Discuția despre stat induce în eroare și stabilește false priorități. “Statul minimal” este o expresie nefericită care ne face să ratăm complet esența problemei: pătrunderea în tot mai multe sfere ale vieții noastre a puterii guvernamentale, a puterii de reglementare și de sancționare.
Un lucru trebuie să fie foarte clar: statul minimal a murit demult si nimeni, niciodată, nu-l va mai întoarce de la groapă. Nu spunem asta pentru că nu ne-am dori un stat mai suplu și un aparat mai redus, ci pentru că pare a fi rămas o simplă lozincă imposibil de pus în practică. Este un proces istoric de durată si de profunzime. Se vede cel mai limpede în cazul SUA, unde administrația federală s-a rotunjit și s-a răspândit în tot mai multe sfere ale vieții ca un bulgăre de zăpada care a luat-o la vale și care se transformă, vizibil, în avalanșă.
Gânditorul și disidentul anticommunist Ryszard Legutko, membru al Parlamentului European, remarca:
„Statul, alăturându-se procesului prin care se vine în întâmpinarea aspiraţiilor de grup … s-a transformat într-un ansamblu de programe de politică socială, economică, culturală şi de orice fel, adoptate şi impuse prin proceduri democratice. Acest lucru a făcut să-şi asume tot mai multe obligaţii concrete, care depăşesc cu mult activităţile normale ale unui aparat de stat. (…) În vreme ce, în cazul statului comunist, această întindere stufoasă şi ingerinţa sistematică îşi aveau izvorul în voinţa puterii care, din nevoia de a supravieţui, impunea un control tot mai riguros asupra spontaneităţii sociale, în statul democrat-liberal această sursă o constituie cetăţenii înşişi, organizaţi în grupuri de influenţă.
Uneori este greu să vezi legătura dintre interesul unui grup concret şi activitatea statului. Căci, cu timpul s-a format obiceiul unei zarve politice necontenite a politicienilor şi instituţiilor de stat. Statul care nu se agită sau nu promite în mod convingător majorităţii cetăţenilor că se va preocupa energic pentru a asigura unor grupuri concrete condiţii mai bune, trece rapid în mâinile noilor formaţiuni, adică ale noilor deţinători ai puterii politice. Lozinca schimbării şi a reformelor se repetă de fiecare dată în alegeri, independent de situaţia economică şi politică. Deseori schimbările au caracter superficial, sunt inutile, complică lucrurile simple, le înlocuiesc pe cele bune cu unele mai proaste sau pe cele rele cu unele şi mai rele, dar toţi simt nevoia irezistibilă de a acţiona, fie chiar şi de faţadă. De aici se naşte bine cunoscutul fenomen al creşterii necontrolate a reglementărilor de care toţi se plâng, dar de a căror limitare reală tuturor le e teamă.
Caracteristic pentru timpurile noastre este şi faptul că pe măsură ce statul creşte, nu mai există încrederea – prezentă în trecut- în puterea miraculoasă a statului. Au încetat marile speranţe puse în stat. Mai degrabă se pare că, odată cu influenţa sa crescândă şi preluarea de obligaţii noi, el îşi pierde respectul cetăţenilor. Revendicările în raport cu statul sunt formulate astăzi pe un ton nervos şi nerăbdător, fără încredere în atotputerea lui binefăcătoare. Poate fi un paradox faptul că omul democrat-liberal aşteaptă tot mai mult de la statul pe care îl preţuieşte tot mai puţin.
La creşterea excesivă a statului contribuie principalele forţe politice. Fireşte, toţi lansează lozinci de restrângere a lui, dar ele rămân exclusiv la nivel declarativ, căci realizarea lor ar însemna o sinucidere pentru politicieni şi ar declanşa furia cetăţenilor. Grupurile ar considera că li se iau drepturile dobândite şi că li se retrage sprijinul statului. O asemenea acţiune ar fi imediat considerată o ameninţare la adresa cuceririlor democraţiei liberale.”
În prezent, societatea a devenit un fel de teren pe care se întrepătrund diverse rețele de putere guvernamentală de stat si private. Da, e adevărat, noua putere nu planifică și nu confiscă proprietatea privată. Dar noua putere poate penetra în țesuturile societății si ale vieții private intr-o măsură la care Stalin nu putea decât să viseze. Nu mai găsești teren viran, neacoperit, nedesțelenit de agenții noii puteri, un mix toxic de stat, corporații si servicii (sferele guvernării).
Pentru că asistăm, în fapt, la un nou model de putere guvernamentală. Nu doar “big governement” în dauna statului “minimal”, ci si “big business” în dauna micului capital. Nu doar propaganda de stat, ci o fabrică de creat zei, idoli și noi religii pusă aproape total în slujba puterii.
A mai spera, in aceste condiții, la stat minimal si piata liberă, denotă lipsă de realism, chiar dacă tema e legitimă, iar un stat redus, dezirabil. În contextul noii puteri, noțiunea de piață liberă și-a pierdut sensul originar; acum pare a însemna mai degrabă libertate în piață doar pentru câțiva. Adică un aranjament selectiv care nu va rezolva problema de fond: uriașul Moloh al noii puteri care calcă în picioare toate sferele vieții noastre private (vezi cripto-statul).
Discuția ar trebui, în schimb, să fie pusă în termeni adecvați momentului istoric și direcționată către sferele guvernării. Ar trebui sa inițiem o dezbatere privind limitele si legitimitatea acestora. Unde oprim puterea de legiferare? Unde oprim “experții” care ne zic cum să ne trăim viețile? Unde refuzăm ca puterea să schimbe definițiile de bază ale instituțiilor noastre sociale? În care sfere considerăm că noua putere guvernamentală trebuie să nu calce?
Astfel pusă problema, am reuși sa conștientizam, poate, mai mult, gradul în care suntem expuși controlului si sancțiunii noului Moloh. Si poate ne-am mobiliza mai eficace in ridicarea unor baricade eficiente si legitime prin care să ne protejăm puțina libertate care ne-a mai rămas.
Reacționarii 