de Paul Kingsnorth
Hai să vă spun o poveste.
Această poveste începe într-o grădină, chiar la începutul tuturor lucrurilor. Toată viața poate fi găsită în această grădină: fiecare ființă vie, fiecare pasăre și animal, fiecare copac și plantă. Oamenii trăiesc aici, la fel și creatorul tuturor, izvorul tuturor, și el este atât de aproape încât poate fi văzut, auzit și vorbit cu el. Toate pășesc împreună în grădină. Totul este în comuniune. Este o imagine a integrării.
În centrul acestei grădini crește un copac, al cărui fruct oferă cunoștințe ascunse. Oamenii – ultima creatură care a fost făcută de către creator – vor fi gata să mănânce acest fruct într-o zi, iar atunci când o vor face, vor dobândi această cunoaștere și o vor putea folosi cu înțelepciune în folosul lor și al tuturor celorlalte lucruri care trăiesc în grădină. Dar ei nu sunt încă pregătiți. Oamenii sunt încă tineri și, spre deosebire de restul creației, sunt încă în curs de formare. Dacă ar mânca din copac acum, consecințele ar fi groaznice.
Nu mâncați acel fruct, le spune creatorul. Mâncați orice vă place, dar nu asta.
Știm următoarea parte a poveștii pentru că ni se întâmplă încă și nouă tot timpul. De ce să nu mănânci fructul? spune vocea șarpelui ispititor, glasul din tufișurile minții noastre. De ce să nu ai puterea pe care o meriți? De ce ar trebui acest creator să țină totul doar pentru el? De ce să fie nevoie să-l asculți? El vrea doar să vă țină supuși. Mănâncă fructul. E dreptul tău. Meriți asta!
Așa că mâncăm fructul și vedem că suntem goi și ne este rușine. Mintea noastră este plină de întrebări, rotițele din interiorul ei încep să se rotească și, deodată, acum suntem noi și ceilalți, aici este umanitatea și natura, aici sunt oamenii și Dumnezeu . O mulțime de cuvinte coboară între noi și celelalte creaturi din grădină și nu ne vom mai putea întoarce niciodată acasă. Cădem în dezintegrare și cădem din grădină pentru totdeauna. Îngeri înarmați sunt așezați la porți; chiar dacă găsim din nou drumul înapoi în grădină, nu putem reintra. Starea de ușurătate fără zbateri și căutări care ne aparținea de drept la naștere a dispărut. Am ales cunoașterea în locul comuniunii; am ales puterea în locul smereniei.
Pământul este acum casa noastră.
Acest Pământ este o versiune stricată a grădinii; a integrării noastre originare cu Creatorul și creația. Pe Pământ trebuie să ne trudim să spargem solul, să plantăm semințe, să luptăm împotriva prădătorilor. Ne vom îmbolnăvi și vom muri. Oricine și orice mănâncă pe ceilalți sau celelalte. Există război, stăpânire și mizerie. Există și frumusețe, dragoste și prietenie, dar totul se termină cu moartea. Acestea sunt consecințele căutării noastre a cunoașterii și puterii, dar continuăm să le urmărim pentru că nu știm altă cale de ieșire. Continuăm să construim turnuri și orașe și uităm de unde am venit. În afara grădinii, suntem fără adăpost și nu putem fi niciodată nemișcați. Uităm de Creator și ne închinăm nouă înșine. Toate acestea se întâmplă în interiorul nostru în fiecare zi.
Vine o vreme când Creatorul își arată mila. După atâtea secole, după atâția ani în care oamenii au ratat ținta, au rătăcit de la cale, s-au înălțat și au căzut și s-au luptat și au murit, au mâncat din nou și din nou fructul, creatorul pune în scenă o intervenție. El vine pe Pământ sub formă omenească pentru a ne arăta drumul înapoi spre casă. Majoritatea oamenilor nu ascultă, desigur, și știm cu toții cum se termină povestea. Dumnezeu Însuși umblă pe Pământ – și ce face omenirea? Îl torturăm și Îl ucidem.
Dar noi suntem cei care ne păcălim, pentru că se dovedește că tocmai asta era ideea. Calea acestui Creator nu este calea puterii, ci a smereniei; nu a cuceririi, ci a sacrificiului. Când vine pe Pământ, el nu vine ca un conducător de război, rege sau mare preot, ci ca un meșteșugar desculț într-o provincie obscură din deșert. El umblă cu cei asupriți și respinși, disprețuiește bogăția și puterea și prin moartea Sa învinge moartea însăși și ne eliberează din robia noastră. El ne oferă o cale de scăpare; o cale de întoarcere acasă. Dar trebuie să lucrăm la asta. Calea înapoi către grădină poate fi găsită doar renunțând la slava deșartă, la căutarea puterii și la cunoștințele câștigate care ne-au exilat în primul rând. Calea este calea renunțării, a iubirii și a sacrificiului. Ca să ne întoarcem în grădină, trebuie să trecem prin cruce.
Acum imaginați-vă că în jurul acestei povești se construiește o întreagă cultură. Imaginați-vă că această cultură supraviețuiește peste o mie de ani, construind strat peste strat de sens, tradiție, inovație și creație, oricât de imperfecte, pe aceste fundații.
Apoi imaginați-vă că această cultură moare, lăsând doar ruine.
Dacă locuiești în Occident, nu mai e nevoie să îți imaginezi nimic din toate acestea. Trăiești deja printre acele ruine și ai făcut-o toată viața ta. Multe dintre ele sunt încă frumoase – catedrale intacte, concerte de Bach – dar sunt totuși numai niște ruine. Ele sunt rămășițele a ceva numit cândva „Creștinătatea”, o civilizație de 1500 de ani în care această poveste sacră specială s-a infiltrat și a format fiecare aspect al vieții, îndreptând, schimbând și transformând totul în imaginea acestei povești.
Și chiar a fost totul. Niciun aspect al vieții de zi cu zi nu a fost neafectat de această poveste: organizarea săptămânii de lucru; ciclul sărbătorilor anuale și a zilelor de odihnă; plata impozitelor; îndatoririle morale ale indivizilor; însăși noțiunea de indivizi, cu drepturi și îndatoriri „date de Dumnezeu”; atitudinea față de vecini și străini; obligațiile de caritate; structura familiilor; și, mai presus de toate, imaginea largă a universului – structura și semnificația lui și locul nostru ca oameni în el.
În cel mai recent eseu am scris despre declinul Occidentului. Ce nu am scris a fost ce anume era de fapt „Occidentul”. Mulți oameni discută despre asta în prezent, iar răspunsul tinde să difere în funcție de tribul care pune întrebarea. Pentru un liberal, Occidentul este „Iluminismul” și tot ce a urmat – democrație electorală, drepturile omului, individualism, libertatea de exprimare. Pentru un conservator, ar putea semnala un set de valori culturale, cum ar fi atitudinile tradiționale față de viața de familie și identitatea națională și, probabil, un sprijin larg pentru capitalismul de piață liberă. Iar pentru genul de stângist postmodern care domină în prezent cultura, Occidentul – presupunând că vor admite că există ca atare – este în mare parte o fațadă pentru colonizare, imperiu, rasism și toate celelalte orori despre care auzim zilnic prin canalele oficiale.
Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare este și o dezvoltare destul de recentă. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, stângismul, conservatorismul sau imperiul; când Hume, Marx și Baudrillard au sosit la petrecere, deja se terminase. Occidentul, de fapt, este, în același timp, o combinație mai simplă, mai veche și mult mai complexă decât ar putea oferi oricare dintre aceste perspective. Este rezultatul legăturii între oameni și popoare de pe un continent, de-a lungul secolelor de timp, printr-o ordine sacră construită în jurul unei interpretări a acelei povești creștine.
În cartea sa Religion and the Rise of Western Culture (Religia și ascensiunea culturii occidentale), scrisă la scurt timp după al Doilea Război Mondial, istoricul medieval Christopher Dawson a explicat astfel:
Nu a existat niciodată nicio organizare unitară a culturii occidentale în afară de cea a Bisericii Creștine, care a furnizat un principiu eficient al unității sociale… În spatele modelului în continuă schimbare al culturii occidentale a existat o credință vie care a dat Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în ciuda tuturor conflictelor, diviziunilor și schismelor sociale care i-au marcat istoria.
Atitudinea ta personală față de această „credință vie” este irelevantă aici. Într-un sens, chiar și faptul dacă credința este adevărată sau nu este irelevant. Ideea este că, atunci când o cultură construită în jurul unei astfel de ordini sacre moare, atunci vor exista tulburări la fiecare nivel al societății, de la nivelul politicii până la nivelul sufletului. Înțelesul vieții individuale – dacă există unul – se va schimba dramatic. Structura familiei, sensul muncii, atitudinile morale, însăși existența moravurilor, noțiunile de bine și de rău, normele sociale sexuale, perspectivele asupra tuturor lucrurilor, de la bani la odihnă, la muncă, la natură, la rude, la responsabilitate și datorie: totul va fi la liber.
Sau, cum spune unul dintre frații Karamazov în romanul lui Dostoievski: „Fără Dumnezeu și fără viață viitoare? Înseamnă că totul este permis.”
Occidentul, pe scurt, a fost Creștinătatea. Dar Creștinătatea a murit. Ce înseamnă asta pentru noi, descendenții săi, care trăim printre frumoasele sale ruine? Înseamnă că am rămas o cultură fără ordine sacră. Și acesta este un loc periculos în care ne aflăm.
Filosoful Alasdair Macintyre a susținut, în lucrarea sa clasică, After Virtue (După Virtute), că însăși noțiunea de virtute va deveni în cele din urmă de neconceput o dată ce sursa din care a izvorât va fi eliminată. Dacă viața umană este privită ca neavând telos sau un sens mai înalt, a spus el, va fi în cele din urmă imposibil să ajungem la un acord asupra a ceea ce înseamnă „virtute” sau de ce ar trebui să însemne ceva.
Învățătorul preferat al lui Macintyre a fost Aristotel, nu Iisus, dar critica lui la adresa Iluminismului și predicția eșecului său final s-a bazat pe o înțelegere clară a viziunii mitice a creștinătății medievale și a umanismului parțial, gol și suprarațional cu care filosofii iluminismului au încercat să-l înlocuiască.
Macintyre, scriind cu patru decenii în urmă, credea că acest eșec era deja evident, dar că societatea nu l-a văzut încă pentru că monumentele vechii ordini sacre erau încă în picioare, ca statuile romane după căderea Imperiului. Pentru a-și ilustra teza, Macintyre a folosit exemplul tabuului. Acest cuvânt a fost înregistrat pentru prima dată de europeni în jurnalele căpitanului Cook, în care acesta și-a consemnat vizitele în Polinezia. Macintyre explică:
Marinarii englezi fuseseră uimiți de ceea ce ei considerau a fi obiceiurile sexuale laxe ale polinezienilor și au fost și mai uimiți să descopere contrastul puternic cu interdicția riguroasă impusă unor comportamente precum acela ca bărbații și femeile să mănânce împreună. Când au întrebat de ce bărbaților și femeilor li se interzice să mănânce împreună, li s-a spus că practica este tabu. Dar când au întrebat în continuare ce înseamnă tabu, au putut obține prea puține informații suplimentare.
Cercetările ulterioare au sugerat că insularii polinezieni înșiși nu erau cu adevărat siguri de ce existau aceste interdicții; într-adevăr, atunci când tabuurile au fost abolite în întregime în anumite părți ale Polineziei, câteva decenii mai târziu, au existat puține consecințe imediat evidente. Deci au fost astfel de interdicții lipsite de sens tot timpul? Macintyre a sugerat în schimb că regulile tabu au o istorie care se dezvoltă în două etape:
În prima etapă, ele sunt încorporate într-un context care le conferă inteligibilitate… Privați regulile tabu de contextul lor originar și, deodată, sunt susceptibile să apară ca un set de interdicții arbitrare, așa cum, într-adevăr, apar în mod caracteristic atunci când contextul originar este pierdut, când acele credințe de fundal în lumina cărora regulile tabu fuseseră înțelese inițial nu au fost doar abandonate, ci și uitate.
Odată ce o societate ajunge la stadiul în care motivul tabuurilor sale a fost uitat, este nevoie de o singură lovitură pentru a începe un efect de domino care o va doborî în întregime. Macintyre credea că această etapă fusese deja atinsă în Occident:
O parte cheie a tezei mele a fost că discursul și practica morală moderne pot fi înțelese doar ca o serie de supraviețuiri fragmentare dintr-un trecut mai vechi și că problemele insolubile pe care le-au generat pentru teoreticienii morali moderni vor rămâne insolubile până când acest fapt (că e vorba doar despre supraviețuiri fragmentare dintr-un trecut mai vechi) este bine înțeles.
Aceste „supraviețuiri fragmentare” erau o rămășiță a ordinii sacre occidentale – povestea creștinătății. Macintyre a fost interesat să le reamintească cititorilor săi că această poveste a încorporat și elemente din sistemele de valori „păgâne” anterioare, precum și aspecte ale filozofiei grecești, în special cea a pietrei sale centrale, Aristotel. Dar, oricare ar fi geneza ei precisă, povestea rezultată a construit forma minții occidentale.
„Contextul originar” al acelei povești, în special pentru generațiile mileniale și post-mileniale, a dispărut de mult. Mulți dintre ei nu o cunosc nici măcar în linii mari (chiar și în generația mea, școlarizată în Anglia în anii optzeci, abia mai supraviețuia) iar mulți alții se opun visceral la ceea ce își imaginează ei că reprezintă. Acum, așa cum a prezis Macintyre, ultimele tabuuri cad ca niște jetoane și efectele se simt în tot spectrul cultural.
Dacă sunteți în general conservator din punct de vedere social, de exemplu – ceea ce în practică înseamnă că aveți opinii care până acum aproximativ cinci ani erau în întregime opinia curentă – întrebările vin acum ca o rafală continuă. De ce ar trebui ca un bărbat să nu se căsătorească cu un alt bărbat? De ce ar trebui ca un bărbat să nu devină femeie? De ce nu ar trebui ca un copil să aibă trei tați ori să se nască dintr-un pântece feminin transplantat în corpul unui bărbat? Întrucât sursa vechii noastre înțelegeri a căsătoriei, familiei, sexualității și poate chiar a dimorfismului biologic era povestea creștină devenită azi problematică, acestea sunt tipurile de întrebări la care în prezent există un singur răspuns oficial legitim.
Lucrurile nu stau cu mult mai bine, însă, pentru cei de stânga care sunt preocupați de inegalitățile distructive create de economia modernă. „Vai vouă, care sunteți bogați”, a spus Iisus, într-una dintre multele lovituri împotriva bogăției și puterii pe care le putem citi în Evanghelii. „Lăcomia este un păcat împotriva lui Dumnezeu”, a scris Toma d’Aquino, unul dintre giganţii teologiei creştine occidentale. Nu mai este așa. Acum Mașina funcționează pe baza lăcomiei și râde în fața oricărui romantic nebun și nerealist care o respinge. Curelele șubrede cu care creștinătatea medievală îi ținea legați pe comercianții, negustorii și burghezia urbană s-au rupt de mult, lăsându-ne fără un argument mai bun împotriva lăcomiei și inegalității năprasnice decât împotriva licenței sexuale totale sau a refacerii corpului uman însuși.
Aceasta este ceea ce Nietszche știa și ceea ce umaniștii liberali de astăzi vor nega prea des: dacă distrugi stâlpii unei ordini sacre, universul însuși își va schimba forma. La nivel primar, o astfel de schimbare este trăită de oameni ca o traumă profundă și de durată – indiferent dacă o știu sau nu. Indiferent dacă ești creștin, musulman, păgân sau ateu, ar trebui să fie evident că nicio cultură nu poate pur și simplu să ridice din umeri, sau să își raționalizeze metafizica care o susține și să se aștepte să rămână o cultură în orice altceva decât numai în nume – dacă va mai rămâne ceva din ea.
Când o astfel de ordine este distrusă, ce o înlocuiește? Depinde de modul are loc distrugerea ei. Când tabuurile au fost abolite în Polinezia, a raportat Macintyre, a fost creat un „vid moral” neașteptat, care a ajuns să fie umplut de „banalitățile misionarilor protestanți din Noua Anglie”. În acest caz, un anumit tip de creștinism a intervenit în golul creat de moartea unei povești sacre anterioare. Sfârșitul tabuurilor nu a adus o oarecare „libertate” abstractă; mai degrabă, cultura a fost lipsită de inima sa. În realitate, acea inimă încetase să mai bată cu ceva timp înainte, dar acum, că și arhitectura formală dispăruse, era un spațiu gol care aștepta să fie umplut – iar natura detestă vidul.
Mi se pare că suntem, acum, în Occident, în acest punct. Cel puțin din anii 1960, tabuurile noastre golite au început să se prăbușească, iar în ultimii câțiva ani ultimele monumente rămase au fost – adesea la modul literal – dărâmate. Creștinătatea a expirat de-a lungul secolelor dintr-un set complex de motive, dar nu a fost ucisă de un inamic extern. Nicio armată ostilă nu a pătruns în Europa să ne convertească cu forța la o credință rivală. În schimb, ne-am demontat povestea din interior. Ceea ce a înlocuit-o nu a fost o nouă ordine sacră, ci o negare că așa ceva ar exista.
În „După Virtute” Macintyre explică ce s-a întâmplat în continuare. Proiectul Iluminist al secolului al XVIII-lea a fost o încercare de a construi o „morală” (un cuvânt care nu existase în acest sens înainte de acea vreme) eliberată de teologie. A fost proiectul de a construi după Dumnezeu o ființă umană cu totul nouă, în care un nou sens moral personal – care nu mai era de natură eternă, sau responsabil în fața vreunei forțe superioare – să formeze baza culturii și a individului.
A funcționat? Într-un cuvânt: nu. „Moralitatea” post-iluministă, conform lui Macintyre, nu înlocuia un scop superior sau un simț meta-uman al sensului. Dacă calea corectă pentru societate sau individ s-a bazat pe nimic mai mult decât judecata personală a acelui individ, atunci cine sau ce ar fi fost arbitrul final? În cele din urmă, fără acel scop superior care să o lege – fără, cu alte cuvinte, o ordine sacră – societatea ar cădea în „emotivism”, relativism și în cele din urmă în dezintegrare.
În anumite privințe, sunt în suflet un parlamentarist (un opozant al ideii monarhiei de drept divin – n.n.). Poate că suntem cu toții astfel. Iluminismul poate să fi eșuat, dar i-a învățat pe occidentalii moderni ceva util: cum să interogheze puterea și să identifice autoritatea ilegitimă. Însă, deși mi-am dat devreme seama de asta, mult mai târziu am învățat altceva, vag și lent, prin studierea istoriei, mitologiei și, bineînțeles, oamenilor: că fiecare cultură, fie că o știe sau nu, este construită în jurul unei ordini sacre. Desigur, nu trebuie să fie neapărat o ordine creștină. Ar putea fi islamică, hindusă sau taoistă. S-ar putea baza pe venerarea strămoșilor sau pe cultul lui Odin. Dar există un tron în inima fiecărei culturi și oricine stă pe el va fi forța de la care vei primi instrucțiuni.
Experimentul modern a fost actul de detronare atât a suveranilor umani la propriu, cât și a reprezentantului ordinii sacre și înlocuirea lor cu noțiuni pur umane și abstracte – „popor” sau „libertate” sau „democrație” sau „progres”. Sunt în favoarea libertății și, de asemenea, pentru democrație (cea reală, nu simulacrele corporatiste care ocupă în prezent locul ei), dar detronarea Suveranului – Hristos – care stătea în inima ordinii sacre occidentale nu ne-a condus la egalitatea și justiția universală. Ne-a dus – pe o scurtătură sângeroasă, prin Robespierre, Stalin și Hitler – la triumful complet al puterii banilor, care ne-a spulberat cultura și sufletele într-un milion de fragmente mânioase.
Aceasta a fost ironia teribilă a erei rațiunii și a teoriilor și revoluțiilor liberale și de stânga care au rezultat din ea. Din 1789 până în 1968, fiecare dintre acestea a eșuat în cele din urmă, însă atunci când au distrus lumea veche și ordinea ei sacră au eliberat un spațiu pentru ca astfel capitalismul să se poată muta în loc și să-i comercializeze ruinele. Spengler, despre care am scris data trecută, a văzut limpede acest lucru. „Iacobinii”, scria el despre revoluționarii francezi, „distruseseră vechile legături ale sângelui și astfel au emancipat banii; acum , banii au făcut încă un pas și au devenit stăpânul locului.” Revoluția, a susținut el, va juca întotdeauna rolul de roabă a Mașinii:
Nu există nicio mișcare proletară, nici măcar comunistă, care să nu fi funcționat în interesul banilor, în direcțiile indicate de bani și pe durata permisă de bani – și fără ca idealistul dintre liderii săi să aibă cea mai mică bănuială asupra a ce se întâmplă.
Vidul creat de prăbușirea vechilor noastre tabuuri a fost umplut de gazul otrăvitor al capitalismului de consum. Acum s-a infiltrat în fiecare aspect al vieții noastre, așa cum a făcut cândva povestea creștină, atât de mult încât abia dacă observăm că reușește să colonizeze totul, de la felul în care mâncăm până la valorile pe care le predăm copiilor noștri. Desprinși într-un prezent post-modern, fără un centru, fără adevăr și fără direcție, nu am devenit cetățeni independenți, responsabili, democratici ai unei republici umană. Am devenit sclavi ai puterii banilor și adoratori înaintea idolului monstruos al Mașinii.
Vechile tabuuri nu se mai întorc, iar creștinătatea nu se va întoarce în Europa prea curând. Nici nu trebuie să ne dorim asta. Ideea nu este să facem un idol dintr-un trecut evident imperfect – unul care a trădat în mod regulat învățăturile în jurul căruia se presupune că a fost construit – ci să recunoaștem că atunci când o cultură își ucide suveranul, tronul nu va rămâne gol pentru mult timp. Detronați-l pe Hristos dacă vreți – detronați orice reprezentant al oricărei ordini sacre de pe Pământ. Dar când o veți face, veți înțelege că suveranul, oricât de imperfectă ar fi stăpânirea lui, poate să fi fost singurul lucru care stătea între voi și barbarii care se adună în afara – și înăuntrul – porților voastre.
Care este calea de ieșire din asta? Aici Macintyre se unește cu Spengler și, de asemenea, cu filozoful francez René Guénon, care credea că ceea ce el numea „devierea occidentală” de la ordinea sacră a dezlănțuit demoni materialiști care „acum amenință să invadeze întreaga lume”. Scriind în 1927 scurta sa carte Criza lumii moderne, Guénon a putut vedea că puterea științei materialiste, aliată cu valorile comerțului, va face ca Occidentul să „dispară complet” dacă nu își schimbă direcția:
Cei care dezlănțuie forțele brute ale materiei vor pieri, zdrobiți de aceleași forțe, pe care nu vor mai fi stăpâni; o dată ce le-au pus în mod imprudent în mișcare, ei nu pot spera să țină în frâu la infinit cursul fatal. Nu are nicio importanță dacă este vorba de forțele naturii sau de forțele maselor umane, sau ambele împreună; în orice caz, legile materiei sunt chemate în joc și îl distrug inexorabil pe cel care a aspirat să le domine…
După Virtute se sfârșește, faimos, cu autorul său declarând că sarcina cu care ne confruntăm astăzi este similară celei pe care o aveau cei care au trăit prăbușirea Romei: nu să „consolidăm imperiul”, ci să începem să construim din nou. Guénon credea în mod similar că lucrarea de adus la îndeplinire nu e de natură politică, ci spirituală: redescoperirea adevărurilor eterne care trebuie să stea la baza oricărei culturi funcționale. „Adevărul nu este un produs al minții umane”, a scris el; o idee pe care filosofii iluminismului au respins-o, dar poate că acum vom începe să înțelegem din nou adevărul.
Spengler a profețit că eșecul Iluminismului va duce la o nouă căutare a acelui adevăr aflat dincolo de om. Toate edificiile teoretice construite de intelectualii occidentali moderni – liberalismul, stânga în nenumăratele sale forme, conservatorismul, naționalismul – pentru a înlocui vechea lor ordine sacră au eșuat. Începând cu secolul 21, nepoții revoluționarilor și ai raționaliștilor, în plină derivă a unei culturi materialiste eșuate, vor intra în ceea ce el a numit o „a doua religiozitate”:
Epoca teoriei se apropie de sfârșitul său. Marile sisteme ale liberalismului și socialismului au apărut toate între aproximativ 1750 și 1850. Cel al lui Marx are deja o jumătate de secol (la data scrierii lui Spengler – n.n.) și nu a avut succesor. În sine, înseamnă, cu viziunea sa materialistă asupra istoriei, că naționalismul și-a concluzia logică ultimă: se află deci la finalul domniei… În locul lui se dezvoltă chiar acum sămânța unei noi pietăți resemnate, izvorâtă din conștiința chinuită și din foamea spirituală, a cărei sarcină va fi să întemeieze o nouă realitate, care caută taina în locul unor concepte lucioase ca oțelul.
Când o ordine sacră se prăbușește, poate apărea disperarea, chiar și în rândul celor care nu și-ar dori reîntoarcerea ei sau care nici măcar nu sunt conștienți de ceea ce le lipsește. Zi de zi, tot mai mulți oameni realizează că noul nostru suveran, Mașina, este un zeu fals și nu avem idee cum să-l detronăm. Dar ciclul de creștere și cădere este o parte inevitabilă a modelului istoric uman; și unul necesar. „Trecerea de la un ciclu la altul”, scria Guénon, „poate avea loc numai prin întuneric”.
Ne aflăm acum în această trecere; trăim în întunericul dintre lumi. Macintyre a concluzionat că Occidentul așteaptă „un nou – și, fără îndoială, foarte diferit – Sfânt Benedict”. Asta scria acum patruzeci de ani și încă suntem în așteptare, dar nu este deloc un fel rău de a vedea provocarea cu care ne confruntăm. Modernitatea nu este deloc lipsită de idei, argumente, insulte, ideologii, strategii, conflicte, mașini de salvare a lumii sau discuții inteligente TED. Dar are prea puțini sfinți; și cât de multă nevoie avem de dragostea, înțelepciunea, disciplina și liniștea lor în mijlocul vuietului Mașinii. Poate că ar fi bine să începem să ne uităm mai mult la cum am putea să întruchipăm noi înșine câte un pic din asta.
Traducere de la https://paulkingsnorth.substack.com/p/the-dream-of-the-rood
Reacționarii 