Lumea modernă produce și consumă o cantitate extraordinară de mărfuri intelectuale. Nu au existat niciodată atâția autori, atâția profesori, cercetători, laboratoare și instrumente, atâta talent, atâta hârtie. Dar, dacă încercăm să ne dăm seama de calitatea, iar nu de cantitatea lor, realizăm ce sunt toate acestea în realitate și vom fi stupefiați de gradul lor redus de inteligență. Inteligență în sens obișnuit, agilitate de a agita cuvinte, găsim în ele și le stăpânește; în schimb, inteligența reală nu este altceva decât o sărăntoacă alungată de peste tot.
În ce constă progresul modern, din punct de vedere intelectual? În substituirea, printr-o activitate de tip material, care valorează și crește doar în cantitate, produsă de o rațiune strict discursivă, o putere de a raționa lăsată propriei sale voi, activității ordonate, ce valorează doar prin calitate, a Inteligenței și a Rațiunii, reduse, degradate, ruinate puțin câte puțin.
Pare că în aceste timpuri adevărul este prea tare pentru suflete, care nu se mai pot hrăni decât cu adevăruri diminuate. Orice adevăr, pentru a fi acceptat, trebuie să se ascundă în spatele unei ficțiuni anoste și dezgustătoare în care sentimentul se poate mișca, imaginația delecta, iar raționamentul subtiliza. Adevăratele speculații ale rațiunii sunt abandonate, pseudo-inteligența absoarbe toate eforturile într-o deșartă pretenție de critică și analiză.
Mica mașinărie a raționamentului merge fără încetare, măcinând, surpând, criticând, punând în discuție, degradând orice gând, transformând orice i se prezintă, adevăr sau eroare, nu contează, într-un soi de pastă amorfă care poate fi decupată după voie și care se pretează la toate manipulările, acomodându-se tuturor gusturilor, pe care profesorii și presa sunt însărcinați să o distribuie sufletelor. Dar realitatea, care are o formă proprie și care rezistă, și care vrea să spunem fie da, fie nu, bagă în sperieți această rațiune debilă. (…)
La simpla idee de absolut, această rațiune depravată se prăbușește; ideea supranaturalului o exasperează. În ochii săi, binele și răul sunt prejudecăți de hotentoți, frumosul și urâtul sunt noțiuni atât de „relative”, încât în lipsa selecției sexuale, ele se volatilizează. Distincția între superior și inferior, cu excepția cazului în care e vorba de temperatură sau nivelul apei, îi pare mitologică sau, în orice caz, doar ereditară. Ea iubește egalitatea de jos și totul îi e egal și interșanjabil; de aceea, ideea unui popor ales sau a vocației unui om îi provoacă o mică criză de isterie. Ierarhia calităților și esențelor, orice fel de ierarhie, orice armonie și finalitate, îi par o alegorie în mod periculos lipsită de orice caracter pozitiv.
Geniu, libertate, providență, perfecțiune, suveranitate, sfințenie, har și slavă sunt, pentru ea, cuvinte dintr-o lume străină. Cuvântul „realitate” îi este suspect; la fel și cel de adevăr. Cât privește preasfântul nume al lui Dumnezeu, ea îl înlocuiește în mod fericit prin cuvântul mult mai satisfăcător de „evoluție”. Ea nu poate înțelege nici unitatea, nici simplitatea, nici continuitatea, nici mișcarea, nici viața, nici durata, nici veșnicia, nici ființa, nici cauza, nici scopul. Ea nu știe decât să nege. Ea râde de întrebările de viață și de moarte.
Și bietul suflet care își pune baza pe această caricatură de rațiune și care vrea, în ciuda evidenței, să creadă că „adevărul” se confundă cu acest nihilism disperant; ea crede că tot ceea ce iubește și chiar propria sa viață nu este altceva decât o iluzie; cu o ardoare neliniștită ea se lansează în cele mai mincinoase aparențe ale binelui; se dăruiește celor care dau sfaturi și sofiștilor; iar ei nu o lasă până când nu îi orbește cu totul. Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Ah! Ce înviere a luminii, când Iisus atinge acești ochi morți cu degetele Sale binecuvântate care au făcut cerul și pământul!
Tot pământul este plin cu orbi și estropiați care nu cer vindecare. Ochii noștri nu mai pot percepe diformitățile lor, dar sufletele noastre resimt din greu fierbințeala acestei atmosfere de spital, unde aripile nădejdii cu greu se mai pot desfășura. Acești nenumărați bolnavi au fost creați după chipul lui Dumnezeu, dar câți dintre ei mai sunt, încă, oameni?
Unii, „îmbrățișând cu mâinile lor pietrele și arborii, agățându-se de obiecte de acest fel, susțin că doar asta există, ceea ce rezistă atingerii și mișcă simțurile; ei confundă în definițiile lor corpurile cu esența; și dacă vreun filosof se hazardează să le spună că ceva ce nu are corp există, de îndată ei îl disprețuiesc complet și nu mai vor să audă nimic” (Platon, Sofistul).
Alții clatină din cap constant repetând că totul e relativ și, după ce au gândit îndelung, opinează doctoral că nu putem ști niciodată dacă Dumnezeu există și dacă soarele strălucește; dar, cum, în așteptare, trebuie să trăim, se poartă de parcă Dumnezeu nu există iar soarele este stins; și, neavând nici măcar soliditatea pietrelor și arborilor la îndemână, sunt și mai găunoși decât ceilalți.
În sfârșit, alții sunt posedați de o asemenea manie a analizei că își refuză sufletului orice acces la adevărul pe care nu-l „înțeleg” în maniera lor, adică adus într-o formă care-l va transforma în cu totul altceva, până la dispariție; și se auto-devorează în ariditatea veșnică a spiritului lor.
Dar și unii și alții sunt în mod egal mândri de starea lor și se dedică, filantropic, instruirii poporului și conducerii națiunilor.
Jacques Maritain, Antimodernul (traducere din franceză)
Reacționarii 