de Paul Kingsnorth
(Pentru părțile I, II și III, click aici, aici și aici)
Extrase din părțile I și II:
Voi dedica acest eseu unei întrebări care mă urmărește de ani de zile. Este o întrebare atât de importantă, de fapt, încât voi diviza acest eseu în câteva părți, și voi împărți întrebarea în patru interogații mai mici…
Ceea ce vreau eu să știu este următorul lucru: ce fel de forță se află în spatele ecranelor și al firelor de rețea în care ne-am lipit și nu mai putem ieși, ca niște muște într-o pânză de păianjen, și cum ne putem elibera?
Pe scurt: Ce este chestia asta? Și cum ar trebui s-o înfruntăm?
Ar fi bine să vă avertizez acum că lucrurile vor deveni supranaturale.
Prima întrebare: De ce tehnologia digitală ni se pare atât de revoluționară?
(…)„Ne pregătim”, spun Harris și Raskin, „pentru următorul salt în inteligența artificială‟, chiar dacă încă nu am stabilit cum să ne adaptăm la primul. Nici legea, nici cultura, nici mintea umană nu pot ține pasul cu ceea ce se întâmplă. A compara A.I. cu ultima mare amenințare tehnologică pentru lume, adică armele nucleare, spune Harris, ar însemna să minimalizăm roboții. „Armele nucleare nu produc arme nucleare mai puternice‟, spune el. „Dar roboții I.A. produc roboți I.A. mai puternici‟.
Întrebarea a doua: Ce impuls face ca acest lucru să se întâmple?
Care este impulsul din spatele tuturor acestor lucruri? Da, putem spune tot felul de povești despre creșterea economică, eficiență, progres și așa mai departe, dar de ce o facem, de fapt? Ce impuls ne mână de la spate? Același care a distrus Hiroshima și a schimbat clima? De ce creează oamenii aceste lucruri, deși le e frică de ele? De ce fac câini-robot înarmați (vezi aici)? De ce lucrează la roboți conștienți (vezi aici)? Ce cred ei că fac?
În urmă cu aproape șaizeci de ani, teoreticianul culturii Marshall McLuhan a venit cu o teorie a tehnologiei care sugera un răspuns. El vedea fiecare nouă invenție ca pe o extensie a unei capacități umane deja existente. Ce capacitate umană o extinde, deci, tehnologia digitală? Răspunsul este, a spus McLuhan, că ea vrea să extindă însăși conștiința noastră. „Faza finală a extensiilor omului“ ar fi încercarea omenirii de a crea o nouă conștiință – o nouă viață.
Dincolo de lumea noastră, spuneau toate poveștile vechi din toate culturile vechi, este un alt tărâm. Este tărâmul satanicului, al păcatului și al nevăzutului: „supranaturalul“. Fiecare religie și cultură are propriile nume pentru acest loc. Iar întrebarea interzisă care ne stă pe buze tuturor, întrebarea pe care toată lumea știe că nu trebuie să o pună, este următoarea: și dacă tocmai de acolo vin toate aceste lucruri?
Și dacă noi nu înțelegem aceste noi „inteligențe“, tocmai pentru că nu noi le-am creat?
Întrebarea a treia: Și dacă nu este doar o metaforă?
În 1986, un informatician pe nume David Black a scris o lucrare care încerca să răspundă la această întrebare. The Computer and the Incarnation Ahriman („Computerul și întruchiparea lui Ahriman“) prezicea atât ascensiunea Internetului, cât și preluarea controlului asupra minților noastre. Chiar și la mijlocul anilor 1980, Black observase cum orele petrecute pe computer îl schimbau. … Cu mult înainte de web, computerul modela deja oamenii într-o formă nouă. Dintr-o perspectivă steineriana, aceste mașini, a spus Black, reprezentau „avangarda‟ manifestării lui Ahriman:
Odată cu apariția [primului] computer, voința autonomă a lui Ahriman apare pentru prima dată pe pământ, într-o întruchipare fizică independentă… Apariția electricității ca fenomen independent, de sine stătător, poate fi privită ca începuturile corpului material al lui Ahriman, în timp ce … computerul este corpul său formal sau funcțional.
Computerul, a sugerat Black, urma să devină „vehiculul întrupării, capabil să susțină ființa lui Ahriman‟. Poate că această ființă rece ca gheața, din metal și rațiune, ar putea fi lucrul care îi bântuie visele lui Ray Kurzweil. Sfântul rus Ignatie Briancianinov din secolul al XIX-lea a văzut-o și el – și a știut exact ce este. El a scris despre aceeași forță în eseul său Despre miracole și semne:
Ahriman va oferi omenirii cea mai înaltă organizație pământească a bunăstării și prosperității. El va oferi onoare, bogății, lux, bucurie, confort fizic și încântare. Căutătorii de lucruri pământești îl vor accepta pe Ahriman și îl vor numi stăpânul lor. Ahriman va dezvălui omenirii, prin artificii dibace, ca la teatru, un spectacol de miracole uluitoare, inexplicabile pentru știința contemporană. El va insufla frică prin vârtejul și mirarea minunilor sale și îi va mulțumi pe [cei ce cunosc lumea], îi va mulțumi pe cei superstițioși și va încurca învățătura omenească. Toți oamenii, conduși de lumina naturii căzute, înstrăinați de călăuzirea Luminii lui Dumnezeu, vor fi ademeniți să se supună ispititorului.
Am trișat puțin acolo, recunosc. Am schimbat unul dintre cuvinte. Numele pe care sfântul l-a folosit în acel pasaj nu era „Ahriman‟. Era „Antihristul‟.
Întrebarea a patra: cum trăim cu asta?
Cred că, în acest moment, cărțile mele sunt cu fața în sus pe masă. Nu urăsc multe lucruri pe lumea asta – ura este o emoție pe care nu o pot susține mult timp –, dar urăsc ecranele și urăsc anticultura digitală care le-a făcut atât de omniprezente. Urăsc ce a făcut acea anticultură lumii mele și mie personal. Când văd un copil mic pus în fața unei tablete de un părinte pe un smartfon, îmi vine să plâng; fie asta, fie să le sparg și apoi să le țin o predică mânioasă. Când văd oameni făcând selfie-uri pe vârful muntelui, îmi vine să-i împing în prăpastie. Nu vreau să văd smartfon la mine în casă. Disprețuiesc ceea ce vine prin el și preia controlul asupra noastră. Este prelest (înșelare – n.n.), totul, și suntem păcăliți, adunați și mâncați zilnic.
Vedeți ce îmi fac aceste lucruri? Poate că v-o fac și vouă. Cred că pentru asta au fost concepute. Dacă ar exista un buton mare și roșu care să închidă Internetul, eu l-aș apăsa fără ezitare. Apoi aș strânge toate ecranele din lume și le-aș împinge cu buldozerul într-un puț de mină cât mai adânc, pe care l-aș sigila cu beton și apoi m-aș îndepărta surâzând în lumina soarelui.
Dar eu scriu aceste cuvinte pe Internet, iar voi le citiți tot aici, și în fiecare zi e și mai greu să lucrezi, să faci cumpărături, să lucrezi cu banca, să parchezi o mașină, să mergi la bibliotecă, să vorbești cu un om aflat într-o poziție de autoritate sau să-ți înveți propriii copii, fără intervenția lui Ahriman. Realitatea este că cei mai mulți dintre noi suntem prinși în capcană. Sunt prins în capcană. Nu pot să-mi hrănesc familia fără să scriu, nu pot scrie fără să folosesc laptopul pe care îl folosesc în acest moment și nu-mi pot trimite cuvintele în fața unui public fără platforma pe care voi citiți lucrurile astea; o platformă care mi-a permis să scriu eseuri larg citite care critică Mașina. Știu că multor oameni le-ar plăcea să lase toate acestea în urmă, pentru că deseori primesc scrisori de la ei – scrisori trimise în mare parte prin e-mail. Dar lumea îi împinge – ne împinge – zilnic mai adânc în fălcile tehniumului.
Nu se poate scăpa de nimic din toate acestea. Mașina este noul nostru zeu, iar societatea noastră este construită în jurul cultului său. Dar cei care nu vor să-i fie adepți? Cum ne-am putea retrage consimțământul? Am putea? Cum ar arăta refuzul – și care ar fi prețul?
În ultimul eseu am introdus conceptul de prelest, înșelăciune sau amăgire spirituală. În timp ce ne gândim cum să trăim prin epoca lui Ahriman, un alt cuvânt grecesc ne poate fi ghid: askesis.
Askesis se traduce de obicei ca „autodisciplină‟ sau uneori „lepădare de sine‟, și a stat la originea tradiției spirituale creștine încă de la început. De fapt, nu cunosc vreo credință serioasă care să nu considere asceza drept noțiune centrală. Înfrânarea poftelor, postirea de la mâncare, sex și alte plăceri lumești, limitarea nevoilor și înfrânarea dorințelor – aceasta este piatra de temelie a oricărei practici spirituale. Fără o coloană vertebrală ascetică, nu există corp spiritual.
Pentru ce sunt toate acestea? Nu ca să-i fim pe plac lui Dumnezeu, care, din câte știm noi, nu stabilește nicio regulă cu privire la ce ar trebui să mănânce oamenii vinerea, nici nu are păreri tranșante despre câte prosternări se cuvin făcute în fiecare zi. Nu, scopul askesisului este autocontrolul. Învățarea acestui lucru ne va permite să evităm feluritele gropi și capcane ale vieții, care ne scot de pe calea care duce la sfințenie – întregime – și ne împing pe calea care duce la mândrie și iubire de sine. Traducerea literală a cuvântului askesis este pur și simplu „exercițiu‟. Asceza, deci, este o serie de exerciții spirituale menite să antreneze trupul, mintea și sufletul.
Dacă revoluția digitală reprezintă o criză spirituală – și eu cred că așa este –, atunci va fi nevoie de un răspuns spiritual. Acest răspuns, aș sugera eu, trebuie să fie practica askesisului tehnologic.
Cum ar arăta asceza tehnologică? Am meditat recent la această întrebare în podcastul Grail Country (aici), cu gazdele Nate Hile și Shari Suter. Puteți urmări episodul la adresa de mai sus. A fost o conversație plină de miez și am fost deosebit de interesat să aud povestea lui Shari și ideile ei despre ce ar putea presupune în practică un răspuns ascetic la tehnologie. În centrul dezbaterii a fost în ce măsură ar trebui urmărită o astfel de askesis. Pentru a continua metafora religioasă, asceza noastră ar trebui să fie cea a unui laic care trăiește în lume sau a unui călugăr care trăiește într-un schit? Cât de departe ar trebui să mergem?
Putem încerca să răspundem la această întrebare întorcându-ne iarăși spre două categorii de oameni despre care am scris în urmă cu două eseuri (aici): barbarii carne-crudă și cei carne-fiartă. Barbarii carne-crudă au fugit de îmbrățișarea Mașinii. Barbarii carne-fiartă trăiesc între zidurile orașului, dar practică o disidență constantă și uneori tăcută. Ce fel de barbari suntem sau vrem să fim sau putem fi, va determina gradul nostru de askesis.
Ascetul carne-fiartă
Asceza tehnologică pentru barbarul carne-fiartă, care trebuie să-și ducă existența în lumea pe care a construit-o tehniumul, constă în principal în trasarea atentă a limitelor. Alegem limitele implicării noastre și apoi ne ținem de ele. Aceste limite ar putea presupune, de exemplu, o interdicție asupra timpului petrecut în interacțiunea cu ecranele sau o regulă cu privire la tipul de tehnologie care va fi utilizată. Personal, de exemplu, mi-am trasat limite la smartfoane, la „pașapoartele de sănătate‟, la scanarea unui cod QR sau la utilizarea unei monede digitale administrate de stat. Oh, și la implantarea unui cip în creierul meu (vezi aici). Limitele trebuie actualizate tot timpul. Nu am intrat niciodată în interacțiune cu vreo aplicație I.A., de exemplu, și nu o voi face niciodată, dacă îmi va sta în putere – dar acum întrebarea este dacă voi putea ști măcar că se întâmplă să interacționez cu AI. Și ce nouă tehnologie se pregătește să apară de după colț, despre care va trebui să mă decid în curând?
Ce se întâmplă când limita pe care ai trasat-o devine greu de respectat? După cum a sugerat Shari când am vorbit: te ții de ea și îți asumi consecințele. Dacă refuzi un smartfon, ar putea exista locuri de muncă pe care nu le poți ocupa sau cluburi la care nu te poți înscrie. Vei pierde ocazia de a face unele lucruri, ca atunci când refuzi un automobil. Dar un astfel de refuz te poate îmbogăți, mai degrabă decât să te sărăcească. Aceia dintre noi care au refuzat sistemul de pașapoarte pentru vaccin din timpul pandemiei, de exemplu, au fost nevoiți să trăiască excluși din societate și demonizati ca niște conspiraționiști nebuni, dar pentru mine, cel puțin, s-a dovedit a fi o experiență care m-a întărit.
A alege calea ascetului carne-fiartă înseamnă că trebuie să fii pregătit, la un moment dat, ca viața ta să devină incomodă la modul serios sau chiar mai rău decât atât. Dar, în schimb, poți să-ți păstrezi sufletul. Vei avea totodată șansa de a folosi Mașina împotriva ei: să folosești Internetul ca să citești sau să scrii eseuri ca acesta, ca să intri în legătură cu alții ca tine sau ca să deprinzi abilitățile necesare pentru a continua să-ți împingi refuzul și mai departe, dacă asta vrei.
Pentru câteva îndrumări practice detaliate despre cum ar putea arăta o abordare carne-fiartă, vă pot recomanda acest eseu recent (aici) despre „minimalismul digital‟, de la foarte utila Substack School of the Unconformed (aici).
Ascetul carne-crudă
Barbarul carne-crudă aplică o formă necesară de moderare a implicării sale digitale. Dar există o problemă cu această abordare: dacă labirintul digital conține Minotauri spirituali reali, „moderația‟ nu va rezolva problema. Dacă sunteți folosiți, bucată cu bucată și zi de zi, pentru a vă construi propriii înlocuitori – dacă ceva nesfânt se manifestă prin cabluri –, atunci „moderarea‟ acestui proces nu va fi suficientă. La un moment dat, limitele pe care le-ați trasat pot nu doar să fie încălcate, ci și să devină caduce. Prietenul nostru I.A. pe nume Sydney, de exemplu, își amenință deja utilizatorii (vezi aici), așa cum avertizează un expert în siguranță I.A.:
Sydney este un foc de avertisment. Aveți un sistem I.A. care accesează internetul și își amenință utilizatorii și, în mod clar, nu face ceea ce dorim să facă, și eșuează în diverse moduri pe care nu le înțelegem. Pe măsură ce sistemele de acest fel [vor continua să apară], și vor fi tot mai multe, pentru că există o cursă în desfășurare, ele, aceste sisteme, vor deveni inteligente. Mai capabile să-și înțeleagă mediul, să-i manipuleze pe oameni și să facă planuri.
Dacă se întâmplă acest lucru, niciun mediu online nu va fi sigur pentru nimeni. Ia să ofensezi chatbot-ul care nu trebuie, și deepfake-urile tale ar putea apărea peste tot, în timp ce contul tău bancar se golește! Acesta este motivul pentru care Eliezer Yudkowsky, pe care l-am întâlnit mai sus, favorizează acțiunea radicală, chiar acum. Și când spun „radical‟, mă gândesc la scena finală din filmul Terminator:
Închideți toate clusterele mari de GPU (fermele mari de computere în care sunt rafinate cele mai puternice aplicații de inteligență artificială). Închideți toate operațiunile de rulare la scară mare pentru instruirea I.A. Stabiliți un plafon la cantitatea de putere de calcul permisă oricui să folosească pentru instruirea unui sistem I.A. și mutați-l în jos, în următorii ani, pentru a compensa algoritmii de instruire mai eficienți. Fără excepții pentru guverne și armate. Încheiați imediat acorduri multinaționale pentru a preveni mutarea activităților interzise în altă parte. Urmăriți toate GPU-urile vândute. Dacă serviciile de informații spun că o țară din afara acordului construiește un cluster de GPU, fiți mai puțin speriați de un conflict puternic între națiuni decât de încălcarea moratoriului; fiți dispuși să distrugeți un centru de date ilegal prin atacuri aeriene.
Bombardarea centrelor de date – aceasta este mentalitatea ascetului tehnologic carne-crudă. Lumea ascetului carne-crudă este una în care dai cu ciocanul în smartfon, îți vinzi laptopul, închizi internetul pentru totdeauna și îi cauți pe alții care gândesc ca tine. Poate i-ai găsit deja, de-a lungul anilor tăi online în lumea carne-fiartă. Te unești cu ei, construiți împreună o comunitate analogică, din lumea reală, și nu mai dai niciodată swipe cu degetul pe vreun ecran. Îți educi copiii să înțeleagă că lumina albastră este la fel de periculoasă ca cocaina – și la fel de delicioasă. Îi privești pe Amish ca pe un model de urmat. Faci lucruri reale cu mâinile tale, urmărești natura și adevărul și frumusețea. Tu știi cele mai bune glume, pentru că a trebuit să lupți ca să le spui și știi ce gust are lumea reală.
Ascetul carne-crudă înțelege că el sau ea luptă într-un război spiritual și nu face niciodată greșeala începătorului de a trata tehnologia drept „neutră‟. Prima linie a frontului din acest război se mișcă foarte repede și multe sunt în joc – dacă nu chiar totul. Tehno-askesisul carne-crudă prevede o lume în care crearea de spații non-digitale este necesară pentru supraviețuirea omului, și pentru sănătatea lui mintală. Dacă lucrurile merg la fel de repede pe cât s-ar putea să meargă, e tot ce se poate ca mulți dintre noi, care în prezent suntem barbari carne-fiartă, să sfârșim prin a avea în față o alegere binară: să devenim și noi carne-crudă sau să fim absorbiți cu totul de tehnium.
Amândouă aceste căi ascetice, cea a „crudului‟ și cea a „fiertului‟, sunt alcătuite din două elemente simple. Mai întâi, tragem o linie și spunem „gata, până aici, mai departe nu se poate‟. În al doilea rând, ne asigurăm că trecem toate tehnologiile pe care le utilizăm printr-o sită de judecată critică. Ce – sau cui – slujesc ele, până la urmă? Omenirii sau Mașinii? Naturii sau tehniumului? Pe Dumnezeu sau pe adversarul Său? Tot ceea ce atingem ar trebui să fie interogat în acest fel. Diferența dintre cele două abordări constă pur și simplu în locul unde trasăm linia de limită.
Ahriman este în temple. Călugării îmbrățișează tehniumul sau sunt construiți de acesta. Zidurile au fost sparte și ceasul este târziu. Celor mai mulși dintre noi, ideea de ascză tehnologică le va părea o nebunie. Naivă, paranoică, ridicolă. Dar dacă ați citit până aici, probabil că sunteți imuni la acest gen de critică. Și cine este atent la șoaptele vântului – la sunetul a ceea ce se apropie –, simte deja că ceva nu este în regulă. Depinde de noi toți să decidem ce avem de făcut.
Sfârșit.
(Pentru părțile I, II și III, click aici, aici și aici)
Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/the-neon-god
Reacționarii 