Jonathon Van Maren
Bătălia pentru legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, în America, a fost un război cultural dus de-a lungul a zeci de ani. Revoluția transgender a fost un război-fulger, de pe o zi pe alta. Partidul Democrat, mass-media, industria divertismentului și mare parte din lumea universitară și-au unit forțele în spatele agendei de interese transgender, iar acest lucru a adus schimbări profunde în concepția despre copilărie. Erau odată fetițe și băieței. Acum, așa cum scoate în evidență regizoarea Sharon Liese într-un nou documentar al canalului HBO Max, există și „transcopii”.
Documentarul intitulat Transhood urmărește familiile a patru copii cu disforie de gen, din Kansas City, de-a lungul a cinci ani, și este prezentat ca o foarte frumoasă poveste despre niște copii care își explorează identitatea de gen într-o cultură aflată în plină evoluție. Dar ceea ce pune de fapt în evidență este tragedia care se petrece în multe cămine din America, pe măsură ce crește exponențial numărul copiilor și al adolescenților care pretind că sunt „prizonieri” în genul care nu li se potrivește – după care fac „tranziția la genul corect”, deseori cu sprijinul părinților. În urmă cu câțiva ani, 0,002 – 0,003 la sută din fetițele americane se identificau drept transgender; acum, numărul lor a atins 2 la sută și crește cu repeziciune. Iar mare parte din răul făcut tinerilor tratați cu substanțe blocante ale pubertății și hormoni – care provoacă infertilitate și au efecte negagive asupra corzilor vocale, organelor de producere și densității oaselor – este ireversibil.
Studiile arată că peste 80 la sută din copiii cu disforie de gen reușesc să-și depășească problemele psiho-emoționale odată cu creșterea și ajung să se simtă confortabil în propriul corp. În ziua de azi, însă, nu au parte de această șansă decât dacă nu ajung mai întâi pe mâna militanților transgdenerismului. Iată cum descrie documentarul amintit cazul lui Avery Jackson, un băiețel de șapte ani care nu poate să explice de ce a decis să se identifice drept fetiță la vârsta de patru ani. „Am început pur și simplu să mă îmbrac ca o fată și nimănui nu i-a plăcut”. Mama lui, Debi, intervine ca să observe că Avery insista să spună că el este fată. Debi, aflăm din film, a devenit o activistă trans. Ea îi spune lui Avery că va fi autorul unei cărți despre conștientizarea transgenderismului. „Ce bine”, spune el, fără urmă de entuziasm.
Avery are un aspect atât de evident băiețesc, încât Debi simte nevoia să se explice. „Pur și simplu s-a întâmplat să am o trans-fetiță băiețoasă”, spune ea. „Când am născut-o, i s-a atribuit sexul masculin”. Ea o asigură pe realizatoarea filmului că, pentru moment, e vorba doar de o tranziție socială – nu medicală: păr lung, îmbrăcăminte feminină, pronume feminine. Debi s-a implicat trup și suflet în această schimbare. Mai întâi, a spus povestea copilului fără să-i dea numele, ca să fie publicată într-un ziar. Apoi, a ținut un discurs despre Avery care a devenit viral pe Internet. „E foarte mândră că este transgender”, spune Debi.
Dacă așa o fi, Avery n-o spune. Apare un fotograf de la National Geographic, iar Avery țipă la mama lui: „Mă bagi în toate! Eu nu sunt de acord!” Debi îi spune că i-a aranjat să fie Maestru de Ceremonie la o paradă a homosexualilor și îl întreabă dacă mai vrea să meargă. „Nu vreau la paradă”, spune Avery. „Nu vreau să mor!” Debi recunoaște că părinții ei – adică bunicii lui Avery – sunt îngrijorați că ea îl folosește pe Avery pentru notorietate și atenție. Ei se tem că Avery nu va putea niciodată să se răzgândească și să aibă o existență ca băiat, mai târziu, pentru că mama lui l-a urcat pe un piedestal public.
Avery ajunge în final pe coperta ediției dedicate de National Geographic în 2017 „Revoluției genurilor”. Dar până la sfârșitul filmului documentar, copilul transgender de pe copertă s-a săturat să mai fie în lumina reflectoarelor și vrea pur și simplu o copilărie normală. „Crezi că într-o zi o să vrei să mai ieși în public și să stai de vorbă cu oamenii din nou?” îl întreabă tatăl lui. „Da’ de unde!” răspunde el. Mama lui își continuă activismul trans.
Filmul mai spune și povestea lui Phoenix, un băiețel de patru ani care începe să se îmbrace în haine de fetiță. Părinții lui se grăbesc să presupună că el este, de fapt, fetiță. Ei se duc la un serviciu religios al cultului Unitarian Universalist, unde pastorul, o femeie, îi invită pe toți cei care sunt „homosexuali, lesbiene, gay, bisexuali, transgender, de altă orientare decât heterosexuală sau în dubiu privind orientarea, intersexuali, pansexuali, asexuali sau din orice altă categorie care mi-a scăpat” să se ridice și „să-și proclame public identitatea”. În mare grabă, mama îl trage de mână pe Phoenix până în fața adunării și îi întinde microfonul. „Dar nu vreau să le spun că sunt fetiță”, spune băiețelul pe un ton plângăreț. Mama îi ia microfonul: „Phoenix ar vrea ca toți să știți că ele este fetiță și că preferă pronumele feminine”.
Până la urmă, însă, Phoenix pune piciorul în prag. „Phoenix a hotărât că vrea să se întoarcă la a fi băiat”, spune mama lui. „Noi n-am știut ce se petrece. Totul a fost foarte brusc”. Mama realizează ceva: „A fost o mare, mare greșeală! Copiii nu sunt transgender. El este băiat. S-a născut băiat”. Filmul sare la imagini cu Phoenix îmbrăcat în hăinuțe de fată, jucându-se vesel. După care intervine vocea lui Debi, activista trans. „Se mai întâmplă uneori și abandonul”, spune ea. Copiii pot primi mesaje de la cei din jurul lor, cum că nu e OK să fii trans, ceea ce îi face „să suprime lucrurile pentru o vreme”. Mesajul filmului e clar: indiferent de ce ar spune Phoenix și mama lui, el rămâne probabil trans. Doar că are nevoie de cineva care să afirme cu putere acest lucru.
Povestea lui Phoenix este țârâitul strident al unei sonerii de alarmă, dar realizatorii filmului prezintă abandonul trangenderismului ca pe un rezultat al presiunilor exercitate de adulți asupra copilului, ignorând faptul că tocmai insistența inițială a mamei l-a împins pe băiat „să fie ca o fată”. Ca să nu mai vorbim că Debi este clar mai dedicată identității transgender a băiatului ei, decât este însuși băiatul.
În filmul Transhood vedem niște copii care se luptă să facă față disforiei de gen și niște părinți care își pierd busola, în încercarea de a înțelege această disforie și de a reacționa. Consensul – așa cum se vede în povestea lui Avery – este că nu există altă soluție decât tranziția socială și cea medicală. Cum spune o mamă, plină de amărăciune: „Prefer să am un băiat sănătos, decât o fată care nu se gândește decât la sinucidere”.
Această falsă alegere este argumentul fundamental al mișcării transgenderismului. Dar dovezile existente până acum privind rata sinuciderilor în rândul transgenderilor vin să contrazică acest argument. Universitatea Birmingham a analizat 100 de studii efectuate asupra unor oameni care au trecut prin operații chirurgicale de schimbare a sexului și nu au găsit nicio dovadă concludentă că ei ar fi obținut vreun beneficiu psihologic. Unul din foarte puținele studii pe termen lung, făcut de Spitalul Universitar și Universitatea din Berna, Elveția, a analizat calitatea vieții subiecților la 15 ani după aceste operații și a constatat că aproape toți se plângeau de o calitate mai slabă a vieții, precum și de multe efecte secundare negative în plan fizic.
Și totuși, în puținii ani de când transgenderismul a intrat în trendul principal, copilăria și adolescența au devenit o ceață a derutei sexuale, substanțelor blocante ale pubertății, injecțiilor cu testosteron și operațiilor de schimbare a sexului pentru tot mai mulți oameni tineri. Drumul înainte, pentru mulți copii și părinți dezorientați, este presărat cu suferință și greutăți. Și, așa cum ne arată filmul Transhood, toți curenții culturali li se pun împotrivă.
Jonathon Van Maren este conferențiar, scriitor și activist pro-viață.
Traducere după https://www.firstthings.com/web-exclusives/2020/12/the-tragedy-of-transhood
Sursă foto: captură după afișul Transhood de pe imdb
Reacționarii 