Căutând claritatea în contradicții
de N. S. Lyons
Eram pe la mijlocul unui articol lung și destul de diferit de cel de față, când am ajuns în final la concluzia că nu prea am de ales și trebuie mai întâi să-l scriu pe acesta. În ultimele săptămâni, gândurile mi-au fost tulburate de o serie de întrebări, pe care până la urmă m-am simțit obligat să le pun pe hârtie.
Continuă lectura „Patru mari întrebări pentru Contrarevoluție”
Viața sub comunism a fost bizară și paradoxală, observă profesorul universitar polonez și politicianul Ryszard Legutko în noua lui carte, intitulată The Cunning of Freedom: Saving the Self in an Age of False Idols („Viclenia libertății – salvarea sinelui într-o eră a falșilor idoli”). Era o viață rigidă și constrânsă într-o „cămașă de forță ideologică”. Și totuși, abolirea vechilor forme și instituții a stimulat în același timp o anume „instabilitate permanentă”, în care „niciun principiu nu era sigur și suprem, nicio lege fermă și incontestabilă, nicio promisiune aptă să nască obligații… Ce era obligatoriu într-o săptămână putea fi anulat în săptămâna următoare”.
Continuă lectura „Libertatea nu înseamnă să fii liber de moralitate și de obligații”
de Adrian Vermeule
În cartea sa „Vechiul Regim și Revoluția”, Alexis de Tocqueville descria Revoluția Franceză ca pe o mișcare religioasă:
Idealul pe care și l-a propus Revoluția Franceză nu era doar o schimbare în sistemul social francez, ci nici mai mult, nici mai puțin decât o regenerare a întregii specii umane, creând o atmosferă de fervoare misionară și, de fapt, căpătând toate aspectele unei renașteri religioase – spre marea consternare a observatorilor contemporani. Ar fi poate mai nimerit să spunem că a evoluat într-un soi de religie. Continuă lectura „LITURGHIA PROGRESISMULUI”
Nu m-am considerat niciodată un liberal. Vreme îndelungată, însă, am considerat liberalismul o teorie solidă care, indiferent ce neajunsuri ar avea, este angajată în susținerea libertății de dezbatere, a pluralismului și a unei atitudini generale de respect față de credințele celorlalți cetățeni, chiar și atunci când se bazează pe idei greșite. Dar acum nu mai socotesc liberalismul o teorie solidă. Nici nu mai cred că ar reprezenta libertatea și pluralismul. Continuă lectura „Împotriva noii Utopii”
de Ryszard Legutko
Socialismul şi democraţia liberală manifestă asemănări izbitoare și în domeniul creaţiei artistice. Şi într-un sistem, şi în celălalt, creaţia artistică este deseori profund politică şi corelată cu programul de luptă pentru o lume mai bună. Diferenţa constă în faptul că, în timp ce în comunism s-a început cu impunerea realismului socialist tuturor creatorilor şi a materialismului istoric intelectualilor, iar pe măsura dezintegrării regimului creaţia se îmbogăţea şi se diversifica, în democraţia liberală actuală observăm un proces invers: odată cu consolidarea ei, creşte schematismul și dogmatismul ideologic. Arta socialistă şi cea democrat-liberală se orientează mai puțin după criteriul frumosului – considerat a fi anacronic -, în schimb prevalalează criteriul corectitudinii. Gândirea şi opera de artă trebuie să fie corecte. Continuă lectura „De la realismul socialist la arta corectă politic”
de Rod Dreher
Sunt de acord cu unul dintre cititorii acestui blog, Matt din Virginia, care spune despre conservatorii americani că privesc realitatea culturală cu atâta stupidă naivitate și că au rămas atât de înțepeniți într-o schemă de joc a anilor 1980, încât chiar cred că adevărata amenințare la adresa libertății vine dinspre Stat. De fapt, spune Matt (și are dreptate), Capitalismul Vigilent-Revoluționar (Woke Capitalism) este o la fel de mare amenințare, dacă nu cumva și mai mare. Iată ce scrie Matt: Continuă lectura „Amenințarea vigilantismului revoluționar”
Discuția despre stat induce în eroare și stabilește false priorități. “Statul minimal” este o expresie nefericită care ne face să ratăm complet esența problemei: pătrunderea în tot mai multe sfere ale vieții noastre a puterii guvernamentale, a puterii de reglementare și de sancționare. Continuă lectura „Sferele, limitele și agenții noii puteri guvernamentale”
de Ryszard Legutko
Versiunile mai vechi ale integrării europene au fost opera unor politicieni care aveau viu și dureros în memorie războiul, cu toate atrocităţile lui. Aceşti politicieni erau modelaţi de experienţa negativă a războiului, care a scos la iveală adâncimi nebănuite ale vicierii naturii umane şi exploziei necontrolate de iraționalitate politică; în plus, se identificau profund cu ceea ce era mai valoros în cultura și civilizația occidentală, în primul rând cu moştenirea lor creştină şi clasică. Este greu să mai găseşti astăzi figuri ale lumii publice cu un asemenea profil intelectual şi spiritual. Când îi comparăm pe fondatori cu politicienii contemporani, comunitari sau naționali, realizăm că primii aparţin unei lumi demult dispărute, greu de identificat în tipul spiritual care predomină astăzi. Continuă lectura „Uniunea Europeană, moștenirea culturală, trendul principal și democrația”
Atât comunismul cât şi democraţia liberal-progresistă sunt considerate de către adepţii lor a fi stadii ultime şi optime ale evoluției politice: sfârşitul istoriei înţelese ca serie de transformări structurale. Potrivit marxiştilor, comunismul avea să fie sfârşitul acestor transformări, cu alte cuvinte nu exista nicio raţiune sau motiv ca în urma lui să apară vreun alt sistem mai bun. În mod similar, nu poate apărea nimic nou şi mai bun după democraţia liberală care, potrivit convingerii unanime, deşi rareori formulată direct, ar fi epuizat şirul de transformări structurale. După părerea categoriei aferente de adepți, fiecare din cele două regimuri ar fi atins maximul a ceea ce omenirea poate atinge la nivel politic, astfel că pe viitor istoria nu ar mai putea însemna decât o perfecţionare a sistemului respectiv: comunismul ar perfecţiona și mai mult sistemul comunist, iar democraţia liberală, pe cel liberal-democrat, în forme tot mai progresiviste. Continuă lectura „Două căi, o singură utopie”
de Ryszard Legutko
În comunism, răul politic era perceput ca avându-şi originea în actul intim, interior, al dezavuării sau al incapacităţii organice de a accepta mesajul comunist. Acest rău, însă, putea fi contracarat. Statul comunist aplica variate programe de reeducare a conştiinţei sau, mai curând, aşa cum se spunea în comunism, de ”ridicare a nivelului conștiinței revoluționare”, menite să elimine deprinderile „greșite” din gândire şi, în felul acesta, să îndrepte voinţa umană spre scopuri adecvate. Continuă lectura „De la „ridicarea conștiinței revoluționare” la „awareness”-ul corectitudinii politice”
Reacționarii 