Fără amabilitate
de N.S. Lyons
(pentru primele șase părți, click aici, aici, aici, aici, aici și aici)
Temerea lui Lewis că se înmulțesc „oamenii fără piept‟ nu se referă, literalmente, doar la bărbați sau la virtuțile masculine, desigur. Se aplică în aceeași măsură și femeilor. Dar nici nu se poate spune că avertismentul lui nu este deloc despre virtuțile tipic masculine. Castrarea nu rămâne fără consecințe.
Cu siguranță nu este o coincidență faptul că acronimul pentru institutul ticălos din romanul lui Lewis coincide (N.I.C.E.) cu felul cum se scrie cuvântul „amabil‟ în engleză. Pentru Lewis, dragostea și bunătatea sunt printre cele mai înalte virtuți. Nu și amabilitatea. Nici pe departe nu sunt aceleași lucruri. Amabilitatea este o inversare pervertită a bunătății reale, în sensul că se concentrează fundamental pe sine. Obiectivul amabilității este să te faci plăcut altora. Adevărata bunătate sau compasiune iubitoare înseamnă să dorești ceea ce este cu adevărat mai bun pentru alții – nu ceea ce spun ei că vor sau chiar cred că vor. Amabilitate este atunci când le spui celorlalți ceea ce vor ei să audă, chiar dacă nu este adevărat; să le dai ceea ce cer, chiar dacă este dăunător pentru ei sau pentru alții.
Nu rareori, adevărata bunătate îți impune cu necesitate să spui „nu‟. Ca atare, te obligă să accepți conflictul. Amabilitatea evită conflictul pentru a nu pierde simpatia celorlalți, urmând întotdeauna calea care pare să fie cea mai sigură sau mai benefică din punct de vedere social. Astfel, amabilitatea ține deseori loc de scuză pentru lașitatea morală sau cea fizică.
Prin urmare, amabilitatea nu poate fi bunătate și nu poate să-i țină locul. Bunătatea cere rezistență în fața răului sau chiar luptă cu acesta. A nu te ridica împotriva răului, din dorința de a rămâne în siguranță sau de a nu pierde simpatia altora, nu este o virtute, ci un eșec moral. Și a cere celorlalți „să fie drăguți‟ sau amabili spunând „da‟, să nu zguduie barca și să nu facă valuri, pentru ca lucrurile să rămână pașnice și acceptabile, nu este un semn de virtute, ci un exercițiu de putere pentru a impune conformarea cu o minciună.
Mai mult decât orice altceva, amabilitatea fandosită a lui Mark este cea care îl face să se lase atras în mrejele N.I.C.E. Mark își dorește din tot sufletul aprobarea celorlalți și nu are destulă coloană vertebrală pentru a spune vreodată nu unor lucruri despre care în adâncul sufletului său știe că sunt greșite.
Lui Mark îi plăcea să se facă simpatizat. Când suferea o mică umilință, se îndepărta visând nu la răzbunare, ci la glume sau la realizări sclipitoare care aveau să cucerească într-o zi bunăvoința omului care îi dăduse peste nas. Dacă s-ar fi arătat vreodată crud, ar fi fost în jos, față de cei inferiori lui și de străinii care i-ar fi solicitat respectul, și nu în sus, față de cei care i-l respingeau. În firea lui era ceva din supușenia adoratoare a unui cățel față de stăpânul său.
Cei de la N.I.C.E. pot să-l joace pe degete cu ușurință, făcându-l să pășească, fără să se opună, peste o limită după alta, până când nu mai există nicio cale de întoarcere. Așa cum unul dintre eroii pozitivi din roman, care părăsește institutul de îndată ce își dă seama ce se întâmplă acolo, îl sfătuiește pe Mark la începutul poveștii: mai bine să fii batjocorit sau să te acuze lumea că te încăpățânezi să nu fii sociabil, decât să te supui mereu majorității ca să te înțelegi bine cu toți. O astfel de acuzație „ mai contează pentru un om bătrân ca mine … dar cu tine ar putea să se joace diavolește”, îl avertizează el. Și cei de la N.I.C.E. chiar o fac. Abia atunci când se confruntă cu ceea ce pare probabil a fi moartea sa iminentă, și o acceptă, găsește Mark în sfârșit hotărârea de a lua atitudine.
Uneori, susținerea adevărului valorii obiective trebuie să aducă după sine nu pace, ci o sabie. A spune „nu‟ în apărarea binelui și a adevărului cere bărbați cu piept – și nu doar în sensul de a avea intuiția binelui și a răului. Este nevoie de genul de asertivitate plină de însuflețire și de dorința de a-i supăra pe alții, pe care nimeni nu le asociază cu castrații. Oamenii fără tărie nu rezistă mult pe calea Tao.

Aceasta este o temă de bază, pe care o găsim în scrierile lui Lewis. În romanul Leul, vrăjitoarea și dulapul, când Lucy ajunge în Narnia și aude pentru prima dată despre Aslan leul (și un personaj cristic) și întreabă dacă, fiind vorba despre un leu, „poți fi în siguranță în preajma lui?”, răspunsul pe bună dreptate derutat pe care îl primește este: „În siguranță?… Cine a pomenit de siguranță? Bineînțeles că nu ești în siguranță. Dar el e bun. El este Regele, îți spun eu.‟
Aslan este o întruchipare a virtuții supreme. Ceea ce include dragostea, dar și mânia îndreptățită – mânia lui Toma de Aquino în slujba dreptății cuvenite sau mânia lui Aristotel „pentru lucrurile cuvenite și față de oamenii potriviți, și, de asemenea, în modul potrivit, la momentul potrivit și pentru durata potrivită‟ – și el nu își ascunde niciodată capacitatea colosală de a se mânia, și, de fapt, nici chiar capacitatea pentru violență. Faptul că, totuși, el alege în mod consecvent să acționeze cu milă și bunătate este, prin urmare, o alegere care devine cu atât mai măreață și mai adevărată prin acest fapt.
„Teribile labe mai are‟, se gândi Lucy, „dacă n-ar fi ști cum să îmbrace în catifea!‟
Lipsa puterii de a arăta vreodată forță, chiar și atunci când este justificată sau, mai rău, necesară, nu este în niciun caz o dovadă inerentă a bunătății. Nu face decât să amintească de gluma amuzată a lui Nietzsche: „Cu adevărat, am râs adesea de bicisnicii care se credeau buni pentru că nu aveau gheare‟.
Cald și nerăbdător îi era spiritul … pentru că el era Dușmanul lui Sauron, opunându-se flăcării care mistuie și distruge odată cu focul pe care îl aprinde, și se desfată cu deznădejdea și necazul; dar atât bucuria lui, cât și mânia lui cea iute, erau învăluite în haine de culoarea cenușii, astfel încât numai cei care îl cunoșteau bine întrezăreau flacăra care ardea înăuntru.
Acesta este personajul Gandalf al lui Tolkien, pe care chiar el l-a descris cândva drept un „înger întrupat‟, trimis să ajute popoarele Ținutului de Mijloc în lupta lor împotriva răului. El poartă în secret unul dintre marile inele ale puterii, Narya, Inelul de Foc, Flacăra lui Anor, făcut pentru a inspira altora speranța și voința de a rezista tiraniei, dominației și disperării, și dăruit lui de un rege al elfilor, pentru ca „să reaprinzi cu el inimile, într-o lume care se răcește‟.
Misiunea lui Gandalf este să înfrângă tirania tehnocrată a lui Sauron, cultivând bărbații cu piept care să se ridice la luptă. Mai presus de toate, el îi ajută chiar și pe cei mai neînsemnați și mai banali dintre eroii lui Tolkien să învețe să acționeze cu curaj. Căci fără un asemenea curaj nu poate rămâne multă vreme niciun bine, de niciun fel. „Curajul este considerat cea mai mare dintre toate virtuțile‟, spunea Samuel Johnson odată, „tocmai pentru că, dacă un om nu are această virtute, nimic nu garantează că o va putea păstra pe vreo alta‟.
Așa a fost dintotdeauna. În manualul său de atitudine contra-totalitară, Să nu trăim în minciună (îl puteți găsi aici), autorul Rod Dreher vorbește despre experiența disidenților cehi și a altor disidenți est-europeni care au trăit sub regimuri comuniste, și care i-au povestit că au ajuns repede să-i aprecieze, mai presus de toți și toate, pe aceia dintre semenii lor, bărbați și femei, care aveau un curaj autentic. Nicio altă virtute nu a fost mai valoroasă în lupta împotriva regimului minciunii cu care se confruntau, nici mai rară. Indiferent de naționalitate, religie, înclinații politice sau eșecuri personale, toți cei care au dat dovadă de curaj real au fost o frăție de o valoare neprețuită.
„Voi duce inelul, spune hobbitul Frodo în fața unei adunări de inși puternici, în ciuda „groazei teribile‟ și a „dorinței copleșitoare de a se odihni și de a păstra pacea‟. Pentru a apăra casa pe care o iubește, el nu ezită să accepte această îndatorire, atunci când îi revine lui. Și după ce el și prietenii lui au suportat-o cu hotărâre până la capăt, când se întorc, statura lor nu mai este aceeași.

„Eu nu vin în Comitat‟, îi informează Gandalf pe hobbiți în timp ce călătoresc spre casă, cu sarcina sumbră de a „curăța‟ atingerea răului din Comitat, în ceea ce Tolkien a considerat poate cel mai important capitol al cărții.
„Treburilor de acolo singuri trebuie să le daţi de capăt; pentru asta aţi fost pregătiţi. Încă nu aţi înţeles? Vremea mea s-a sfârşit, nu mai este treaba mea să îndrept lucrurile şi nici să-i ajut pe alţii s-o facă. Cât despre voi, dragii mei prieteni, voi n-o să aveţi nevoie de nici un ajutor. Aţi crescut mari de-acum. Şi aţi crescut chiar foarte sus: sunteţi printre cei mari de tot şi nu mă mai tem câtuşi de puţin pentru voi.
Desigur, evaluarea lui este corectă. Ei își găsesc căminul asuprit de un tiran propriu, care a impus un regim de frică și paranoia, i-a aruncat în temniță pe toți liderii locali și „a închis toate hanurile; și totul, cu excepția Regulilor, devenea din ce în ce mai scurt, cu excepția cazului în care cineva putea să-și ascundă un pic din avutul său, atunci când bandiții mergeau să strângă grânele oamenilor «ca să fie împărțite cum se cuvine».‟
Dar, spre deosebire de cetățenii din comitat care se supun regulilor, tovarășii lui Frodo nu mai sunt din soiul care să se arate pur și simplu amabili și să se conformeze:
Pe fiecare perete [erau] un afiș și o listă de Reguli. Pippin le smulse pe toate de pe pereți.
Iar când forțele legii vin să-i aresteze (cu scuze: „Îmi pare rău, domnule Merry, dar avem ordine‟), Sam nu mai arată pic de răbdare cu acești reprezentanți supuși ai regimului:
— Dar las-o atunci baltă, termină cu şirifatul, dacă nu mai e o slujbă demnă
— Nu ne este îngăduit, spuse Robin.
— Ascultă, dacă mai aud mult treaba asta cu neîngăduitul, mă supăr rău de tot, izbucni Sam.
Și când li se sugerează să se lase arestați în liniște, „Spre marea nemulțumire a șirifilor, Frodo și tovarășii au izbucnit în hohote de râs. «Nu fiţi caraghioşi! zise Frodo. Merg unde poftesc şi când cred eu de cuviinţă»‟.
Cu lumina inspiratoare a curajului lor, își eliberează patria în scurt timp. Regimul se dovedește a nu fi nici pe departe la înălțimea hobbiților cu piept puternic, cărora nu le este frică să ducă cu îndrăzneală bătăliile inevitabile ale timpului lor.
Va urma. Pentru a citi primele șase părți, click aici, aici, aici, aici, aici și aici
Traducere după https://theupheaval.substack.com/p/a-prophecy-of-evil-tolkien-lewis