea să schimbe aceste condiții. Ca să folosim o metaforă monetară: elita depinde de acumularea de capital cultural, care se măsoară și se strânge prin intermediul unei monede culturale comune; dar dacă prea mulți oameni se mută, trecând la tranzacții cu o monedă alternativă, cea veche riscă să se prăbușească, putând să declanșeze o convertire bruscă și în masă la noua monedă de rezervă. Și, chiar dacă acești disidenți culturali se prea poate să fi pornit ca o minoritate, și cu siguranță așa vor rămâne pentru o vreme, statutul de exclusivitate al minorității poate să acționeze prin sine ca un agent de atracție. Raritatea poate să-și genereze propria valoare.
Dar, pentru ca Stânga progresivistă elitistă să fie oprită din efortul ei de construire a unui stat complet woke, nu va fi suficientă doar o contracultură abia înmugurită. Dreapta și aliații ei anti-woke va trebui să identifice, să cucerească, să păstreze și să valorifice cu eficacitate niște centre de reală influență și putere. O Dreaptă tânără contraculturală ar fi de mare ajutor în acest sens.
Multe dintre subgrupurile mai pronunțat orientate politic în sânul Dreptei disidente, merită remarcat, se ocupă intens să se familiarizeze cu operele unor filosofi realiști ai puterii, de la Machiavelli și James Burnham la francezul Bertrand de Jouvenel. Dar n-ar trebui să ne surprindă prea tare, la un grup care deja se uită spre trecut în căutare de cunoaștere și inspirație. Cum scria Burnham în clasica lui lucrare The Machiavellians, o epocă de „criză revoluționară dă naștere la oameni, sau cel puțin un anumit număr de oameni, nemulțumiți cu ceea ce în vremuri normale trece drept gândire și știință politică – altfel spus, scuze mascate pentru statu-quo sau visuri utopice despre viitor.‟
Dar nu titlurile în sine pe care aleg să le citească i-ar putea face pe exponenții noii contraculturi importanți din punct de vedere politic. După cum a descoperit prea târziu Administrația Trump, preluarea unui control nominal asupra guvernării, prin alegeri, are prea puțin impact în ziua de azi asupra direcției în care se mișcă Leviatanul. Chiar dacă partidul care administrează oficial treburile țării se schimbă, vasta structură administrativă de stat, nealeasă, rămâne populată cu oameni educați în aceleași instituții de elită, trăind în aceleași enclave elitiste și influențați de aceleași stimulente materiale să-și semnaleze aculturarea cu aceleași manierisme, valori, rețele de relații, trasee profesionale și priorități ideologice – ceea ce politologul realist italian Gaetano Mosca ar fi numit „aceeași formulă politică‟.
Personalul angajat înseamnă politică publică. Dacă această clasă guvernantă bine înfiptă pe poziții și categoric oricum altfel decât neutră, nu acceptă o nouă ordine a politicii publice, aceasta nu se va întâmpla. Să declari o nouă direcție pentru guvernare, fără a instala pe poziții un personal nou și dispus și capabil să pună în aplicare acea direcție, nu poate să genereze decât revoltă și sabotaj din partea elitei. Decidenții de înalt nivel numiți politic în ministere și agenții, în încercarea de a dirija schimbarea, sunt imediat izolați și respinși de sistemul imunitar al organismului-gazdă birocratic, și împinși afară ca niște obiecte străine ce se află.
Veteranii Administrației Trump par să fi înțeles la un moment dat, deși cu întârziere, această realitate, dacă putem da crezare celor scrise într-un document de planificare cunoscut ca „Anexa F‟ – o tentativă de a înlocui o bucată consistentă din „aparatul funcționarilor publici‟, printr-un ordin executiv al Președintelui, la începutul unui nou mandat prezidențial (aici). Dar, așa cum oficialii lui Trump au văzut și ei deja, înlocuirea tuturor acestor angajați va fi extraordinar de dificilă. Pe lângă obstacolele legale, aproape toți cei ce posedă abilitățile și experiența necesară ca să îndeplinească cu succes sarcinile acestor funcții sunt deja membri asimilați ai aceleiași clase profesional-manageriale. De fapt, această stare de lucruri este valabilă nu doar în cazul aparatului de guvernare, ci și aproape tuturor organizațiilor mari și influente: corporații, marile trusturi de presă, universitățile și ONG-urile. Toate se bazează pe recrutare din elita profesional-managerială, ca să funcționeze, și, ca atare, toate sunt jurate preferințelor culturale ale acelui mediu.
Așadar, singura cale posibilă spre înainte pentru Dreapta populistă ar fi să-și dezvolte propria contraelită – funcționând în paralel, sub o formulă politică diferită și folosindu-se de pârghia unei monede culturale diferite –, din care noii lideri să poată ocupa poziții de conducere și putere instituțională. Aceste noi elite ar putea să provină până la urmă de oriunde, din orice loc și din orice clasă economică sau socială. Dar conversia dinăuntrul clasei manageriale existente – cu alte cuvinte, cultivarea „trădătorilor de clasă‟ – ar produce cele mai rapide rezultate. Dezvoltarea unei contraculturi care să fie atrăgătoare pentru cei tineri și cu studii din elita care se pregătește pentru ziua de mâine este cel mai bun mijloc posibil pentru realizarea acestui lucru. În fond, așa au ajuns să pună mâna pe putere hippioții din anii 1960. Aceasta este adevărata valoare potențială a unei contraculturi de dreapta.
Se prea poate ca tinerii privilegiați din centrul Manhattanului care se joacă de-a catolicii să nu fie ei cei sortiți să devină această contraelită, dar ne putem gândi la ei ca la niște deschizători de drumuri, reacționând la niște forțe din Zeitgeist și amplificându-le, aceleași forțe care i-ar putea face și pe alții să se alăture noii contraculturi. Și, cu această ocazie, s-ar putea să deschidă o portiță de subversiune, și, eventual în timp, să pună mâna pe un cap de pod al puterii din interiorul clasei de elită a societății.
Acesta este lucrul care se prea poate să-i fi făcut pe cei de la New York Times și pe alții din marile corporații de presă să simtă că li se zbârlește părul pe ceafă, obligându-i să stea și să reflecteze puțin. O ruptură culturală în rândurile a ceea ce Pogue numea „elita tânără și bine educată a Americii‟ ar reprezenta o amenințare directă la adresa puterii instituționale de monolit a Stângii Progresiste, și încă una mult, mult mai mare chiar și decât revoltele populiste ale maselor care le-au provocat deocamdată atâta anxietate: aici. Și totuși, până la urmă, cei de la New York Times, aparent neputându-se sustrage atracției magnetice a lui Trump, au ales să-și ocupe noua poziție tocmai cu specialistul în reportaje despre populism, care s-a ocupat de faimosul „expozeu‟ al site-ului de divertisment Buzzfeed privind interferența rusească din dosarul Steele. Poate că, la urma urmei, n-au înțeles încă amploarea pericolului real.
Traducere de la https://www.city-journal.org/can-conservatives-form-a-counterculture
Reacționarii 