O profeție despre Rău – Tolkien, Lewis și nihilismul tehnocratic (partea I)

Cărturarii noștri care vedeau departe au știut că războiul omenirii începuse deja

Dacă nu mi-ați auzit glasul o bucată bună de vreme, a fost în primul rând pentru că m-am concentrat cu totul pe cele scrise mai jos. Va fi un articol cam lung, mărturisesc (deși nici pe departe la fel de lung ca atunci, dacă vă mai amintiți…), așa că puteți da clic pe titlu ca să vă ducă la versiunea de pe Web sau citiți-l în aplicația Substack, dacă furnizorul de email v-a fragmentat mesajul. Este și un pic mai altfel decât de obicei. De fapt, în ciuda tuturor tentativelor mele de re-scriere, n-am găsit niciun mod de a formula lucrurile care să nu mă facă să par cel puțin cam nebun. În fine, n-am ce face; cred că este important. Dați-mi de știre ce părere aveți.

Care scriitor de distopii a prevăzut ce o să se întâmple? Dintre toți autorii celebri ai secolului XX, care au imaginat lumi menite să ne avertizeze, cine s-a dovedit cel mai profetic în privința relelor secolului XXI? George Orwell? Aldous Huxley? Kurt Vonnegut? Ray Bradbury? Din punctul meu de vedere, fiecare dintre cei pomeniți, printre alții, a dovedit o clarviziune teribil de tulburătoare în privința multor aspecte ale prezentului. Dar se prea poate ca niciunul dintre ei să nu fi fost capabil să vadă atât de departe în viitor cum au făcut-o făuritorii de basme.

C. S. Lewis și J. R.R. Tolkien, prieteni la cataramă și amândoi membri ai clubului Inklings – faimosul club de promovare a autorilor de literatură fantastică din Oxfordul anilor 1930 și 1940 – nu sunt de regulă văzuți ca autori „distopici‟. Cu certitudine nu și-au arogat niciodată acel titlu. La urma urmei, ei au scris povești cu aventuri fantastice, eroism și mitologie, care îi tot încântă pe copii și pe adulți de aunci încoace, și nu profeții despre cizme care zdrobesc mereu fețe de oameni. Și totuși, poveștile și eseurile lor de nonficțiune conțin avertismente care s-ar putea să fi nimerit drept în inima distopiei noastre emergente de secol XXI, mai abitir decât oricare altele.

Lewis și Tolkien

Dezvrăjirea și demoralizarea lumii, rezultate din „demistificările‟ prostesc de obtuze ale intelighenției cu ochelari de cal; coruperea catastrofală a educației veritabile; inevitabila prăbușire a ideologiilor dominante, întemeiate pe cel mai pur raționalism materialist și progres, în pură subiectivitate și nihilism; conexiunea inerentă dintre pierderea oricărei valori obiective și apariția unui tehno-stat pervers, care caută obsesiv să capete un control total asupra întregii omeniri, după care, în final, abolirea completă a umanității însăși… Tolkien și Lewis au prevăzut toate vânturile cele mai întunecate care acum se adună, suflând cu intensitate crescândă astăzi.

Până la urmă, tăria combinată a ambilor autori s-ar putea să fi fost ceva încă și mai simplu: o voință de a vorbi pe șleau și fără ocolișuri despre existența și natura Răului. Omenirea, au înțeles ei, nu poate să reziste tentației de a deschide ușa întunericului, chiar și cu cele mai bune intenții. Așa că Lewis și Tolkien ne-au pus în față un mod de a rezista.

Semințele insidioase ale subiectivismului

„Rezultatul practic al educației în spiritul dorit de Cartea Verde nu poate fi altul decât distrugerea societății care acceptă acest lucru.” C.S. Lewis, Desființarea Omului (citatele din Desființarea omului sunt preluate după ediția Humanitas din 2004, traducere de Petruța-Oana Năiduț – n.n.)

Atunci când Lewis a pronunțat aceste cuvinte, într-o serie de prelegeri susținute în februarie 1943, care ulterior aveau să fie publicate într-o cărticică intitulată Desființarea omului, trebuie să fi părut cam ridicole. Marea Britanie ducea la propriu un război pentru supraviețuire, orașele îi erau bombardate și soldații uciși într-o uriașă încleștare cu Germania lui Hitler, iar Lewis încerca să dea alarma pentru un manual de școală.

Dar Lewis vedea o urgență în pericolul aflat ceva mai departe pe drum, o amenințare pe care o socotea la fel de periculoasă ca nazismul, de fapt strâns întrepătrunsă cu el, dat fiind că:

Procesul care, dacă nu e împiedicat, va duce la abolirea Omului, are același curs iute în rândul comuniștilor și democraților ca în rândul fasciștilor. Poate că metodele diferă (inițial) în ce privește brutalitatea. Însă nu puțini sunt printre noi savanții cu pince-nez și privire blândă, nu puțini dramaturgii populari ori filozofii amatori care intenționează să realizeze pe termen lung exact ceea ce fac acum conducătorii naziști ai Germaniei. Valorile tradiționale trebuie să fie „demistificate‟, iar omenirea să fie modelată într-o nouă formă, după voința (în virtutea ipotezei, o voință arbitrară) câtorva norocoși…

Din nefericire, după cum se va plânge mai târziu Lewis, Desființarea omului a fost „aproape complet ignorată de public‟ la vremea aceea. Dar acum, că societatea noastră pare să fie cu adevărat mult înaintată în procesul autodistrugerii, declanșat de „educația în spiritul Cărții Verzi‟, s-ar putea să fi venit momentul să înțelegem la ce se referea avertismentul lui.

Acea „Carte Verde‟ în care Lewis vedea un asemenea simbol al pericolului era pseudonimul politicos folosit de el pentru un manual englezesc la modă în perioada respectivă, intitulat de fapt Controlul limbii. Manualul în sine era o popularizare pentru copii a unei filozofii postmoderne, în mare vogă: pozitivismul logic, așa cum fusese avansat în altă carte, Principiile criticii literare, de I. A.Richards. Pozitivismul logic se vedea pe sine ca promovând cunoașterea științifică pur obiectivă și ținea cu tot dinadinsul să dovedească că toate precedentele metafizice nu erau doar false, ci și complet lipsite de sens. În realitate, însă, după cum și-a dat seama repede Lewis, era practic o filozofie a subiectivismului pur – și, ca atare, așa cum vom vedea, o cale sigură direct către „vidul total‟.

În Desființarea omului, Lewis își concentrează atenția pe un pasaj aparent inofensiv din Controlul limbii, ca să-și înceapă ilustrarea ideii. Pasajul relatează o poveste spusă de poetul englez Samuel Taylor Coleridge, în care doi călători vizitează o cascadă maiestuoasă. Uitându-se îndelung la căderea de apă, unul o numește „sublimă‟. Celălalt spune: „Da, e frumoasă.‟ Coleridge se arată dezgustat de ultimul. Dar, după cum povestește Lewis, din această poveste, cei doi autori ai manualului se mulțumesc să conchidă:

Când omul a spus Este sublimă, remarca părea că se referă la cascadă… De fapt… el nu făcea o remarcă despre cascadă, ci despre propriile sentimente. Ceea ce voia să spună era Am sentimente care, în mintea mea, sunt asociate cu termenul «sublim», sau, pe scurt, Eu nutresc sentimente sublime. … Această confuzie este mereu prezentă în modul nostru de a utiliza limbajul. Dăm impresia că spunem ceva foarte important despre un lucru, când, de fapt, nu facem altceva decât să vorbim despre sentimentele noastre.

Pentru Lewis, acest „monumental mic paragraf‟ conține toate semințele necesare pentru distrugerea umanității.

„Niciun școlar”, scrie Lewis, „nu va fi în stare să se sustragă influenței pe care o are asupra lui sugestia cuvântului doar…‟ El „crede că «se pregătește la engleză» și nu are nici cea mai vagă idee că în joc sunt probleme de etică, teologie și politică.‟ Deși autorii „abia de își dau seama în ce fel îl modelează pe școlar, care, la rându-i, nu-și poate da seama în ce fel este modelat‟, de fapt au pus în mintea lui „o premisă care, zece ani mai târziu, când a uitat de unde provine și nu este conștient de prezența ei, îl va determina să adopte o anumită poziție într-o controversă pe care nu a identificat-o nicicând drept controversă‟.

Această controversă este realitatea oricărei valori independente de sinele subiectiv.

Așa cum afirmă Lewis, aserțiunea că o cascadă nu produce decât sentimente subiective și arbitrare în privitor este una revoluționară, pentru că „Până nu demult, toți dascălii, ba chiar toți oamenii, considerau că universul e în așa fel făcut încât anumite reacții emoționale venind din partea noastră pot fi conforme sau neconforme cu ordinea lui – de fapt, credeau că anumite lucruri nu doar primeau, chiar meritau, aprobarea sau dezaprobarea, respectul sau disprețul nostru.‟ Altfel spus, sentimentele erau o reacție (una potrivită sau nepotrivită) la o realitate obiectivă sau transcendentă. A te minuna în fața a ceva înseamnă să recunoști existența independentă a magnificului, dincolo de interpretarea subiectivă din propriu-ți cap:

Sentimentele care determină pe cineva să numească un obiect ca fiind „sublim‟ nu sunt sentimente sublime, ci sentimente de venerație. Dacă afirmația Este sublimă trebuie neapărat redusă la o declarație privind sentimentele vorbitorului, traducerea potrivită ar trebui să fie Eu nutresc sentimente smerite … A spune că respectiva cascadă este „sublimă‟ înseamnă să afirmi că sentimentul nostru de smerenie este potrivit sau conform cu realitatea și astfel să te referi și la altceva pe lângă propria emoție; e la fel cum am spune că un pantof ți se potrivește înseamnă să vorbești nu numai de pantofi, ci și de picioare.

Acest „altceva‟ care există ca o realitate independentă și anterioară subiectivului este ceea ce Lewis – apelând în mod deliberat la o tradiție necreștină, ca să-i semnaleze caracterul universal – denumește Tao (sau „Calea‟). Tao reprezintă o realitate independentă a valorilor, tot atât de concretă ca realitatea independentă a obiectelor.

Cam la fel cum Alexander Hamilton argumenta în 1775 că „drepturile sacre ale omului nu trebuie căutate prin pergamente vechi sau arhive mucegăite‟, ci „sunt scrise, gravate cu o rază de soare, în totalitatea naturii umane, de Mâna Divinității Însăși, și nu pot fi niciodată șterse sau umbrite de puterea muritoare‟, în opinia neclintită a lui Lewis, cel puțin liniile generale ale Căii pot fi observate de toți cei capabili să acorde atenție.

Punând la bătaie o anexă extinsă de dispoziții morale categorice din tradiții culturale și religioase de prin toată lumea, Lewis susține că aceasta este realitatea căreia i se conformează, cu mai mult sau mai puțin succes, totalitatea moralității și eticii umane. Căci, deși sistemele de valori ale societăților omenești – sau măcar cele moștenite din vremuri anterioare epocii noastre moderne – pot avea multe deosebiri exterioare, „ceea ce e comun tuturor … este doctrina privind valoarea obiectivă, credința că anumite atitudini sunt realmente adevărate, iar altele realmente false în raport cu tipul de realitate care este universul și cu tipul de realitate care suntem noi.”

A te răscula împotriva doctrinei valorii obiective și a spune – cum a făcut-o Nietzsche – că omul ar putea să pună laolaltă sau să-și născocească propriile valori din nimic nu este doar pură aroganță, ci, până la urmă, imposibil:

Lucrul pe care l-am numit convențional Tao și pe care alții îl pot numi Legea Naturală sau Moralitatea Tradițională sau Primele Principii ale Rațiunii Practice sau Primele Platitudini, nu este unul dintre posibilele sisteme de valori. Este singura sursă a tuturor judecăților de valoare. Dacă este respins, orice valoare este respinsă. Dacă se admite vreo valoare, el este cel care e admis. Efortul de a-l respinge și de a ridica un nou sistem de valori în locul său se contrazice pe sine însuși. Nu a existat și nu va exista vreodată, în istoria umanității, o judecată a valorilor radical nouă.

Mai degrabă:

Cele ce se pretind a fi noi sisteme sau (așa cum se numesc acum) „ideologii‟ nu sunt decât fragmente din Tao, smulse arbitrar din contextul lor participant la întreg și apoi amplificate bezmetic în izolarea lor, deși datorează în continuare lui Tao, și numai lui, validitatea pe care o au, atâta câtă este. … Răzvrătirea noilor ideologii împotriva lui Tao este răzvrătirea crengilor împotriva arborelui: dacă rebelii înving, își vor da seama că s-au distrus pe ei înșiși. Mintea omenească nu are mai multă putere să inventeze o nouă valoare decât ar avea ca să inventeze o nouă culoare primară…

Și totuși, Lewis se simțea într-adevăr îngrijorat că rebelii erau pe cale să învingă, că o idee „amplificată bezmetic‟ în izolare față de Tao era pe punctul de a se distruge nu numai pe sine, ci și întreaga omenire.

Dar când Lewis a făcut o a doua încercare de a explica acest rău, în formidabilul său roman științifico-fantastic That Hideous Strength („Acea tărie hidoasă‟) – despre care a spus că este „o poveste «fantasmagorică» despre diavoli‟, dar cu „o «idee» serioasă, pe care am încercat s-o subliniez în Desființarea omului‟ –, de data aceasta a ales altă abordare. Intriga poveștii, în care este vorba despre complotările inumane ale unei organizații secrete globale de savanți și funcționari de stat, botezată National Institute of Co-ordinated Experiments, prescurtată N.I.C.E. („Institutul Național de Experimente Coordonate‟, cu acronimul NICE, adică „drăguț, bun‟, în engleză), se concentrează în mod deliberat și semnificativ pe pericolele nu ale subiectivismului radical, ci ale aparent contrariului său: setea de „obiectivitate pură‟ și ordine perfectă. De ce? Ce legătură au toate acestea cu subiectivismul postmodern?

Răspunsul la întrebarea de mai sus reflectă adevăratul geniu al lui Lewis. Și al lui Tolkien.

(Va urma)

Traducere după https://theupheaval.substack.com/p/a-prophecy-of-evil-tolkien-lewis