de James Corbett
„Cândva, oamenii le-au dat mașinilor puterea să gândească în locul lor, în speranța că acest lucru îi va elibera. Dar n-au făcut decât să le permită altor oameni cu mașini să-i înrobească.“
Cel mai rău lucru din lume e să ai dreptate.
Ba nu, nu-i chiar corect. Dați-mi voie să corijez. Cel mai rău lucru din lume e să ai dreptate în privința a ceva înfiorător și inevitabil, un pericol terifiant pe care îl poți vedea apropiindu-se din depărtare, dar a cărui înaintare îți e cu neputință s-o oprești, oricât de tare ai da alarma.
Asta este lecția Cassandrei, prințesa troiană din mitologia Greciei Antice care, păcălindu-l pe zeul Apollo, a fost blestemată cu darul de a face profeții adevărate pe care nu le credea nimeni.
Și, chinuitor, este lecția pe care am avut neplăcerea s-o învăț prin experiență personală, de-a lungul celor șaptesprezece ani de când am creat The Corbett Report.
Am produs podcasturi în care avertizam despre transumanism (aici) și tehnocrație (aici), înainte măcar ca lumea să știe ce este un podcast.
Am făcut un raport despre legea marțială medicală (aici) în 2009, pe vremea când carantinele și vaccinările forțate erau tratate ca fantezii exagerate ale scenariștilor de la Hollywood.
Iar în 2021 am avertizat despre sosirea etapei următoare din The Media Matrix: metaversul.
Iar acum uite că am ajuns în 2024, și, din nou, publicul larg abia dacă începe să se dumirească de ceea ce noi, Raportorii Corbett vedem de ani de zile că se apropie.
Ok, sunteți gata pentru grozăviile „realității mixte“ permanent activate, permanent conectate și interminabil intermediate?
Nu, bineînțeles că nu sunteți. Și iată de ce.
Vision Pro
Ați întâlnit vreodată unul în natură? Unul adevărat, un purtător viu de Vision Pro?
Poate că nu încă. Dar, după toate probabilitățile, o să-l întâlniți curând.
Pentru cei care nu sunt la curent: Vision Pro este noua cască sexy de realitate mixtă, la preț de 3.500 de dolari, pe care au clocit-o aceiași designeri de porno-gadgeturi cu mărul mușcat pe ele (aici) care v-au adus și iPhone-ul, și iPodul, și iWatch-ul, plus un asortiment aparent fără sfârșit de pipăitoare cu ecran și jucărele digitale făcute de sclavii chinezi.
Apple Vision Pro – cel mai recent obiect de devoțiune fetișistă imaginat de vrăjitorii din Cupertino – este promovat pe piață (aici) drept „o pânză de șevalet infinită, care transformă felul cum folosești aplicațiile tale îndrăgite“ și „ o introducere în era calculatoarelor spațiale“.
Da, bine, și ce înseamnă de fapt toată flecăreala asta comercială? Cum arată în fapt această „cască de realitate mixtă“?
Păi cam așa, bineînțeles:
Dacă vedeți pentru prima oară o cască Vision Pro în uz, veți fi iertați când trageți concluzia că asistăm la invazia unor ciber-soldați transumani. Dar nu vă temeți, că nu despre asta e vorba. E doar începutul filmului distopic de groază cyberpunk care înseamnă lumea anului 2024.
Mă rog, vă puteți duce pe site-ul Apple ca să vizionați materialele promoționale care vă vor spune totul despre această nouă minunăție tehnologică și cum va schimba ea curând viețile noastre în bine… deși nici nu-i nevoie s-o faceți. Puteți să vă mulțumiți să citiți unul dintre multele (de ex., aici), multele (sau aici), multele (aici), multele (ori aici), multele (și aici) „articole de știri“ (a se citi: reclamele) jucărelei, care au fost generate de dinozaurul muribund al presei în ultima vreme.
„WATCH: Man in Apple Vision Pro headset crosses street, officers pause ‘in bewilderment,’“ („Un bărbat purtând o cască Apple Vision Pro traversează strada, în timp ce polițiștii se uită perplecși“) relatează Fox 5 San Diego.
„Stop Wearing Vision Pro Goggles While Driving Your Tesla, U.S. Says“ („Nu mai purtați ochelari Vision Pro când sunteți la volanul Teslei“), își informează The New York Times cititorii (implatând subtil ideea că această jucărică nouă este atât de formidabilă, încât nu-ți mai vine la propriu să te desparți de ea).
„I lived inside a Vision Pro for two weeks. Here’s what it was like“ („Am trăit într-o cască Vision Pro timp de două săptămâni. Iată cum a fost“), se extaziază Chris Velazco, jurnalistul care face recenzii de tehnologie, nemilos, rațional, categoric-fără-să-fie-plătit-de-producători, în The Washington „Democracția moare în întuneric“ Post.
Și totuși, oricât de extraordinar de NOUĂȘIINCITANTĂ pare să fie toată această vâlvă pe seama „realității mixte“ a căștii Vision Pro, nu vi se pare că sună vag cunoscut?
Păi, ar trebui să sune cunoscut. Și n-o spun doar pentru că am prezis-o în articolul meu de la începutul anului trecut, Things That Will Absolutely, Definitely, No Doubt Happen in 2023 („Lucruri care se vor întâmpla absolut, categoric, fără nicio îndoială, în 2023“).
Exact! Toți își adoră telefonul… iar acum telefonul poate să-i adore și el pe ei! Și nu va ma trebui niciodată să-și facă griji că și-au uitat telefonul acasă!
(Ahhh, satiră!)
Nu, ar trebui să sune cunoscut pentru că, aproape sigur, ați văzut scena (sau măcar interfața gestică atât de COOL ȘI INTERESANTĂ! pe care se bazează Vision Pro) în blockbusterul verii 2002, MinorityReport. În realitate, Minority Report nu a fost doar un filmuleț de acțiune COOL ȘI INTERESANT! făcut de Steven Spielberg cu Tom Cruise, ci un masterclass în programare predictivă. Ani de-a rândul după aceea, toată lumea compara fiecare nou „progres“ tehnologic – de la sinistrele panouri de marketing digital (vezi aici) care pot să te identifice prin scanarea ochilor și ți se adresează personal pe nume, până la uluitoarea tehnologie gesturală care îi permitea lui Cruise (în rolul polițistului John Anderton) să valseze prin oceane de informație digitală aidoma unui dirijor de orchestră simfonică – cu un exemplu de distopie în stil Minority Report care-ți apare în fața ochilor.
Ei bine, în caz că nu știați, uimitoarea capacitate a filmului Minority Report de a prevedea viitorul n-a fost o simplă întâmplare. De fapt, Minority Report a fost un exemplu de manual în materie de programare predictivă (vezi aici), în care am fost vaccinați împotriva invaziei actuale de purtători de Vision Pro, prin aceea că am văzut-o pe ecranul cinematografelor înainte să devină realitate.
Așa cum arătam acum 12 ani în PSYOPS 101: The technology of psych warfare („Abecedarul operațiunilor de intoxicare psihologică: tehnologia de război psihologic“):
Minority Report este un film hollywoodian de science-fiction din 2002, regizat de Steven Spielberg, în care se prezintă un viitor distopic al pre-infracționalității, supravegherii totale și tehnologiei statului polițienesc. Spre deosebire de multe fantezii SF, însă, tehnologia înfățișată în film s-a dovedit deja remarcabil de profetică. Începând cu programe de analiză statistică în genul Blue CRUSH de la IBM, care pretinde că poate să prevadă „hotspoturi“ infracționale și până la tehnologii cu drone care încep să arate din ce în ce mai mult ca roboții-polițiști de urmărire din film, Minority Report a dovedit iar și iar clarviziune în a prezice pasul tehnologic următor. Nu este un accident. În etapa de pre-producție din 1999, Spielberg a invitat un grup de specialiști la o „sesiune de reflecție“ cu durata de trei zile în Santa Monica, California. Având în componență arhitecți, cercetători din biomedicină și informaticieni, grupul de experți a scris „biblia din 2054“, o carte care descria în detaliu, pe 80 de pagini, cele mai probabile schimbări tehnologice, sociologice, arhitectonice și politice care ar putea avea loc în următoarea jumătate de secol.
Exact! Farmazonii din Pădurea Sfântă și vrăjitorii lor scenariști s-au adunat efectiv în cadrul unui „grup de reflecție“ ad-hoc ca să scrie o biblie a viitorului, în care au „prezis“ cu îndrăzneală cam cum va arăta lumea noastră peste 50 de ani. Iar adunătura pestriță de tinere speranțe – printre care Jaron Lanier, dolofanul adorator al lui Hillary Clinton căruia docudrama The Social Dilemma i-a adus o oarecare faimă, Shaun Jones de la DARPA, căruia știrile despre arme biologice i-au asigurat celebritatea (vezi aici), și Steward Brand, notoriu pentru Whole Earth Catalogue – s-a întâmplat pur și simplu să însăileze un film care zugrăvea o serie de tehnologii viitoare (cum ar fi tehnologia de interfață gesturală care îi sperie acum pe trecătorii din New York City și din alte locuri înrobite tehnologic) cu o stranie acuratețe.
Amuzant cum se brodesc lucrurile, nu-i așa?
Uite care sunt cu adevărat întrebările: De ce magicienii Pădurii Sfinte, alături de papagalii de la televizor și de giganții tehnologiei și aparent oricare alții aflați în poziții de putere, insistă cu atâta strășnicie să ne vadă cu un computer lipit pe față? Care-i cu adevărat interesul în această preluare tehnologică? Și cum va începe ea să ne modifice ca specie?
O pseudo-lume pentru pseudo-oameni
Scenele cu transumani purtând Vision Pro și mergând prin orașele noastre sunt ca de coșmar. Simplul fapt că te uiți la acești oameni nu-chiar-prezenți cum încearcă să interacționeze cu pseudo-spațiile lor digitale online, în același timp în care trec printre mașini și pe zebrele de pietoni, îți induce prin sine anxietate. Dar cum arată din perspectiva lor?
Din nou, ca o Cassandră evocată din comunitatea The Corbett Report, veți ști deja răspunsul la această întrebare. Mai precis, veți putea să vă aduceți aminte de Lecția 3 din cursul online Mass Media: A History („Prinși în plasa Web“), în care am avut experiența „hiperrealității” (aici) – simularea imersivă de realitate augmentată a viitorului (aici), inițial dezvoltată de regizorul Keiichi Matsuda în teza lui de masterat de la Bartlett School of Architecture din Londra.
Cei care au vizionat acel asalt nonstop asupra simțurilor își vor aminti neîndoios cât de incredibil de copleșitoare este experiența de „realitate mixtă“, la început, când o simplă călătorie cu autobuzul…
… și o banală plimbare cu coșul prin supermarket, la cumpărături,
se transformă într-un orgasm vizual-caleidoscopic de informații, mesaje de reclamă și activități, toate afișate pentru protagonista la persoana întâi a filmului (Juliana Restrepo) pe un ecran proiectat, probabil, în ochii ei, de o cască gen Vision Pro, într-un cadru aparținând viitorului nu prea îndepărtat.
Dar vă veți aminti și momentul de „gol în stomac“ când casca protagonistei devine ținta unui atac cibernetic și ea se vede nevoită să-și restarteze sistemul, dezvăluindu-i-se atunci realitatea nudă, banală și plictisitoare de sub afișajul frenetic-vizual al dispozitivului pe care îl poartă.
Ceea ce conferă forță filmului lui Matsuda este faptul că demonstrează nu doar cum ar putea să arate lumea pentru cei care aleg să se lipească de coșmarul realității mixte al stăpânilor Big Tech, ci și cât de complet adictivă poate să devină o asemenea irealitate, chiar și după numai câteva minute de expunere. Revelarea raionului de supermarket, în toată goliciunea fără pretenții a realității lui anoste, le trage un pumn în stomac spectatorilor, care nici măcar nu și-au dat seama că începuseră să fie aspirați în matricea digitală suprapusă pe ecran.
Cum spuneam, dacă chiar ați urmat cursul online de istorie a mass-media și chiar ați parcurs Lecția 3, atunci ați simțit pe propria piele acest moment, deci știți deja că este adevărat. Dar în caz că vă numărați printre cei care nu cred un lucru decât dacă-l văd confirmat de niște terțe părți, uite și confirmarea:
„Beware: The Apple Vision Pro may rewire our brains in unexpected ways“ („Atenție! Casca Vision Pro de la Apple vă poate schimba circuitele cebrale în moduri neașteptate“)
E un articol scris de Adam Rogers pentru BusinessInsider, documentând un experiment realizat de o echipă de cercetători conduși de Jeremy Bailenson, de la Virtual Human Interaction Lab (laboratorul de cercetare a interacțiunii „uman-virtual“) din cadrul Universității Stanford. În acest experiment, subiecții au încercat să poarte o cască Apple Vision Pro sau una Meta Quest (echivalentul ochelarilor de realitate mixtă, de la Facebookul lui Zuckerberg) timp de mai multe săptămâni la rând, iar rezultatele au fost șocante. A reieșit că procesul de „încărcare a semnalului“, prin care aceste dispozitive iau lumea reală și o prezintă apoi purtătorului de cască prin intermediul ecranului digital, începe să aibă efecte profund disociative asupra utilizatorului jucărelei, după perioade prelungite de utilizare.
Deoarece încărcarea semnalului captează și apoi re-redă realitatea, poate avea un efect tulburător, de distanțare, de-a lungul timpului. Atunci când colegii lui Bailenson au încercat să discute efectiv cu oamenii, lumea s-a transformat într-un Zoom gigantic și derutant. Videointeracțiunile, după cum am constatat cu toții, au de suferit din cauza reacției întârziate și a ratării indiciilor sociale. Conversațiile își pierd subtilitatea, chiar dacă pentru o ședință de birou nu e chiar atât de important. Dar tehnologia de încărcare a semnalului intensifică efectul – oamenii cu care vorbești încep să pară ireali. De aproape, arată ca niște avataruri. Aflați mai departe, devin pur și simplu parte din decor.
Cu alte cuvinte, deosebirea dintre lumea digitală și cea „reală“ începe să se estompeze. Lumea digitală poate părea mai „reală“, dar numai cu prețul faptului că lumea „reală“ își pierde senzația de realitate.
Deci care este rezultatul final al unui asemenea proces?
Începem să ne pierdem cu totul facultățile cognitive?
Începem să conferim umanitate mașinilor și boților și algoritmilor și avatarurilor care alcătuiesc urzeala acestui univers de realitate mixtă?
Și, mai îngrijorător decât orice altceva, renunțăm cu totul la umanitatea noastră, intrând în jocul acestei pseudo-lumi digitale? Altfel spus, dacă continuăm să mergem pe această cale – dacă ne tragem casca pe ochi și ne scufundăm la propriu în Matricea Media –, începem să devenim mașini?
Iar acum, râdeți de Cassandra, așa cum ați fost programați!
Dacă nu știți încă cum funcționează aceste programe de inginerie socială pe termen lung, dați-mi voie să vă prezint câteva indicii. În acest punct, controlorii narativului scot în public niște „știri“ apte să stârnească râsul față de Cassandrele care avertizează despre catastrofa iminentă. Curând, toată lumea va lua în bătaie de joc pe oricine vede vreun pericol de orice soi în distopia realității mxte.
Nu mă credeți? Ia amintiți-vă cum a fost când termenul „metavers“ s-a văzut însămânțat pentru prima dată în conștiința publicului, acum câțiva ani. Vă amintiți cum termenul a fost imediat luat ostatic de Mark Zuckerberg? Și cum prima noastră impresie despre metavers a fost versiunea stângace de pe Facebook a acelui spațiu virtual? Acum, însuși cuvântul „metavers“ este o glumă (vezi aici), un termen peiorativ la adresa deciziilor proaste de marketing și a avatarurilor caraghioase, și oricine ne avertizează despre pericolele imersiunii în aceste spații digitale ale viitorului este trimis la plimbare.
„Pfff! James ne-a tot avertizat despre povestea asta cu metaversul, încă de acum câțiva ani, dar uite cât de tare s-a înșelat! N-a fost decât un foc de paie, mult zgomot pentru nimic. Iar acum mă scuzați, trebuie să-mi trag pe ochi casca Vision Pro.“
Firește, puteți ghici ce ne spun ultimele știri despre Vision Pro. Că nu avem de ce să ne facem griji! Că vâlva cu Vision Pro n-a fost decât un trend de două săptămâni, care acum, slavă Domnului, s-a terminat!
Observați: „Apple Vision Pro users begin returning headset, blaming headaches and limited uses“ („Utilizatorii căștii Apple Vision Pro returnează dispozitivul, plângându-se de dureri de cap și folosință limitată“)
Vedeți? Stați liniștiți la locurile voastre. Drăcoveniile alea sunt incomode și grele, și lumea deja le returnează. Și cu asta, basta.
Dacă pentru voi e e prima oară când participați la „rodeo“, iată cum funcționează păcăleala: aceste rapoarte despre „oamenii care returnează casca Vision Pro“ sunt și ele doar o parte din campania publicitară extinsă a dinozaurului presei, care încearcă să ne împingă cu binișorul în matricea mediatică.
Să nu mă înțelegeți greșit: aceasta nu este o campanie de publicitate pentru Vision Pro în particular. Este o campanie de convingere a noastră că această absurditate de „realitate mixtă“ (sau cum vor ei s-o mai numească în săptămâna asta!) face acum parte din realitatea noastră cotidiană. Că este inevitabilă. Că odată sosită, nu mai pleacă. Că trebuie să ne obișnuim cu ea. Sau măcar să ne obișnuim să-i vedem pe alții cum o folosesc, pentru că, din câte se pare, totul este un aspect al fenomenului „dorinței mimetice“ (mimetic desire) care în cele din urmă ne va face pe toți să adoptăm această tehnologie. (Vă amintiți când Stephen Colbert a luat o pauză bizară – vezi aici – la gala premiilor Emmy din 2010, ca să se laude cu noul și bengosul lui iPad în fața maselor dependente de televizor?)
Rostul acestei noi știri reclame cu „toată lumea își returnează casca Vision Pro“ este să planteze în conștiința publicului ideea că sentimentul nostru de stânjeneală față de cea mai recentă tehnologie ar fi perfect de înțeles. La urma urmei, în faza aceasta de dezvoltare, tehnologia este încă stângace și dă dureri de cap. Dar titlurile din mass-media plantează simultan ideea că aceste aspecte neprevăzute de formă sunt unicul motiv pentru care oamenii nu se aliniază disciplinat să se doteze cu căștile chiar acum. După ce apare cineva care să spargă codul designului și să producă niște ochelari care să fie comozi și stilați, atunci inginerii sociali vor fi îndepărtat singurul obstacol din calea acestei tehnologii pe care ei ne-au permis să-l recunoaștem.
Iar apoi, când oamenii încep să se insereze singuri în matricea mediatică a „realității mixte“…
… din păcate, semenele mele Cassandre știu mult prea bine cum se desfășoară mai departe firul poveștii. Să sperăm doar că blestemul lui Apollo nu ne-a atins și pe noi, astfel încât să putem avertiza cu succes masele, înainte de a fi prea târziu.
Traducere de la https://corbettreport.substack.com/p/welcome-to-mixed-reality-a-fake-place
Reacționarii 
