O profeție despre Rău. Partea a IV-a

În abisul total

de N.S. Lyons

(pentru primele trei părți,click aici, aici și aici)

Din nou: ce îi poate mâna, oare, în luptă pe Programatori, odată ce au ieșit în sfârșit cu totul de pe calea Tao (adică de pe calea ”Legii Morale Universale”, a ”Legii naturale” – vezi prima parte a articolului – n.n.)? Dacă nu au valori fixe, de ce le-ar mai păsa lor de viitorul omenirii sau chiar de al lor înșiși?

Adevărat, „pentru o vreme, poate, prin supraviețuirea în mintea lor a vechiului Tao «natural»‟, ei pot continua la fel ca înainte, a meditat Lewis. „Astfel că vor începe prin a se socoti slujitorii și păzitorii umanității și-și vor închipui că le revine «datoria» să o facă «bună». Dar „nu pot rămâne în această stare decât datorită unei confuzii.‟

„Datoria lor? Însă datoria nu este altceva decât acel Tao pe care ei decid să ni-l impună, dar care nu este valabil și pentru ei. … Conservarea speciei? Dar de ce ar trebui să fie conservată specia?‟

Nu, nu există niciun motiv rațional pentru ca ei să acționeze într-un fel sau într-altul. Într-adevăr:

Indiferent cât de departe vor merge spre înapoi sau spre adânc, nu vor găsi nicio bază care să-i susțină. … Nu pentru că ar fi niște oameni răi. Nu mai sunt deloc oameni. Pășind în afara căii Tao, au pășit în abis.

Programatorii (și, prin urmare, cei programați) au lăsat în urmă tot ceea ce ne face în mod unic umani, și, ca urmare: „Victoria finală a omului s-a dovedit a fi desființarea Omului‟.

Cu toate acestea, chiar și în această stare – chiar și în abis – „Programatorii vor acționa‟, scrie Lewis, căci:

Când am spus că nu vor găsi niciun motiv, ar fi trebuit să spun că nu vor găsi niciun motiv cu excepția unuia. Toate motivele validate prin altceva decât prin ponderea lor emoțională, resimțită la un moment dat, nu le-au servit la nimic. Totul a fost explicat în afară de sic volo, sic jubeo [așa vreau, așa poruncesc]. Însă ceea ce nu a avut niciodată pretenții de obiectivitate nu poate fi distrus de subiectivism. … Când tot ceea ce afirmă „este bine‟ a fost demistificat, rămâne ceea ce afirmă „eu vreau‟.

Spre deosebire de rațiunea logică sau de credința în valoarea obiectivă, forța simplului apetit „nu poate fi demontată sau «citită», pentru că nu a existat niciodată niciun fel de prefăcătorie”. Așadar, Programatorii „trebuie să devină motivați de propria lor plăcere‟. În cele din urmă, „aceia care se situează în afara oricăror judecăți de valoare nu pot avea niciun motiv să prefere unul sau altul dintre propriile impulsuri, cu excepția intensității emoționale a impulsului respectiv”. Astfel, „raționalismul lor extrem – «citind» în tot ce se întâmplă un motiv «rațional» – face din ei creaturi cu o comportare complet irațională.‟

Iată deci una dintre cele mai inspirate și mai importante idei pe care le-a produs Lewis: pornind de la încercarea insistentă de obiectivism pur, ajungem la subiectivism pur. Din Modernitate, derivăm Postmodernitatea. De la Zeița Rațiunii îl primim pe marchizul de Sade.

În That Hideous Strength, acest paradox este întruchipat sugestiv de singurele două personaje „inițiate‟ efectiv în cercul interior real al N.I.C.E.: dr. Wither și dr. Frost.

Wither, un subiectivist veritabil, este „ruina fără formă‟ a unui om care nu pare să mai fie în toate mințile. Nicio informație, bună sau rea, nu pare să-l miște cu adevărat. De fapt, aflăm că „Nici n-ar avea cum, pentru că el a încetat de mult să mai creadă în cunoașterea însăși”. Incapabil să accepte suferința sau dezordinea lumii, „Și-a dorit din tot sufletul să nu mai existe nicio realitate și niciun adevăr‟, iar în final a a reușit.

Ceea ce în îndepărtata lui tinerețe fusese o repulsie pur estetică în fața realităților grosolane sau vulgare se adâncise și se întunecase, an de an, într-un refuz neclintit a tot ce era, în orice măsură, altceva decât el însuși. Trecuse de la Hegel la Hume, de acolo la pragmatism, apoi la pozitivism logic, ieșind în cele din urmă în abisul total…

Nici Frost, „un spirit ascuțit ca un ac, dur și sclipitor‟, care năzuiește din răsputeri spre obiectivitate pură, lipsită de emoții, nu se descurcă mai bine. După ce a tras concluzia pur rațională că oamenii sunt niște simple mașini, el se luptă cu misterul conștiinței și al sensului, ajungând în cele din urmă la concluzia că este doar o proiecție falsă – și un chin:

Timp de mulți ani, el a crezut teoretic că tot ceea ce apare în minte ca motiv sau intenție este doar un produs secundar a ceea ce face corpul. Dar în ultimul an sau cam așa ceva – de când fusese inițiat –, începuse să resimtă ca fapt ceea ce considerase de multă vreme a fi doar teorie. Acțiunile lui fuseseră din ce în ce mai lipsite de motiv. A făcut asta și astalaltă, a spus așa și așa, dar fără să știe de ce. Mintea lui era un simplu spectator. Nu putea înțelege de ce ar trebui să existe acel spectator. Îl deranja existența lui, chiar dacă se liniștea singur că resentimentul lui era și el doar un fenomen chimic. Cel mai apropiat lucru de o pasiune umană care încă mai exista în el era un fel de furie rece împotriva tuturor celor care credeau în existența și rostul minții umane. Nu se putea tolera o asemenea iluzie! Nu au existat, și nu trebuie să existe, asemenea lucruri precum oamenii.

Fiecare ajunsese inexorabil la același capăt al celor două drumuri diferite: nihilismul pur.

În intriga romanului, ambii au găsit ceva în abis: s-au predat în fața a ceea ce putem descrie cel mai simplu drept posesie demonică și sunt acum instrumente într-un război cosmic despre care nici măcar ofițerii superiori ai N.I.C.E. nu știu – și oricum n-ar fi capabili să-l înțeleagă, chiar dacă ar ști. (Chiar și Filostrato este șocat să descopere, în cele din urmă, că acel Cap vorbitor este animat nu de substanțele chimice și cablurile sale, ci de cu totul altceva.) Adevăratele obiective ale liderilor N.I.C.E. sunt, în cele din urmă, mult mai genocidar distructive decât și-ar putea închipui chiar ei.

Această idee a posedării, din intriga romanului, este parțial o metaforă a capitulării rațiunii în fața iraționalității poftelor, pe care Lewis o prezice. În parte, însă, firește că nu este deloc o metaforă. Lewis – și Tolkien – subliniază clar natura răului și legătura sa profundă cu nihilismul.

Resentimentele lui Frost față de existență, „furia lui rece‟ că „nu au existat, și nu trebuie să existe, asemenea lucruri precum oamenii‟, reflectă parțial așteptarea lui Lewis că, în absența valorilor, Programatorii ar fi prinși în chinul unei existențe fără sens. Capacitatea oamenilor de a alege virtutea și de a îmbrățișa sensul vieții prin liber arbitru nu ar face decât să-i înfurie. Și, „deși vor considera o iluzie conștiința artificială pe care o vor produce în noi, subiecții, vor sesiza totuși că această conștiință ne oferă o iluzie a sensului vieții, ceea ce reprezintă un privilegiu în comparație cu inutilitatea vieții lor: și ne vor invidia așa cum eunucii îi invidiază pe bărbați.‟

„Sunt înclinat să cred‟, avertizează Lewis, „că Programatorii îi vor urî pe programați‟.

Dar resentimentul anti-uman al lui Frost reprezintă, de asemenea, o cădere în abisul unei uri și mai profunde, care se ascunde în spatele ambițiilor conștiente ale Programatorilor și dincolo de ele. După cum probabil este cel mai bine exprimat în opera lui Tolkien (deși Lewis îi împărtășea opinia), punctul final al subiectivismului unui adevărat nihilist este ura față de întreaga Creație. Programarea vieții devine insuficientă. Ființa însăși devine un afront. Nimicul devine dreptate.

În povestirea lui Tolkien, Melkor (stăpânul celuilalt mare tras pe sfoară, Sauron) dorea controlul nu numai asupra acțiunilor ființelor vii, ci și asupra puterii creației însăși, care îi lipsea. Din invidie pentru această putere, în momentul creării lumii el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (sau, mai bine zis, Eru Ilúvatar), singurul care deținea „Flacăra Nepieritoare‟ sau capacitatea de a crea viață și realitate autentică. Deși a încercat să-și creeze propriile lucruri, nu a putut; nu putea să corupă decât ceea ce fusese deja creat. „Răul este fisipar (se reproduce prin diviziune – n.n.). Dar steril prin sine. Melkor nu putea să dea naștere‟, a explicat Tolkien, reflectând definiția teologică a răului pe care el și Lewis o aveau de la Sf. Augustin: răul nu este chiar un lucru, în sine și prin sine, ci o absență a creației sau o cădere din binele creației (făcută posibilă prin liber arbitru). Răul de la natură nu poate să creeze, ci numai să strice, să vatăme sau să distrugă.

Deci prin dezordine corupătoare voită de Melkor, „lucrurile rele au apărut în Arda [lumea]‟, în timpul creării ei‟, dar „nu au descins din niciun plan și din nicio viziune directă a lui Melkor: nu erau copiii lui; și, ca urmare, din moment ce tot răul urăște, l-au urât și pe el‟. Dorința lui Melkor de a fi un demiurg în stil gnostic nefiind împlinită, drept sfidare el și-a propus să zădărnicească tot ceea ce Eru și Valarul său au creat; oriunde ei au ridicat munţi, el a vrut să-i vadă prăbușiți din nou; acolo unde ei au creat viața simțitoare, el a corupt-o – din elfi, a strâmbat viața în orci; din enți, a făcut troli. Dar, până la urmă, n-avea cum să fie vreodată mulțumit: răul lui nu putea stăpâni niciodată universul; materia însăși a realității ar putea fi doar produsul creației lui Eru. Așa că ura lui Melkor a ajuns să se extindă la toată existența – el a devenit negație, nihilism pur, un simbol al răului în forma sa cea mai brută.

Este un rău care nu rămâne doar în basme.

Înainte să intre într-o școală primară și să ucidă 20 de copii și 6 adulți (și apoi pe el însuși), pe 14 decembrie 2012, Adam Lanza (vezi aici) și-a explicat filozofia motivantă într-o serie de videoclipuri de pe YouTube, despre „antinatalism‟. În ele, Lanza spunea că a căpătat „o ură imensă pentru cultură‟ și față de valorile acesteia. A descoperit, a spus el, că „absolut totul despre lucrurile care mă atrăgeau era în întregime o consecință a infecției mele culturale. Înainte, respingeam unele aspecte ale culturii, în timp ce le acceptam pe altele, pe care nici măcar nu le numeam «culturale», de parcă ar fi fost cumva transcendentale și îmi aparțineau.”

Iar de aici, el a tras în final concluzia „că nu există un sine interior. Orice sentiment de sine este o construcție culturală iluzorie‟. Deși la început se gândise că poate „fericirea ar putea fi atinsă, dacă cultura ar putea fi eradicată teoretic și dacă s-ar înstăpâni anarho-primitivismul‟, ulterior, cu timpul, a ajuns să creadă că „Fericirea este doar împlinirea valorii. Mi-am dat seama că, dacă valorile culturale ar fi eliminate, n-ar mai fi nevoie de fericirea care rezultă din împlinirea lor‟. Curând, spunea el:

Mi-am dat seama că aș putea elimina valorile de bază și n-aș mai avea nevoie de fericirea care rezultă din împlinirea lor. Nu doar boala culturii mă chinuise în tot acest timp, ci însăși boala vieții.

Și totuși, el insista să spună că „nu trece printr-o criză existențială‟, deoarece „nu a avut niciodată vreo problemă cu inexistența evidentă a liberului arbitru, a scopurilor obiective și altora la fel. Am fost întotdeauna în întregime capabil, din punct de vedere psihologic, să-mi accept propriile valori și țeluri subiective, deși știu că sunt absolut nesemnificative‟. Mai degrabă, afirma el:

Problema nu este că aș căuta sensul și nu pot să-l găsesc. Problema este că simt realmente o semnificație imensă, la fel ca toți ceilalți care sunt vii. Sensul este o interpretare abstractă a valorii, care există doar datorită vieții. Așa cum am căutat să eradichez valorile iluzorii cu care m-a infectat cultura, soluția finală este încetarea vieții mele, să mă eliberez de orice valoare … Viața este ceea ce inițial m-a făcut să am valoare, iar schimbarea vieții mele nu va face niciodată nimic altceva decât să creeze alte iluzii, diferite de cele pe care le am deja. Din nefericire, în acest moment îmi lipsește disciplina de a mă sinucide și de a scăpa de valorile care mă înșală, deși recunosc că soluția vieții este moartea. Dar îi elogiez pe cei care se sinucid. S-au eliberat de cultură, de viață și de orice valoare. S-au eliberat de ei înșiși.

Adam Lanza nu a măcelărit copii pentru că era acel nebun de legat, furios pe tot și toate, așa cum l-au descris ulterior articolele din presă. El i-a ucis pentru că, la fel ca Frost, și-a croit drum cu răceală rațională într-o ură furioasă și într-un resentiment acut față de toate valorile și semnificațiile inerente, crezând că totul este o iluzie subiectivă, iar de acolo până la ura față de toată viața umană simțitoare născută în univers n-a mai fost decât un pas. Pășise afară de pe Tao și în abisul total. Cu alte cuvinte, era – ca aproape orice ucigaș care intră și măcelărește la întâmplare într-o școală (citește aici) – posedat de răul nihilismului.

Dar ucigașii ca Lanza nu reprezintă decât cea mai extremă și mai concentrată formă a anti-umanismului care pătrunde pe nesimțite prin societatea noastră de astăzi. Acesta este rezultatul final inevitabil al subiectivismului. Umanitatea noastră este inseparabilă de valoarea obiectivă. Așa cum spunea Lewis, „Chiar în Tao, atâta vreme cât rămânem în Tao, găsim acea realitate concretă la care a participa înseamnă să fii cu adevărat om‟.

În inimile noastre, știm acest lucru implicit. A crede altfel impune acceptarea unei minciuni.

Va urma. Pentru a citi primele trei părți, click aici, aici și aici.

Traducere după https://theupheaval.substack.com/p/a-prophecy-of-evil-tolkien-lewis