Normalul și Minciuna
de N.S. Lyons
(pentru primele patru părți, click aici, aici, aici și aici)
Trezirea mântuitoare a lui Mark începe să aibă loc în timpul unei călătorii pe care este trimis de N.I.C.E. să o facă într-un frumos sătuc englezesc. Trebuie construit un baraj, prin devierea unui râu, iar satul urmează să dispară; ca atare, trebuie să fie scris un raport, ca rezultat al unui demers de „constatare‟, care să arate că locul este „insalubru‟ și plin de „elemente nedorite‟, cum ar fi fermierul englez („Institutul nu îl agreează. Într-o comunitate planificată, fermierul englez este un element foarte recalcitrant și întotdeauna înapoiat. Nu subscriem ideii de agricultură englezească.‟)
În timpul călătoriei sale, Mark se trezește însă cu o experiență ciudată – îi face plăcere:
„Ce frumos!‟, își spuse Mark în sinea lui în dimineața următoare, în timp ce mașina părăsea drumul principal la Duke’s Eaton și începea să coboare pe drumeagul plin de hopuri în valea lungă unde se afla [satul] Cure Hardy. Mark nu era de regulă prea sensibil la frumusețe, dar Jane și dragostea lui pentru Jane îi deșteptaseră într-o oarecare măsură sensibilitatea. Probabil că lumina soarelui de dimineață hibernală avea cu atât mai mult efect asupra lui, cu cât nu fusese niciodată învățat să o considere deosebit de frumoasă și, prin urmare, îi inunda simțurile fără ca nimic altceva s-o deranjeze. Pământul și cerul arătau ca proaspăt spălate. Câmpurile cafenii ziceai că-s numai bune de mâncat, iar cele acoperite de iarbă puneau în evidență rotunjimile dealurilor la fel cum părul bine tuns de pe un cal îi pune în evidență musculatura. Cerul părea mai depărtat decât de obicei, dar și mai senin, astfel încât dungile lungi și subțiri de nor (nuanța mai închisă a ardeziei pe lângă albastrul pal) aveau margini la fel de clare ca și cum ar fi fost tăiate din carton. Fiecare tufiș era negru și țepos ca o perie de păr, iar când mașina s-a oprit chiar în Cure Hardy, liniștea care a urmat opririi motorului s-a umplut de zgomotul unor coțofene care păreau să strige: „Trezirea! Trezirea!‟
„Ce gălăgie infernală pot să facă păsările alea‟, spuse [partenerul său] Cosser. „Ai harta? Bun…‟ Trecură imediat la treabă. Au mers prin acel sat timp de două ore și au văzut cu ochii lor toate abuzurile și anacronismele pe care veniseră să le distrugă… [Dar lui Mark] nu i-a scăpat faptul că fața țăranului înapoiat era mai interesantă decât cea a lui Cosser, iar vocea lui, mult mai plăcută urechii.
„Toate acestea nu i-au influențat câtuși de puțin convingerile sociologice”, pentru moment, deoarece:
Chiar dacă ar fi fost liber [față de N.I.C.E.] și complet lipsit de ambiție, și tot nu-l puteau influența, pentru că educația lui avusese efectul curios de a face ca lucrurile pe care le citea și le scria să fie mai reale pentru el decât cele pe care le vedea. Statisticile despre muncitorii agricoli erau substanța; văcarul, plugarul sau argatul, oricât de reali, nu erau decât niște umbre. Deși el însuși nu observase niciodată acest lucru, avea o mare reticență, în munca pe care o făcea, să folosească vreodată cuvinte precum „bărbat‟ sau „femeie‟. Prefera să scrie despre „grupuri vocaționale‟, „elemente‟, „clase‟ și „populații‟, căci, în felul lui, credea la fel de ferm ca orice mistic în realitatea superioară a lucrurilor care nu se văd. Și totuși, nu se putea abține să-i placă, mai degrabă, acest sat.
Din copilărie n-a mai avut Mark această experiență, deși iute trecătoare, de a simți o apreciere pentru ceea ce este perfect uman, naturalul, Normalul.
Dacă există vreun Tao (valori obiective sau adevăruri de bază, care nu se schimbă în funcție de sentimentele și opiniile noastre – n.n.), atunci trebuie să existe și un Normal, o ordonare corectă și corespunzătoare a lucrurilor. De fapt, Normalul și Tao sunt unul și același lucru. A putea discerne acest Normal înseamnă a putea exercita ceea ce numim „bun-simț rațional‟, sau ceea ce grecii numeau phronesis, adică înțelepciunea practică: a fi în stare să cunoști și să alegi – sau cel puțin să fii atras către – ceea ce este bine, adevărat și frumos, prin instinct trăit din proprie experiență. Și a fi capabil să îți dai seama, prin intermediul aceluiași instinct moral cultivat, atunci când cineva sau ceva s-a depărtat de la Tao.
Prin urmare, primul pas pentru a degrada Tao trebuie să fie acela de a rupe omul de bunul său simț practic, subminând însăși ideea de Normal – sau, chiar mai bine, de a nega cu succes existența acestuia în întregime. Pentru a face acest lucru (pentru a distruge instinctul moral și estetic uman), este nevoie de o formă de reeducare sau programare: o pervertire. Însemnând inițial o „acțiune de îndepărtare de la adevăr‟ sau o „corupere [sau] denaturare‟, cuvântul „pervertire” derivă din latinescul perversionem, „o răsucire‟. Este o inversare intenționată a Normalului.
Când Melkor i-a transformat pe elfi în orci – procedând astfel pentru că, așa cum a spus Frodo în mod memorabil în Stăpânul inelelor, „Umbra care le-a dat naștere nu poate decât să imite, nu poate să creeze, nu poate să facă lucruri adevărate din ea însăși‟ – a fost de asemenea o pervertire deliberată, din noblețe în sălbăticie.
În cazul lui Mark, însă, simțul său latent al Normalului, în comparație cu cel pervertit, îl ajută în cele din urmă să se salveze de N.I.C.E. În timp ce Frost și Wither încearcă să-l „inițieze‟ în cercul lor interior, Mark – într-un capitol deosebit de frapant – este închis într-o cameră bizară, despre care Frost spune că face parte dintr-un proces de antrenament în „obiectivitatea totală‟. Curând, Mark observă că pare să fie ceva în neregulă cu camera. Este prea îngustă și înaltă. Unghiurile nu sunt egale. „Un om cu o sensibilitate antrenată ar fi văzut imediat că încăperea era prost proporționată, nu chiar la modul grotesc, dar îndeajuns cât să dea o senzație de neplăcere.‟ Găsește detalii ciudate. Ușa este înclinată, cu arcada descentrată. Tavanul este zugrăvit cu linii care la prima vedere par să alcătuiască un model, dar la o inspecție mai atentă, nu sunt chiar cum ar trebui. „[Întreaga] încăpere era îndeajuns de aproape de una adevărată, încât să te înșele pe moment, și să continue să se joace cu mintea ta, chiar și după ce înșelătoria era descoperită. Involuntar, îți tot mișcai capul, ca să găsești poziții din care camera să arate cum trebuie, la urma urmei.‟
Pereții sunt acoperiți cu tablouri. La început, toate par obișnuite. Dar la o examinare mai atentă, există ceva în neregulă în fiecare dintre ele:
Era un portret al unei tinere care își ținea gura larg deschisă, dând la iveală faptul că interiorul gurii era plin cu smocuri dese de păr. Fusese foarte abil pictat, în maniera fotografică, astfel încât aproape că simțeai acel păr; de fapt, nici n-ai fi putut să nu-l simți, oricât te-ai fi străduit. Mai era și o mantisă uriașă care cânta la vioară, în timp ce era mâncată de o altă mantisă, și un bărbat cu tirbușoane în loc de brațe, scăldându-se într-o mare plată și trist colorată, sub un apus de vară. Dar majoritatea tablourilor nu erau de acest fel. La prima vedere, majoritatea păreau destul de banale, deși Mark a fost puțin surprins de predominanța temelor scripturale. Abia după ce te uitai a doua sau a treia oară, descopereai anumite detalii greu de explicat – ceva ciudat în poziția picioarelor personajelor, în felul cum își țineau degetele sau cum erau grupate. Și cine era persoana care stătea între Hristos și Lazăr? Și de ce erau atât de mulți gândaci sub masă în Cina cea de Taină? Ce fel de iluzie optică făcea ca fiecare tablou să semene cu ceva ce se vede doar atunci când delirezi? Odată ridicate aceste întrebări, aparenta banalitate a imaginilor devenea amenințarea lor supremă – la fel ca aparenta nevinovăție de suprafață, rău-prevestitoare, de la începutul anumitor vise. Fiecare fald de draperie, fiecare piesă de arhitectură, avea o semnificație pe care nu o puteai pricepe, dar care nu-ți mai ieșea din minte. În comparație cu acestea, celelalte tablouri suprarealiste erau o joacă de copil. Cu mult timp în urmă, Mark citise undeva despre „lucruri aparținând acelui rău extrem, care le par nevinovate celor neinițiați‟ și se întrebase ce fel de lucruri ar putea fi acelea. Acum avea sentimentul că a aflat.
Mark își dă seama ce încearcă să-i facă cei doi: „Frost nu încerca să-l facă să înnebunească; cel puţin nu în sensul pe care Mark îl dăduse până acum cuvântului «nebunie». Frost vorbise foarte serios. Să stea în camera aceea era primul pas către ceea ce Frost numea obiectivitate – procesul prin care toate reacțiile în mod specific umane sunt nimicite… Vor urma fără îndoială grade superioare de asceză anti-natură: să mănânce lucruri abominabile, să se bălăcească în murdărie și sânge, să parcurgă ritualic obscenități calculate. Într-un anumit sens, îl tratau cu mult fair-play – oferindu-i exact aceeași inițiere prin care trecuseră ei înșiși și care îi despărțise de umanitate.‟
Dar, „după vreun ceas, încăperea înaltă și lungă ca un coșciug a început să producă asupra lui Mark un efect pe care instructorul său probabil nu îl anticipase‟:
Perversitatea construită și pictată a acestei încăperi a avut ca efect să-l facă să conștientizeze, așa cum nu mai fusese niciodată conștient, de opusul acestei camere. Pe măsură ce deșertul îi învață pe oameni să iubească apa sau când absența cuiva dezvăluie pentru prima dată afecțiunea pe care i-o purtăm, pe acest fundal de acru și strâmb s-a ridicat un fel de viziune despre dulce și drept. Se părea că există și altceva – ceva pe care el l-a numit vag „Normalul‟. Nu se gândise niciodată la asta înainte. Dar uite că era acolo – solid, masiv, cu o formă proprie, aproape ca un lucru pe care l-ai putea atinge, pe care l-ai putea mânca sau de care te-ai putea îndrăgosti. Totul era amestecat cu Jane și ouăle prăjite, cu săpunul și lumina soarelui, cu coțofenele care croncăneau la Cure Hardy, și cu gândul că, undeva, afară, lumina zilei continua să existe în acel moment. Nu se gândea deloc în termeni morali; sau, dacă nu (ceea ce este cam același lucru), avea prima lui experiență profund morală. Alegea o tabără: Normalul.
Desigur, nu camerele bizar proporționate și ritualurile de inițiere ocultă sunt folosite de obicei pentru a perverti înțelegerea Normalului. Există o cale mult mai convenabilă: limba. Nu numai că limbajul – Cuvântul, logos – este esența a ceea ce ne face unic umani, dar este mijlocul nostru principal de a discerne adevărul. Dacă limbajul este corupt, atunci capacitatea noastră de a discerne realitatea și Normalul devine imposibilă. Prin urmare, nu trebuie să ne mire că limbajul a fost în fiecare epocă ținta cea mai importantă și cea mai naturală a pervertirii de către forțele subiectivismului (a se vedea, de ex., modul în care a fost corupt în anii noștri sensul cuvântului căsătorie, încât să poată desemna ”uniunea dintre două persoane de același sex” – n.n).
După cum a observat în 1928 Inkling Owen Barfield, prietenul și colegul lui Lewis și Tolkien (cu aproape două decenii înainte ca Orwell să facă o argumentație similară):
Dintre toate mijloacele folosite pentru a forța spiritul uman să se supună, cel mai puțin stângaci constă în a-l face să fie avortat încă din burta limbajului; și ar trebui să recunoaștem, cred, că aceia care – iar numărul lor este în creștere – sunt mânați de impulsul de a reduce specificul uman la o regularitate mecanică sau animală, vor continua să fie din ce în ce mai iritați de natura limbii materne și să facă din ea ținta atacurilor lor.
Ceea ce au și făcut, într-adevăr.
Confucius (circa 551–479 î.Hr.) ar fi înțeles cu siguranță acest lucru. Întrebat la un moment dat în Analecte ce ar face el, ca primă și cea mai urgentă sarcină, dacă ar fi numit guvernator, el răspunde că ar „rectifica numele‟ lucrurilor pentru a corespunde realității. Întrebat cum se poate ca aceasta să fie cea mai importantă prioritate, în timpul unei perioade de război și de foamete, el subliniază că „Dacă numele nu sunt corecte, limbajul nu este în concordanță cu adevărul lucrurilor‟ și „Dacă limbajul nu este conform cu adevărul lucrurilor, [niciun fel de] treburi nu pot fi duse la îndeplinire‟. Despre primii regi înțelepți din mitologia Chinei se spune că au ales nume (名) ale lucrurilor care corespundeau direct realității (實), dar, de-a lungul timpului, aceste nume au fost înlocuite sau pervertite, într-o măsură atât de mare, încât oamenii nu mai puteau distinge adevăratul de fals sau binele de rău; urmările firești au fost ba haosul, ba tirania arbitrară.
Ar fi înțeles și contemporanul lui Confucius, istoricul clasic grec Tucidide. Despre perioada de revoluție haotică și de conflict sângeros din cronicile lui, prin care, în cele din urmă, „întreaga lume elenă a fost zdruncinată‟, el a spus, și nu întâmplător, că a fost o vreme în care „Cuvintele a trebuit să-și schimbe înțelesul obișnuit și să-l ia pe acela care le era dat acum‟, pe măsură ce bărbații Greciei au ajuns să facă din „capriciul de moment singurul lor standard‟ în privința adevărului și a onoarei.
Nu întâmplător, rolul actual pe care Mark este angajat să-l îndeplinească la N.I.C.E. nu este acela de sociolog, ci acela de propagandist. Sarcina lui este să scrie articole care să convingă publicul de bunele intenții ale institutului și de utilitatea activității acestuia, schimbând sistematic sensul cuvintelor și al evenimentelor. („Numai pentru moment, bineînțeles‟, remarcă Feverstone. „Odată ce treaba se pune pe roate, nu va mai trebui să ne batem capul cu inima simțitoare a publicului britanic.‟) Acapararea pământului înseamnă ”progres”; un protest anti-N.I.C.E. devenit violent (prin aranjamentul făcut în taină exact de N.I.C.E.) este o ”amenințare periculoasă la adresa siguranței și securității naționale”; puterile nelimitate conferite N.I.C.E. în materie de lege și ordine sunt o ”reformă a justiției penale” etc. După cum explică Feverstone:
„Contează modul în care se pune problema. De exemplu, dacă s-ar fi zvonit chiar și în șoaptă că N.I.C.E. vrea puteri pentru a face experimente pe infractori, ți-ar sări în cap toate babele, de ambele sexe, și ți-ar ține predici despre umanitate. Dar ia să-i spui ”reeducare a celor neadaptați”, și toată lumea bălește de încântare că s-a pus capăt, în sfârșit, epocii brutale a pedepsei retributive. Ciudat, deși cuvântul „experiment‟ nu place nimănui, de „experimental‟ nu se teme nimeni. Nu trebuie să faci experimente pe copii; dar oferă-le mititeilor educație gratuită într-o ”școală experimentală”, atașată de N.I.C.E., și totul este corect!‟
Și răufăcătorii lui Tolkien, poate într-o măsură și mai mare, tind să acționeze prin minciuni, distorsiuni și manipulare a limbajului, corupând spiritul dușmanilor lor cu mult înainte de a recurge la forță. Melkor a reușit să-i transforme pe elfi în rău prin minciună, câștigându-și supranumele de „Stăpânul Minciunilor‟. Căci el „îşi trimitea iscoadele peste tot, înveșmântate în forme amăgitoare, cum la fel de înşelătoare le erau vorbele; le promiteau răsplată unora şi altora, şi, cu vorbe viclene, căutau să stârnească frică şi pizma printre neamuri şi seminţii, acuzându-i ba pe unii, ba pe alţii dintre regii şi căpeteniile lor de lăcomie şi de trădare unii faţă de ceilalţi‟. Dintre aceste slugi viclene, Sauron a fost „cel mai măreţ şi mai credincios dintre servitorii Duşmanului şi cel mai primejdios, căci îşi putea lua multe înfăţişări dacă voia, şi multă vreme a putut, oricând a vrut, să pară nobil la suflet şi frumos la chip, şi astfel să-i amăgească pe toţi, în afară de cei foarte prevăzători.‟ (Citatele din Silmarillion și Stăpânul inelelor sunt preluate după edițiile în românește apărute la Editura Rao, traducători Ion Horea și Irina Horea.)
Mai târziu, tot Sauron a fost cel care a doborât marea împărăție Númenor, asemănătoare unei Atlantide, pe care a infiltrat-o și a corupt-o din interior, ca profet mincinos. În decadența lor, oamenii din Númenor ajunseseră „îmbătați de frica de moarte‟ și erau o pradă ușoară pentru promisiunile sale privind „viața veșnică‟ pe care o vor obține dacă o smulgeau din mâinile elfilor și ale valarilor. Ceea ce a provocat distrugerea lor aproape totală de către valari și i-a adus lui Sauron supranumele de „Stăpân al Minciunilor”, deținut anterior de cel căruia Sauron îi fusese servitor.
Dar în Stăpânul Inelelor, vrăjitorul trădător Saruman este cel care (împreună cu servitorul său alunecos, Limbă de Vierme) reprezintă cel mai bine puterea cuvintelor de a înșela, a seduce și a porunci. „Ştia foarte multe, avea o gândire bună, iar mâinile sale făceau minuni; şi avea putere asupra celorlalţi. Pe înţelepţi izbutea să-i convingă, iar pe cei săraci cu duhul îi îmblânzea cât ai zice peşte”. Vocea lui Saruman este descrisă ca „adâncă și melodioasă, ca o îngânare”.
Dacă îl ascultai fără să fii prea atent, nu prea puteai să-ţi dai seama ce spunea. Iar dacă totuşi îţi aminteai cuvintele, rămâneai uimit de sărăcia lor. Ceea ce-ţi rămânea era încântarea pe care o simţeai auzindu-l pur şi simplu. Tot ceea ce spunea ţi se părea înţelept şi se deştepta în tine dorinţa de a spune ca el, ca să fii şi tu la fel de înţelept. În comparaţie cu el, glasurile celorlalţi păreau aspre şi bolovănoase; iar dacă îndrăznea cineva să i se împotrivească, tu, care te aflai sub vrajă, te aprindeai de mânie. … Nimeni însă nu rămânea nesimţitor; nimeni nu-i respingea ruga şi porunca fără un efort de voinţă şi de gând, câtă vreme Saruman te avea în puterile sale.
Numai tovarășul său vrăjitor Gandalf este capabil să-i reziste. De mai multe ori trebuie să respingă rugămințile lui Saruman, de a socoti că „Multe am mai face noi, ca să lecuim haosul din lume‟. („Putem aştepta să se ivească timpul potrivit, putem să ne păstrăm gândurile în sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile săvârşite când şi când, lăudând însă ţelul sublim şi ultim: Cunoaşterea, Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am străduit atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii noştri prieteni.‟ ) Cu toate că Gandalf rezistă tuturor ofertelor lui Saruman de a se alătura Tehnocrației Oligarhilor Vrăjitori, el recunoaște totuși că, fiind mult timp „legănat de vorbele lui Saruman cel Înțelept‟, uneltirile vrăjitorului ticălos a fost cât pe-aci să izbândească.
În ultimă instanță, Saruman (el însuși pervertit de Sauron) reprezintă forțele insidios de corupătoare ale haosului și dorinței, care își fac efectul asupra oamenilor prin ispită și minciună.
„Căci eu sunt Saruman înţeleptul, Saruman Făuritorul de Inele, Saruman cel de Multe Culori!‟
Abia atunci l-am privit mai bine [spune Gandalf] şi am văzut că straiele sale, care-mi păruseră albe, nu erau albe, ci croite dintr-o ţesătură din multe culori, care licăreau şi-şi schimbau nuanţele la fiece mişcare a lui, zăpăcind privirile.
„Albul îmi plăcea mai mult‟, i-am spus.
„Albul! a rânjit el. E bun pentru început. Stofa albă poate fi vopsită. Pagina albă poate fi mâzgălită; lumina albă poate fi fărâmată.‟
„Şi-atunci nu mai e albă. Şi cel care fărâmă un lucru numai ca să vadă ce este a părăsit calea înţelepciunii.”
Tolkien și Lewis deopotrivă subliniază puternic legătura directă dintre Bine și Adevărat. Aceasta este, desigur, o idee veche. Dar mie mi se pare interesant, în orice caz, că aceasta este într-adevăr o idee foarte veche – cel mai probabil, una dintre cele mai vechi idei înregistrate de omenire, de fapt.
Există, desigur, concepția creștină exprimată în Noul Testament, cum că diavolul este „tatăl minciunii‟, în timp ce „Veliar‟ sau „Belzebut‟ („Domnul Minciunilor”) și „fiii‟ săi fac în mod repetat ravagii în rândurile israeliților pe tot parcursul Vechiului Testament, îndemnându-i la înșelăciune, mărturie mincinoasă și trădare. Dar ideea poate fi și mai veche, parte a Chaoskampf – „lupta împotriva haosului‟ – care apare iar și iar, ca o trăsătură aproape universală în mitologia umană. Zeul teologiei dualiste persane antice, Ahura Mazda („Domnul Înțelepciunii”), de exemplu, îl protejează pe Arta (simultan Adevărul și realitatea Universului însuși) nu împotriva „răului‟, în sine, ci împotriva celui mai mare Dușman al întregii creații: Drauga, „Minciuna‟ – forța haosului pur și coroziv care dizolvă lumea. Pentru un cetățean persan, a minți era, așadar, cea mai profană dintre crime, pedepsită cu moartea.
Iar și iar apare Minciuna, Balaurul Haosului, ca inamic al Omului. Bănuiesc că Lewis ar explica neîndoios că motivul care face ca această idee să fie cumva universală în experiența umană tradițională este unul simplu: orice realitate ordonată imaginabilă – fie ea fizică, rațională sau morală – este posibilă numai prin legi imuabile; ceea ce este bun trebuie să se conformeze acestui Tao și, prin definiție, ceea ce este bun trebuie să fie în primul rând ceea ce este adevărat. A perverti sau a ascunde adevărul cuvintelor, sau orice este adevărat, înseamnă a ataca Adevărul în sine, adică Tao, începând astfel să fie măcinat tot terenul solid de pe care se poate opune orice fel de rezistență împotriva invaziei lipsei de sens și a dezordinii totale. În cele din urmă, nicio concepție despre valoarea umană – și niciun adevăr de neclintit – nu vor putea atunci să reziste acestui asalt, și astfel ne desființăm pe noi înșine, împreună cu percepția noastră asupra realității, și inumanitatea triumfă asupra omului și abisul ne înghite.
În punctul culminant din That Hideous Strength, Lewis ne dă de știre că stăpânii N.I.C.E. așteptau de multă vreme să le vină apa la moară, pândind momentul în care pervertirea Minciunii să fi reușit, printr-o scamatorie deșteaptă, să producă nihilismul necesar, pornind de la Rațiune:
Științele fizice, bune și inocente în sine, deja … începuseră să fie deformate, fuseseră manevrate subtil într-o anumită direcție. Neputința de a afla adevărul obiectiv le fusese din ce în ce mai subtil indusă oamenilor de știință; rezultatul fusese indiferența față de el și concentrarea asupra simplei puteri … Visurile despre destinul din viitorul îndepărtat al omului scoteau din mormântul său superficial și neliniștit vechiul vis al Omului ca Dumnezeu. Însăși experiența sălii de disecție și a laboratorului de patologie a generat convingerea că înăbușirea tuturor repulsiilor adânc înrădăcinate era primul pas esențial spre progres. Iar acum, toate acestea ajunseseră la stadiul în care cei ce le puseseră la cale în secret credeau că ar putea începe, în deplină siguranță, să-l întoarcă înapoi, astfel încât să se unească cu celălalt soi de putere, cel de dinainte. De fapt, alegeau primul moment în care s-ar fi putut face acest lucru. Nu s-ar fi putut face cu oamenii de știință din secolul al XIX-lea. Materialismul lor obiectiv ferm l-ar fi exclus din mintea lor; și chiar dacă ar fi putut să fie convinși, moralitatea lor moștenită i-ar fi împiedicat să se atingă de murdărie … Acum era altfel … Ce mai putea să li se pară lor incredibil, din moment ce nu mai credeau într-un univers rațional? Ce mai putea să li se pară prea obscen, din moment ce susțineau că toată morala este un simplu produs secundar subiectiv al situațiilor fizice și economice ale oamenilor? Venise momentul propice. Din punctul de vedere acceptat în iad, întreaga istorie a Pământului nostru a condus până în acest moment.
„Am tot încercat, ca regele Lear, să le împăcăm pe amândouă: să renunțăm la prerogativele noastre umane și, în același timp, să le păstrăm‟, scrie Lewis în Desființarea omului, după ce a luat în considerare implicațiile faptului că omul se tratează pe sine însuși, împreună cu restul realității, ca pe o materie primă cu care să se joace și s-o remodeleze după bunul plac aceia care în mod necesar „nu pot avea niciun alt motiv afară de propriile lor impulsuri «naturale»‟. De fapt, „Este imposibil‟, conchide el. Nu poate exista decât o singură redută de apărare pentru Om în fața întunericului și a dominației:
„O credință dogmatică în valoarea obiectivă este necesară pentru însăși ideea unei stăpâniri care să nu fie o tiranie sau a unei supuneri care să nu fie sclavie.‟
Va urma. Pentru a citi primele patru părți, click aici, aici, aici și aici.
Traducere după https://theupheaval.substack.com/p/a-prophecy-of-evil-tolkien-lewis
Reacționarii 