Rezervația Sălbatică

A refuza Sistemul Total

de Paul Kingsnorth

— Ai mâncat ceva ce nu ți-a priit? întrebă Bernard.

Sălbaticul dădu din cap. „Am mâncat civilizație”.

Mașina este ca o piatră prețioasă exotică dezvelită în fața noastră, așezată pe o pânză de catifea neagră. La început icnim, apoi ne întrebăm. Ce este acest miracol? De unde a venit? Cine a făcut-o? Strălucește în lumina zilei în moduri pe care cei mai buni artiști ai noștri nu le pot surprinde. Mașina strălucește și face promisiuni.

Te voi salva, ne spune. Și apoi: voi deveni tu. Îmbrățișați, vom merge înainte împreună. Am fost mereu împreună. Ai nevoie de mine.

Este anul 2023. Poți să faci o excursie prin magazine fără să vorbești cu o altă ființă umană, dar nu te poți plimba printr-un oraș fără să fii filmat. Nu te poți plimba pe o plajă fără a fi filmat, căci acum există sateliți, atât de mulți sateliți. Nu ești niciodată departe de un ecran, nu-ți poți permite să fii – și de ce ai vrea asta? Ecranul oferă. Ecranul a abolit timpul, distanța, plictiseala, dorul. Este ceva real ce vezi pe el? Dar atunci, ce este „realitatea”? Cine decide? Consideri această noțiune de ”realitate” opresivă, restrictivă? Apoi redefinește-o. Fă ceva real. Fă totul nou. Mașina te poate ajuta.

Bărbați și femei standard; în loturi uniforme. Întregul personal al făbricuței a alcătuit din produse ale unui singur ou bokanovskificat (”procesul lui Bokanovsky” este un proces fictiv, care este un aspect cheie al lumii imaginate în romanul lui Aldous Huxley , Brave New World. Procesul se aplică ovulelor umane fertilizate in vitro, făcându-le să se împartă în copii genetice identice ale originalului. Procesul poate fi repetat de mai multe ori, deși numărul maxim de embrioni viabili posibil este de 96, 72 fiind o „medie bună” – n.n.)

Corpurile roboților vor lupta în curând în războaie, pensulele roboților fac artă, mințile roboților scriu propoziții precum aceasta. Bebelușii vor ieși din pântecele artificiale, mamele lor fiind libere să muncească, să consume și să se joace, pentru a putea fi pe deplin eliberate. „Mamă” este un cuvânt atât de problematic; precum „acasă”, precum „trup”, precum „Dumnezeu”. În curând fermierii vor dispărea și mâncarea va fi generată, nu cultivată, și va fi nemărginită și fără formă, ca și cultura voastră, ca însăși ființa voastră. Nu există nicio formă acum. Totul este fluid, curge și se rostogolește. Trecutul este mort și, în același timp, nu a fost niciodată real. Nu există nimic care să te lege acum. Doar Mașina, care a rupt toate lanțurile. Transformă-te în ceea ce vrei să fii. Aplicația este disponibilă pentru descărcare.

Toate condiționările vizează asta: să-i facă pe oameni să le placă destinul lor social inevitabil.

Există coduri de scanat pentru a accesa lucruri de care până ieri nu știai că ai nevoie. În curând va trebui să scanăm codurile pentru a face orice. În curând, copiii tăi vor fi învățați STEM (STEM este acronim pentru Science, Technology, Engineering and Mathematics, în limba engleză, care, tradus, devine Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică, fiind un termen multi-disciplinar, larg folosit, în țările de limbă engleză, pentru a grupa aceste discipline academice – n.n.) de o Inteligență Artificială (IA) și vor râde la glumele acesteia. Algoritmul îi va cunoaște mai bine decât tine. În curând, un număr va determina dacă sunteți pe o listă a celor Buni. Cu toții vrem să fim Buni pentru mașină. Mașina a scos milioane de oameni din sărăcie. Mașina ne va ajuta să salvăm planeta. Mașina face ca toate lucrurile bune să fie universale: progres, bunătate, deschidere, informații. Atât de multe informații.

Mașina merge, merge și trebuie să continue să meargă – pentru totdeauna. Dacă se oprește, e moartea. O mie de milioane de persoane au călcat crusta pământului. Roțile au început să se învârtă. În 150 de ani erau două mii de milioane. Se opresc toate roțile. În 150 de săptămâni, iarăși există numai o mie de milioane; o mie de mii de oameni și femei au murit de foame.

Nu există întoarcere. Dar de ce ar vrea-o cineva?

Toată lumea este fericită acum.

Mașina ne-a salvat și totuși există întotdeauna și mai mult de care să fim salvați. Există microplastice în laptele mamei tale. Unde s-au dus zăpada și stelele? De ce sunt copiii atât de nefericiți? Ce sunt acele cicatrici de pe corpul lor? Poate că sunt markeri care indică Progres. Trebuie să existe întotdeauna mai mult Progres.

Dragostea pentru natură nu ține nicio fabrică ocupată.

Imaginează-ți că scrii, cu un pix, seara lângă un foc. Imaginează-ți lumina focului. Se mișcă în modele pe tavan. Poate dansează, poate are ceva să-ți spună. Imaginează-ți fluxul de cerneală pe pagină. Obișnuiai să scrii astfel de scrisori de dragoste în adolescență. Un dezastru, la fel ca inima ta. Fiecare rând este diferit, fiecare literă. Este lent. Te doare încheietura mâinii. Poți să ștergi acea propoziție jenantă sau o va desluși ea? Trebuie să o iei din nou de la capăt?

Imaginează-ți că tastezi pe o tastatură, la un birou. Cuvintele tale apar pe un ecran iluminat. Lumina nu dansează și fiecare literă este la fel. Este mai rapid, mai eficient. Poți șterge propoziții întregi cu o simplă apăsare a tastei. Poți să o imprimi astfel încât să arate ca o carte adevărată. Nu ai cerneală pe degete. Îi poți trimite prin e-mail versiunea finală. Nu va mai dura zile întregi – speri tu – ca ea să-ți răspundă. Dacă îți trimite e-mailuri înapoi, scrisul ei va arăta exact la fel cu al tău. Dacă nu o face, poate ai putea să-i trimiți pe WhatsApp.

Imaginează-ți că ai uitat diferența.

Imaginează-ți că nu ai cunoscut-o niciodată.

Bătrânii din vremurile grele din trecut obișnuiau să renunțe, să se retragă, să se apuce de religie, să-și petreacă timpul citind, gândind – gândind!

Totul este atât de confuz. Sunt prea multe din toate acum. Prea multe informații, prea multe filme, prea multe cărți și canale și oameni și mărci de șampon. Ce se întâmplă? Ce este corect și ce este greșit? Cine știe adevărul și cine minte? Cine este responsabil aici? Cineva trebuie să fie responsabil.

Acum – așa este progresul – bătrânii muncesc, bătrânii copulează, bătrânii nu au timp, nici timp de lenevit, nici o clipă să se așeze și să se gândească.

Încotro mergem? Ce monedă va cere barcagiul?

Războiul de nouă ani, marele colaps economic. Era de ales între controlul lumii și distrugere. Între stabilitate și…

Uneori, când vine seara, stai afară în amurg și simți că totul este diferit, dar nu poți explica niciodată de ce. Este din aer? Sau este din felul, în care, acum, îl guști? Când s-a schimbat? Ce s-a schimbat, mai exact? Ai putea să-ți imaginezi. Poate te gândești prea mult. Poate ești obosit.

Poate că doar îți pierzi mințile.

Roțile trebuie să se învârtească întruna, dar nu se pot roti nesupravegheate. Trebuie să fie oameni care să le păzească, oameni la fel de statornici precum roțile de pe axurile lor, oameni sănătoși, oameni ascultători, stabili în satisfacția lor.

Dar nu pare că, destul de recent, s-a schimbat, cumva, totul?

Blestemat să fiu dacă-i mai las să experimenteze pe mine. Nici pentru toți Controlorii din lume. Și eu voi pleca mâine.

— Dar unde? întrebară ceilalți la unison.

Sălbaticul ridică din umeri: Oriunde. Nu-mi pasă. Atâta timp cât pot fi singur.

Romanul lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă, a fost publicat în 1931, cu aproape un secol în urmă. Alături de O mie nouă sute optzeci și patru al lui Orwell, este cea mai faimoasă distopie engleză a secolului al XX-lea. Ambele cărți au în vedere un viitor opresiv al marii guvernări, supravegherea high-tech, managementul și controlul intim în masă al populațiilor, dar diferența dintre modul în care sunt gestionate acestea explică de ce distopia lui Orwell pare acum învechită și cea a lui Huxley pare cel puțin parțial profetică. Autorul a explicat el însuși diferența în continuarea (non-ficțiune) apărută în 1958, Reîntoarcere în minunata lume nouă:

Societatea descrisă în O mie nouă sute optzeci și patru este o societate controlată aproape exclusiv de pedeapsă și frica de pedeapsă. În lumea imaginară a propriei mele fabule, pedeapsa este rară și în general blândă. Controlul aproape perfect exercitat de guvern este realizat prin consolidarea sistematică a comportamentului dezirabil, prin multe tipuri de manipulare aproape non-violentă, atât fizică, cât și psihologică, și prin standardizarea genetică.

Să citești Minunata lume nouă în 2023 este o experiență interesantă. Într-un sens, cartea aparține în mare parte timpului său, prin descrierile sale tehnologice, prin descrierea societății și preocupările sale politice: suprapopulare, eugenie, dictaturi în stil sovietic. Dar profeția sa majoră a fost ciudat de penetrantă în două domenii particulare: puterea intruzivă a tehnologiei și promovarea plăcerii ca mijloc de control social.

În O mie nouă sute optzeci și patru al lui Orwell, sexul pentru plăcere este interzis: protagonistul cărții, Winston Smith, își precipită căderea, culcându-se ilegal cu o femeie. În Minunata lume nouă, dimpotrivă, sexul este promovat în mod deschis ca un bun public. „Pe măsură ce libertatea politică și economică scade”, notează Huxley în mod profetic în prefața romanului din 1946, „libertatea sexuală tinde să crească în mod compensator.” În Lumea Nouă, copiii de șapte ani sunt instruiți în „jocuri erotice”, iar căsătoria și viața de familie nu sunt atât interzise, ci mai mult uitate: noțiunile de relații intime monogame pe tot parcursul vieții sau de viață privată sunt demonizate încă de la naștere de propaganda de stat. În schimb, „toată lumea aparține tuturor”: sexul este o distragere a atenției și un sedativ, alături de drogul oficial soma, luat de toată lumea de pretutindeni, de bunăvoie, ca mijloc de a preveni singurătatea, nemulțumirea sau orice gând de răzvrătire.

Tehnologia avansată – sau ceea ce era considerat tehnologie avansată în 1931 – face toate acestea posibile. În Lumea Nouă, oamenii „își iubesc servitutea și nu vor visa niciodată la revoluție”, tocmai pentru că nu văd servitutea ca pe o robie. Ei sunt antrenați prin intermediul plăcerii să se adapteze la o lume la care, prin drepturi, niciun om nu ar trebui să se lase adaptat. În cuvintele autorului:

Aceste milioane de oameni, în mod normal anormali, trăind fără să se revolte într-o societate la care, dacă ar fi pe deplin ființe umane, nu ar trebui să se adapteze, încă prețuiesc „iluzia individualității”, dar de fapt au fost într-o mare măsură dezindividualizați. Conformitatea lor se dezvoltă în ceva asemănător uniformității.

Viziunea lui Orwell asupra viitorului era „o cizmă care se întipărește pe o față umană pentru totdeauna”, dar Huxley a recunoscut că acest tip de tiranie brutală nu poate dura, vreodată, prea mult timp. Dacă oamenii știu că sunt brutalizați și terorizați de conducătorii lor, în cele din urmă se vor ridica cumva. Regimurile opresive sunt la fel de vechi precum civilizația. Societățile tehnologice „supraorganizate”, pe de altă parte, guvernate de o elită de stat/corporatistă interesată de „eficiență totală”, ghidate de știință și prin mijloace de transmitere în masă a mesajelor în mai multe creiere simultan (prin amuzament, absorbind și distrăgând la nesfârșit atenția prin tehnologii în rețele, cum ar fi, de exemplu, Internetul) au o putere potențial nelimitată. Se pare că nu există un motiv întemeiat, scria Huxley, pentru care o dictatură cu totul științifică ar trebui să fie răsturnată vreodată.

Trăim, astăzi, într-o „dictatură cu totul științifică”, caracterizată de eficiență nemiloasă și control total? Ei bine, nu. Suntem controlați în mare parte de state naționale inabile, conduse de niște reduși corporatiști lipsiți de viziune, care abia pot asigura niște spitale sau drumuri deschise. Dar nu cred că acest lucru ar trebui să ne distragă atenția de la direcția în care mergem. Frica lui Huxley de un aparat de stat atotputernic, în stil sovietic sau fascist, poate părea foarte în stilul anilor 1930, dar viziunea sa de ansamblu este cât se poate de contemporană:

Între timp, forțele impersonale asupra cărora nu avem aproape nici un control par să ne împingă pe toți în direcția coșmarului din Minunata lume nouă; iar această ”împingere” impersonală este accelerată în mod conștient de reprezentanții organizațiilor comerciale și politice care au dezvoltat o serie de tehnici noi de manipulare a gândurilor și sentimentelor maselor, în interesul unei minorități.

Sună familiar? Anii 2020 ne oferă o pregustare a unui viitor apropiat în care, din nou în cuvintele lui Huxley, „criza permanentă justifică controlul permanent asupra fiecăruia și a orice de către agențiile guvernului central.” Legăturile intime dintre guvern, puținele companii de tehnologie care acum controlează o mare parte din fluxul nostru de informații, actori globaliști precum WEF, UE, FMI și nenumărate „ONG-uri” finanțate de miliardari care nu dau socoteală nimănui și vaste corporații transnaționale au creat un loc fără precedent al puterii globale. Între timp, apariția rapidă a tehnologiilor care interferează cu înțelegerea noastră a realității în sine, de la deepfake la chatbot-uri AI, creează o nouă lume senzorială. Aceasta este ceea ce am numit Mașina și se îndreaptă către genul de sistem total globalizat pe care Huxley l-a gândit acum aproape o sută de ani.

Acest sistem total evoluează pentru a face față „crizei permanente” creată de modernitatea Mașinii, indiferent dacă această criză se manifestă ca un virus globalizat, o schimbare a climei sau o defecțiune socială sau ecologică. Oricare ar fi criza, răspunsul va fi adâncirea și mai mare în Sistemul Total, iar orice disidenți – teoreticieni ai conspirației care pun în pericol siguranța publică – vor primi prea puțină simpatie, atât din partea autorităților, cât și din partea maselor care au fost canalizate spre a deveni niște gloate online teribile. Putem deja să vedem că se formează cadrul ce face acest lucru posibil: l-am văzut testat în întreaga lume în timpul pandemiei. Restricții din ce în ce mai înăsprite asupra anumitor tipuri de vorbire și adunare; „pașapoarte de sănătate” și aplicații de urmărire compatibile cu smartphone-uri; monede digitale emise de stat; economii fără numerar; supraveghere pe scară largă prin cameră de recunoaștere facială; puncte de acces controlate prin scanarea globului ocular sau a amprentei; Inteligență Artificială ce accelerează în capacitate și posibilități de utilizare. Cu fiece zi plasa devine tot mai strânsă.

Atunci, ce mai poți face? Dacă ai vrea să acționezi pe baza a ceea ce ai aflat – pe această profeție veche de un secol – cum ai proceda cu privire la ea? Huxley, punând această întrebare în Reîntoarcere în minunata lume nouă  în urmă cu șase decenii, a mers drept la țintă:

În acest moment, ne confruntăm cu o întrebare foarte neliniştitoare: Dorim cu adevărat să acţionăm pe baza a ceea ce am aflat? Oare consideră o majoritate a populației că merită să își asume un efort considerabil pentru a opri și, dacă este posibil, a inversa deriva actuală către controlul totalitar asupra tuturor?

Cred că știm răspunsul. Nu, cei mai mulți dintre noi nu dorim să acționăm, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, cel puțin parțial din cauza înseși premisei pe care chiar Huxley a țesut-o în miezul romanului său: controlul deghizat în relaxare nu arată a control. Amazon Alexa ar putea să-ți înregistreze conversațiile private, smartphone-ul tău s-ar putea să îți urmărească toate mișcările, acea companie care a urmărit descendența familiei tale ar putea avea acum pentru totdeauna codul genetic al copiilor tăi în băncile de date, acea achiziție convenabilă cu cardul te-ar putea conduce către un sistem de credit social, acea sesiune distractivă cu ChatGPT ar putea da naștere unui algoritm sensibil – dar, ei bine, asta e. Este distractiv sau ușor sau sunt ocupat – și despre ce este, în fond, toată agitația? Toți ceilalți o fac. Este bine. Este progres. Gândește-te la potențial. Oricum nu putem opri lucrurile. Probabil ar trebui să te calmezi. Începi să suni ca un conspiraționist.

Nu, nu vom putea schimba direcția în care merg lucrurile prin vreo „Mișcare” sau printr-o acțiune de masă concertată și, dacă se va încerca vreodată așa ceva, probabil toată treaba va sfârși în abisul la care au condus anterior toate mișcările asemănătoare. Sistemul Total nu poate fi răsturnat pentru că, la fel ca Hidra, nu are cap, inimă și centru și pentru că îl hrănim zilnic și – șoptește-i – ne place. A te așeza direct împotriva lui ar fi ca și cum ai sta în fața unui tanc: s-ar rostogoli peste tine fără măcar să observi.

Asta nu înseamnă că va dura pentru totdeauna: nimic nu e veșnic. Ceea ce va produce sfârșitul ei în cele din urmă va fi natura însăși. Mașina este un monstru extractiv și flămând: are nevoie de cantități mari de metale, energie, ulei și multe altele doar pentru a continua să funcționeze și, în ciuda a ceea ce unii ar putea pretinde cu drag că ar crede, aceste lucruri sunt limitate, iar Pământul are propria viață și simțire. Mașina se va strica, în cele din urmă, pentru că s-a opus realității însăși. Va eșua pentru că este construită pe o minciună.

Dar până atunci, este aici și accelerează. Și pe măsură ce încercarea culturii noastre de a salva Progresul de contradicțiile lui inerente devine din ce în ce mai disperată, tot astfel ne putem aștepta ca Sistemul Total să devină mai brutal și mai represiv; ca libertatea umană să devină din ce în ce mai greu de obținut. „Am avut o alegere de făcut”, spune un personaj din Minunata lume nouă celor care-l ascultă explicând cum a apărut statul mondial, o alegere „între controlul mondial pe de o parte și distrugere, de cealaltă parte”. Există mulți oameni care gândesc așa acum. Când alegerea ne este prezentată în acest fel, înseamnă că în realitate nu prea avem de ales.

Atunci ce putem face?

Am pierdut socoteala de câte ori mi s-a pus această întrebare de-a lungul anilor. Dacă obsesia pentru problemele lumii ar fi dus inevitabil la puterea de a le rezolva, le-aș fi rezolvat pe toate până acum. În schimb, am ajuns să cred că întrebarea este pusă greșit. În fața Sistemului Total, întrebarea „ce putem face?” pare lipsită de sens. O întrebare care îmi place mai mult este: unde e trapa de evacuare?

În Minunata lume nouă, contrapunctul la Sistemul Lumii este Rezervația Sălbatică. Inspirat de prietenul său D. H. Lawrence să viziteze New Mexico, Huxley s-a bazat pe ceea ce a văzut acolo pentru a picta o imagine a unei zone încă libere de oameni care trăiesc în afara cupolei plăcerii controlate și monitorizate a Sistemului Mondial. Aici oamenii încă se înmulțesc, încă se căsătoresc, încă se îmbolnăvesc și mor. Interesant este că secțiunea din Minunata lume nouă care descrie Savage Reservation este locul în care scrierea prinde viață cu adevărat. O mare parte din restul cărții se citește ca un fel de jurnalism sau ca dezbatere filozofică, dar capitolele din New Mexico sunt un cântec cu sânge și tunete. Poate că asta se datorează faptului că Huxley scrie despre imperfecțiune. Rezervația sălbatică nu este romanțată: există boală acolo, și moarte timpurie, există rasism, și exil, și pedepse și sacrificii pentru zei străini. Dar există, de asemenea, dragoste, și natură sălbatică, și companie, și ritual, și lumina stelelor în locurile sălbatice, noaptea, sub cupola inexplicabilă a raiului. Tot ceea ce statul mondial nu poate permite.

Dar totul este îngrădit.

— A atinge gardul înseamnă moarte instantanee, pronunţă solemn gardianul. „Nu există nicio scăpare dintr-o rezervație sălbatică.”

Statul mondial nu poate conține nimic imprevizibil, motiv pentru care locuitorii săi trebuie să fie crescuți și instruiți corect. Există, încă, ”afară” – locurile sălbatice și oamenii sălbatici – dar gardul dintre cele două trebuie păzit cu zel; și e puternic electrificat. La un moment dat în roman, Controlorul, unul dintre cei zece care mențin statul mondial în funcțiune, povestește că a existat odată o rebeliune împotriva lui. Oamenii au înțeles că sistemul necesită consum nesfârșit pentru a funcționa, așa că au decis să-l submineze refuzând să consume.

Obiecție de conștiință la o scară enormă. Să nu consumi nimic. Înapoi la natură.

Statul Mondial s-a ocupat de protestatari doborându-i: asta a fost înainte să-și fi perfecţionat cu adevărat controlul prin plăcere. O mișcare ce refuza consumul și îmbrățișa limitele, a explicat Controlorul, prezenta un pericol existențial. „Civilizația industrială este posibilă numai atunci când nu există lepădare de sine”, explică el. Trebuie să urmărească „iubirea de sine până la acele limite impuse de igienă și economie.” Trebuie, de asemenea, să se asigure că timpul oamenilor este atât de ocupat cu relaxare și destindere încât aceștia să nu poată fi interesați să urmărească ceva mai semnificativ. „Fericirea universală poate face să meargă înainte motorul”, spune el. „Adevărul și frumusețea nu o pot face.” Cât despre vechile obsesii precum religia: aceasta este lăsată în seama Sălbaticilor. Probabil că există un Dumnezeu, crede Controlorul, dar sistemul nu permite oamenilor să se gândească la asta. Perturbarea, instabilitatea ar fi prea mare.

Dumnezeu nu este compatibil cu mașinile, cu medicina științifică și cu fericirea universală. Trebuie să faci propria alegere.

Dar dacă Minunata lume nouă ne îndreaptă către Sistemul Total în curs de dezvoltare, ne îndreaptă totodată și către alternativă. Alternativa a fost întotdeauna aceeași, de milenii, în întreaga lume. Alternativa este lepădarea de sine. Trăiește în interiorul unor limite, refuzând să consumi pentru Mașină, refuzând să oferi Sistemului Total ceea ce își dorește. Alternativa este să-ți așezi picioarele pe pământ, să trăiești modest, să refuzi tehnologia care te va înrobi în numele libertății. Să-ți construiești o viață în care să poți vedea stelele și gusta aerul. Să trăiești la margini, în casa ta sau în inima ta: să răspândești modelul. Să spui adevărul și să încerci să-l trăiești, să-ți stabilești granițele și să refuzi să treci peste ele. Să fii un obiector de conștiință al Mașinii.

Nu vei putea face niciodată perfect acest lucru și nici nu ar trebui să-ți propui asta. Nu e vorba despre un efort puritan. Este o rebeliune: un mod de existenţă-ca-rezistenţă. Este greu și mizerabil și permanent și chiar și simplul fapt de a porni este o victorie. A o face singur este o realizare profundă; să o faci cu alții, să construiești o comunitate în jurul acestei rebeliuni, dacă poți, te poate ajuta. Să înțelegi natura Sistemului Total și apoi să faci tot ce poți în viața ta pentru a-i rezista și a refuza să-l hrănești: aceasta este munca. Privește-o ca pe o cruciadă pentru „salvarea lumii” și ești condamnat; nimic atât de bombastic nu poate fi vreodată în puterea noastră. Dar privește-o ca pe o trapă de scăpare și poate vei putea începe să revendici o anumită măsură de libertate umană.

Intră în Rezervația Sălbatică. Urcă gardul și intră în ea, în inima ta și în viața ta. Pleacă; refuză; recâștigă puterea de a spune nu. Găsește sau construiește sau plantează o rezervație naturală atât de plină de desișuri, încât nicio cameră să nu poată pătrunde. Retrage-te pentru a rezista. Nu vei putea opri mășinăria să meargă înainte. Nu poți preveni ceea ce este în mișcare. Dar îți poți păstra umanitatea. Ce contează mai mult?

Natura învinge întotdeauna. Dumnezeu nu este batjocorit. Ești de partea dreaptă.

În Minunata lume nouă, acel sălbatic care scapă din rezervație și intră în sistem se întâlnește față în față cu controlorul mondial, Mustapha Mond. Un om cult și empatic, Mond menține sistemul pentru că nu vede nicio alternativă pentru a preveni suferința pe scară largă. Sălbaticul, totuși, poate descoperi trapa deschisă. El poate vedea că fără suferință – fără limite – nu poate exista deloc umanitate. El poate vedea că singura alternativă la Sistemul Mondial – la o sclavie eternă construită pe frica celor bine intenționați – este să refuze Mașina și să îmbrățișeze mizeria de a fi uman din nou.

„— Dar nu vreau confort. Îl vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau pericol real, vreau libertate, vreau bunătate, vreau păcat.

— De fapt, a spus Mustapha Mond, pretinzi dreptul de a fi nefericit.

— În regulă atunci, spuse Sălbaticul sfidător, îmi pretind dreptul de a fi nefericit. Ca să nu mai vorbim de dreptul de a îmbătrâni și de a fi urâți și impotenți; dreptul de a avea sifilis și cancer; dreptul de a avea prea puțin de mâncare; dreptul de a fi prost; dreptul de a trăi în conștientizarea constantă a ceea ce se poate întâmpla mâine; dreptul de a lua tifoidă; dreptul de a fi torturat de dureri nespuse de orice fel.” Urmă o tăcere lungă.

— Le revendic pe toate, spuse în cele din urmă Sălbaticul.

Mustapha Mond ridică din umeri. — Cu plăcere, spuse el.”

Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/the-savage-reservation