Libertate și morală (I)

Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrânaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornograflei.

Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întâi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge Ia un subterfugiu şi afirmă – auzi, mă – că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adâncă”. E o formulă care cântăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală.

Ăsta-i cuvântul pe care-I evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătâng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge – aşa-zisul sentiment democratic – e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei și o Iași după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii.

Cultură „adevărată”, „adâncă”, „ştiinţă înaintată”, „spirit democratic puternic, înalt”: vorbe goale. Câtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil” încăpută pe mâini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza.”

Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii

* Emanuel Neuman (Manole) – prieten și mentor de tinerețe al lui Steinhardt, doctor în drept constituțional cu teza „Limitele puterii statului”.