de Paul Kingsnorth
Acest mozaic din secolul al VI-lea, aflat în Bazilica Sant’ Apollinare Nuovo din Ravenna, Italia, s-ar putea să fie cea mai veche reprezentare a diavolului. Hristos este flancat de doi îngeri: unul în roșu, păstorind oile, și unul în albastru, adunând caprele. Îngerul albastru este Satan. Numai caprele au copitele despicate.
Îmi place să mă gândesc la diavol. Probabil că nu ar trebui să spun acest lucru, dar iată-l. Nu pentru că mi l-aș imagina ca pe un personaj sexy, periculos și atrăgător de transgresiv – voi lăsa asta în seama industriei de divertisment. Mai degrabă, îmi place să mă gândesc la el pentru că simt că diavolul este un puzzle care trebuie rezolvat. O cheie pentru ceva. O cheie, poate, a religiei în care sunt împletit.
Diavolul nu este la modă în zilele noastre, probabil pentru că așa îi place. Societatea ca întreg ia de mult timp în derâdere noțiunea ființelor demonice și mulți creștini par să se foiască jenați, atunci când pomenește cineva de Satana. Nu la fel se întâmplă în lumea ortodoxă, unde Bătrânul Nick, cum îi spunem noi în Anglia (”Bătrânul Nick” este un termen popular ce îl desemnează pe diavol în limba engleză – n.n.), rămâne la fel de vizibil pe cât era în Occident în Evul Mediu.
Noi, cei moderni, preferăm să ne vedem creștinismul curățat de frânturile incomode. Iadul, demonii, îngerii, heruvimii, serafimii, uriașii, șerpii vorbitori, sfinții făcători de minuni, învierea morților – toate aceste lucruri sunt absolut esențiale pentru înțelegerea creștină a realității, dar suntem înclinați să tușim încurcați și să ne ferim privirea într-o parte, când oricare dintre ele este adus în discuție. Cu „Raiul“ reușim cât de cât să ne descurcăm; și cu Dumnezeu, care este oportun de departe; și cu Iisus, la limită, deși ne place să-I dăm forma care ne convine nouă. Dar restul nu ne place. Și nu ne place diavolul mai presus de toate.
„Diavol” este un cuvânt pe care nu îl veți găsi în Biblie – deloc surprinzător, deoarece provine din limba germanică a anglo-saxonilor, care mai târziu s-a transformat în engleză și a împrăștiat cuvântul în întreaga lume. Este o traducere a cuvântului grecesc diabolos, care răsare ici și colo în textul original, în câteva locuri, dar niciodată cu multă claritate. Destul de multe lucruri pe care am putea crede că le știm despre acest „diavol” nu apar de fapt nici ele în Biblie. Că a fost alungat din Eden împreună cu Adam și Eva; că a luat înfățișarea unui șarpe în Grădină; că este sinonim cu Lucifer (un nume care înseamnă la propriu „cel care aduce lumină” și care, în Apocalipsa Sfântului Ioan, îi este aplicat lui Hristos însuși); că el guvernează „iadul” (un alt cuvânt non-biblic, de data aceasta din norvegiana veche) împreună cu o armată de demoni: dacă nu cumva mă înșel – și vă rog să-mi spuneți dacă mă înșel –, nimic din toate acestea nu se găsește de fapt în text.
Dar, la urma urmei, treaba diavolului este să-i încurce pe oameni.
Cine este atunci acest „diavol”? În Noul Testament întâlnim un personaj numit „potrivnicul“, „pârâșul“ sau „ispititorul“. Această persoană – și este o persoană, nu un „arhetip” sau un „simbol”, ci o prezență reală, vie – se opune la tot ceea ce Dumnezeu vrea pentru omenire, așa cum stă împotriva lui Dumnezeu Însuși. Nu vrea decât putere – putere și nimicire. Pe scurt, este anti-viață.
În Noul Testament îl întâlnim devreme, în capitolul patru al Evangheliei după Matei. Iisus, după botezul Său, este „dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul“. Asemenea fraze sunt motivul pentru care îmi place să mă gândesc la diavol. Observați că Iisus a fost condus în pustie de „Duhul“. Acesta ar fi Duhul Sfânt, sau ceea ce creștinii numesc „a treia ființă a Treimii”. Diavolul nu a apărut așa, pur și simplu, în timp ce Iisus medita în deșert. Hristos a fost adus în mod specific la el – prin Duhul lui Dumnezeu, nu mai puțin –, pentru a fi pus la încercare înainte ca lucrarea Sa să înceapă.
Ce a presupus acest test? Ei bine, adversarului, se pare, îi place să facă oferte. Este ca un om de afaceri care încearcă să încheie o înțelegere. Nici vorbă de foc și pucioasă, nici vorbă de amenințări. În loc de toate acestea, ispititorul ne oferă pur și simplu ceea ce este cel mai probabil să ne ispitească. În cazul lui Hristos, el face trei oferte. În primul rând, șansa de a-și arăta puterile transformând pietrele în mâncare. În al doilea rând, șansa de a se arunca de pe „aripa templului“ și de a supraviețui prin intervenție divină. Și, în final, ispita cea mare: puterea politică. „Toate împărățiile lumii“, de fapt, pe care Iisus și Bătrânul Nick le vor guverna împreună, dar numai dacă Hristos va jura credință dușmanului, și nu Creatorului.
Această ultimă ispită mă intrigă cel mai mult, parțial din cauza a ceea ce diavolul îi spune lui Hristos în timp ce face oferta, potrivit lui Luca:
Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.
Diavolul face o afirmație specifică aici: nu doar că el este „prințul acestei lumi“, ci că lumea i-a fost dată. El, la rândul său, o poate da oricui dorește. Când face această afirmație, Iisus nu-l contrazice.
Cine ar putea „da“ lumea diavolului? Probabil doar Dumnezeu. Probabil, de asemenea, acesta este rezultatul „căderii omului“ – un alt concept pe care Biblia nu îl prezintă în mod specific, dar pe care creștinii de mai târziu l-au propus ca model al realității. Înainte de izgonirea din Eden, ni se spune, oamenii trăiau în comuniune cu Dumnezeu. Dar alegerea lor deliberată de a nu-l asculta a fost o alegere să se îndepărteze de calea vieții – modelul „Tao“, cum îl numește C. S. Lewis – și de a merge pe calea morții și a disoluției. Ca urmare, oamenii sunt expulzați din grădină și forțați să trăiască într-o lume în care carnea se descompune, iar durerea și conflictul sunt ceva normal.
Importanța acestui lucru nu va putea fi nicicând îndeajuns subliniată, mi se pare mie. Cred că acesta este motivul pentru care revin mereu la ea. Creștinismul tradițional face aici o afirmație foarte specifică despre această figură evazivă a „diavolului“: că el trage sforile. Iisus o spune clar atât la sfârșitul lucrării Sale, cât și la începutul ei. În Cartea 14 a Evangheliei după Ioan, în timp ce Hristos și ucenicii așteaptă sosirea autorităților templului și a soldaților romani care îl vor lua pentru a fi răstignit, Iisus spune:
Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine; dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac. Sculaţi-vă, să mergem de aici.
Vine stăpânitorul acestei lumi. Din nou, vedem că adversarul lui Dumnezeu – dușmanul vieții create și dușmanul omenirii – are de fapt în primire lumea în care trăim în prezent. A încercat să-l ispitească pe Iisus și încearcă să ne ispitească: zilnic, ceas de ceas, probabil. Învierea lui Hristos, ni se spune, îi prevestește pieirea: când va veni sfârșitul, va fi praf și pulbere. Dar la fel vom fi și aceia dintre noi care au căzut pradă ispitelor lui pe parcurs. Iar până atunci, el rămâne foarte ocupat aici.
Pe mine ideea mă fascinează, pentru că până și mulți creștini resping partea aceasta a poveștii. De exemplu, un sondaj al credincioșilor pe această temă, realizat cu aproximativ un deceniu în urmă, a constatat că 40% dintre ei au fost de acord cu afirmația că diavolul „nu este o ființă vie, ci este un simbol al răului“. Ceea ce reprezintă abordarea modernă, psihologică, a problemei: un creștinism terapeutic, în care toate părțile dificile primesc o încadrare jungiană sau care ține de mit. Evident, ne spunem noi, nimic din toate acestea nu este real. La urma urmei, suntem oameni în toată firea, nu copii mici. Acestea sunt doar simboluri și arhetipuri, folositoare pentru a înțelege realitatea psihicului uman. Astfel, omul modern – sau, mai degrabă, omul creștin modern – reușește să-și împace propria credință cu credința dominantă a modernității seculare.
Din nefericire, nu asta a fost vreodată învățătura creștină. Învățătura creștină a spus dintotdeauna, și continuă să spună, că există o ființă reală, lucrând pentru a ne îndepărta de centru; pentru a ne îndepărta de creator și de calea lui, de Tao. Dacă scopul unei vieți omenești este, așa cum spun creștin-ortodocșii, îndumnezeirea – unirea cu Dumnezeu – atunci lucrarea diavolului este s-o împiedice, prin orice mijloace necesare. Mie mi se pare că, dacă respingem această parte a poveștii, restul nu are sens. La cine credem noi că se referă Hristos, atunci când vorbește despre „stăpânitorul acestei lumi“? Pe cine ar trebui să învingă învierea Sa? Ce este răul și cine îl face să se întâmple? Dacă diavolul nu este acum decât un „arhetip“ sau un „simbol“, n-ar trebui să spunem același lucru și despre Iisus – sau Dumnezeu?
Nu. Fără ispititor, întreaga imagine se destramă.
Nu am plănuit să scriu despre diavol când m-am trezit în această dimineață. M-am simțit îndemnat să fac acest lucru gândindu-mă la ceva care mă frământă de câteva zile: frica. La biserica mea, la sfârșitul săptămânii trecute, preotul a ținut o predică scurtă și tăioasă despre acest lucru. El se referea la teama pe care oamenii o exprimă în prezent cu privire la evenimentele din Orientul Mijlociu, dar ar fi putut la fel de ușor să se refere la teama care ne-a cuprins pe toți și mai înainte, când cu evenimentele din Ucraina; sau și mai înainte, în timpul pandemiei; sau și mai înainte, în timpul crizei economice. Mai la obiect: dacă am trăi în altă parte a lumii – în Congo, să zicem, sau în Papua de Vest sau în destule alte locuri despre care știm prea puține sau nu știm nimic –, ne-am confrunta zilnic cu spaime despre care mass-media noastră nici măcar nu pomenesc, pentru că nu le consideră demne să devină subiect de știri.
„Frica“, a spus preotul, „nu este ortodoxă“.
Nu voia să spună că totul ar fi roz. Voia să spună că lucrurile nu au fost niciodată roz. Diavolul este stăpânitorul acestei lumi și chiar numai la o privire sumară asupra istoriei omenirii, ar fi greu să nu tragem concluzia că războiul este starea noastră naturală, iar pacea, o realizare rară. Altfel de ce ar avea Dumnezeu nevoie să se manifeste în formă umană? Război, cucerire, ură – asta facem noi mereu. Se întâmplă lucruri îngrozitoare. Oameni îngrozitori le comit. Și suntem cu toții, mult mai mult decât ne place să credem, capabili să ne transformăm în asemenea oameni îngrozitori. Nu trebuie decât să fim conduși într-acolo. Prin frică.
Frica este peste tot acum pentru că, mai sigur decât orice altceva, generează clicuri. Dacă reacționăm la această frică, așa cum se și dorește, ea se va coagula foarte repede în ură, iar ura va fi apoi îndreptată către oamenii de care ne este frică. Uneori avem dreptate să ne fie frică de ei, dar chiar dacă avem, ura noastră poate scăpa foarte repede de sub control. Săptămâna aceasta, de exemplu, am văzut „creștini“ în unele colțuri ale Internetului cerând uciderea în masă a civililor palestinieni, ca răspuns la pogromul hidos comis de Hamas. În alte locuri am putut găsi la fel de ușor musulmani – și, de fapt, și nemusulmani – cerând moartea tuturor evreilor. Cel mai ușor lucru de făcut, dacă ți-e frică, este să vrei să ștergi de pe fața pământului sursa fricii tale. Dar, odată ce ai început, oare te vei mai opri?
Frica naște ură. Ura dă naștere istoriei umane. Iar diavolul râde.
Care este alternativa? Eliberarea de frică. Într-o anumită măsură, cred că acest lucru implică o atitudine diferită față de moarte. Pentru un creștin – pentru orice persoană religioasă, de fapt – moartea nu este sfârșitul. Viața pe care o trăim pe pământ este o încercare. Suntem aici pentru a fi ispitiți, nu în ultimul rând de temerile noastre. Sfântul Porfirie din Kavsokalivia, sfântul meu modern preferat, a spus-o simplu, așa cum a spus totul: „Moartea nu există“, a spus el, „nu vă temeți de moarte“. Dar o facem. Și această frică – de moarte, de durere, de pierdere – conduce toate micile noastre uri. De aceea le spune Hristos ucenicilor Săi, în mod repetat, să renunțe la lucrurile acestei lumi – bogăție, familie, casă, stabilitate, confort –, pentru a-L urma? Eu cred că da, nici nu se poate altfel. Aceste atașamente nasc toate patimile: vanitatea, slava deșartă, lăcomia, frica, mânia, ura. Trebuie să ne lepădăm de toate.
Mai ușor de zis, decât de făcut.
Dar așa stau lucrurile, când încercăm să fim creștini – și aceasta este chemarea. Altă scăpare nu există. Există calea lui Hristos, care înseamnă să trăim fără frică, să pășim prin lume ca străini, să-l iubim pe vrăjmaș și pe aproapele deopotrivă, să-l punem mereu pe Dumnezeu pe primul loc, să fim pregătiți de moarte în orice moment. Și există calea diavolului, care înseamnă să ne agățăm de lucrurile pământești, să acumulăm din ce în ce mai multe dintre ele, să ne temem de pierderea lor și a noastră și să-i urâm pe cei care ne amenință sau așa ni se pare nouă.
Cum ar trebui să facem toate acestea? Ei bine, ideea este că avem ajutor. Nu ne confruntăm singuri cu diavolul. Chiar înainte de a-l înfrunta pe ”stăpânitorul acestei lumi“ pentru ultima dată, Iisus rezumă pentru ucenicii Săi cum pot găsi poarta de scăpare din împărăția fricii:
Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi voi veni la voi. De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.
Nu-ți lăsa să se tulbure inima. Trăiește fără frică. Ușor de spus, greu de făcut. Dar este posibil; și când se întâmplă, chiar și pentru o clipă, ușurința inimii devine palpabilă. Strânsoarea diavolului slăbește. El s-a străduit din toate puterile să proiecteze teroare în creierul nostru, prin cabluri și prin ecrane. Dar se pare că, asemenea lui Iisus în pustie, există o cale simplă de ieșire: putem spune pur și simplu nu.
Pentru a face acest lucru, eu găsesc că ajută să ne amintim ceea ce creștinismul spune de fapt și a spus întotdeauna: că diavolul chiar există și este cât se poate de real. Că există o forță anti-Dumnezeu, o forță anti-viață, în afara universului și că, de cele mai multe ori, noi slujim acea forță cu faptele noastre. Când mă trezesc slujind acelei forțe – făcând lucrarea diavolului –, ceea ce se întâmplă destul de des, încerc să mă dau un pas înapoi și să-mi amintesc de fraza mea preferată din întreaga Biblie:
În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.
Iată adevărata spiritualitate a luptătorului. Prin sacrificiu de sine, chiar și moartea însăși poate fi învinsă. Chiar și diavolul poate fi învins. Și dacă este adevărat – ei bine, poate chiar și frica poate fi învinsă până la urmă.
Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/fear-and-old-nick
Reacționarii 