de Rod Dreher
Ați fost vreodată în România? Până la sfârșitul săptămânii trecute nu fusesem nici eu, dar de foarte mult timp îmi doream să merg acolo. Sub Ceaușescu a avut unul dintre cele mai rele regimuri comuniste. Am urmărit de multe ori înregistrarea prăbușirii regimului. A început cu un discurs al dictatorului la balconul Comitetului Central. Oamenii strânși pentru a-l ovaționa au început la un moment dat să-l huiduie. Securitatea l-a îndemnat să plece cât mai repede de acolo, iar puțin mai târziu, un elicopter a decolat cu familia prezidențială: cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu. Au fost prinși de armată, iar apoi au urmat o caricatură de proces și execuția. Puteți urmări toată povestea într-un film de pe YouTube, aici.
„Nu-mi dau seama de ce m-a prins atât de tare filmarea aceea”, le-am spus unor români de aici.
„Pentru că din ea se vede cât de rapid poate dispărea puterea absolută”, mi-a spus cineva. Bineînțeles că avea dreptate. Timp de 25 de ani, cuplul Ceaușescu a ținut în gheare întreaga țară. În momentele de confuzie care se pot citi pe fața lui Ceaușescu, atunci când încearcă să își dea seama ce se întâmplă, vezi cum totul se schimbă în câteva minute. E greu de găsit ceva mai impresionant de atât.
Când am aterizat în București, le-am spus celor de la editură, aflați acolo să mă întâmpine, că, dacă este posibil, aș vrea să văd balconul de unde Ceaușescu și-a ținut ultimul discurs. Nicio problemă, mi-au spus ei. Trecem cu mașina pe acolo, fiindcă ne e în drum – și chiar am trecut.
***
Vă salut din inima Centrului Vechi din București, capitala României. Am făcut această poză în urmă cu câteva minute, în timp ce mă întorceam de la masă cu gazdele mele. Mi-au arătat această „Biserică Rusă” – numită așa deoarece a fost ultima biserică construită în străinătate de Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei – care este și biserica studenților. Am vrut să vedem dacă este deschisă la ora aceea târzie (ne apropiam de miezul nopții). Era mult mai întunecat înăuntru decât arată poza. Uitați-vă la femeia cu broboadă, în colțul din stânga de jos. Era în genunchi, cu o carte de rugăciuni în mână, rugându-se în noapte.
Cineva a spus: „Uneori, am impresia că oamenii ca ea sunt singurul lucru care împiedică lumea să se facă fărâme”.
Sunt aici tot weekendul ca să dau interviuri și să vorbesc despre cartea mea, „Să nu trăim în minciună”. Iată coperta cărții:
Nu am avut niciodată poza proprie pusă pe coperta vreuneia din cărțile mele. Doamne! Gazdele m-au luat la o plimbare prin Centrul Vechi, în drum spre restaurant. Am trecut pe lângă o biserică foarte frumoasă, construită în 1724, numită Stavropoleos (vezi aici), ctitorită de un călugăr grec și construită într-un stil semi-bizantin. Iată un colț al bisericii:
Nu mai ai nicio îndoială că ești în Răsărit, nu-i așa? Iată un detaliu de pe ușile sculptate:
Cumva s-a întâmplat ca regimul comunist să nu distrugă această bijuterie de biserică, deși mănăstirea mai mare din care făcea parte a decăzut aproape complet în secolul al XIX-lea.
Am luat masa la Hanul lui Manuc, un restaurant în aer liber care în trecutul otoman al țării era locul unde trăgeau peste noapte negustorii, emisarii și alți călători. Are un aer ușor kitsch, dar recunosc că mi-a plăcut enorm! M-am simțit ca într-o poveste de Patrick Leigh Fermor.
Mi-am luat o bere, sarmale, mămăligă și smântână (gazdele mele ortodoxe au trecut cu vederea că am mâncat de dulce vinerea). Am avut niște discuții foarte interesante despre situația politică și culturală de la ei și din lume. Am auzit aceleași îngrijorări întristate, despre tendința autodistructivă a Americii, pe care le-am auzit și la Budapesta. Cineva de la masă a spus: „Poate că sună cinic, dar mie nu-mi pasă de fapt dacă America se autodistruge. Mă tem doar că ne va distruge și pe noi.”
„Da”, a spus altcineva. „Tot ce începe în America sfârșește până la urmă aici”.
Oamenii de la masă discutau despre cât de greu le este românilor să-și păstreze identitatea în fața atracției gravitaționale a culturii apusene. Mi-au spus că românii se compară mereu cu SUA și Europa Occidentală, fiindu-le în permanență teamă că vor fi văzuți ca înapoiați. Mare parte din ceea ce face ca România să fie România, dispare, din cauza încercării nesăbuite de a fi precum Vestul, mi-au spus.
La masă se afla și un profesor universitar. A insistat asupra relației foarte dificile pe care profesorii o au cu studenții din ziua de azi. „Nu știu nimic. Nu vor nici măcar să citească! Și sunt atât de conformiști. Nu vor decât să li se spună ce să facă. Nu mă refer la lucruri conservatoare sau liberale – aș fi foarte mulțumit dacă ei ar încerca doar să iasă din cutiuța preocupării de sine, și să gândească, să-și pună mintea la contribuție. Dar nu fac asta nici măcar cei mai buni studenți ai mei.”
Mai târziu, în timp ce ne îndreptam spre hotel, am adus din nou în discuție acest subiect. Mi-a spus că atât el, cât și colegii lui profesori, sunt de acord că o mare parte din vină o poartă apariția smartfoanelor, deși el crede că reformele din educație au înrăutățit mult lucrurile. L-am întrebat ce crede că ar trebui să subliniez în interviurile pe care urma să le dau a doua zi în mass-media naționale, cu ocazia lansării cărții.
„Spuneți-le oamenilor că nu e de glumă. Nu e de joacă cu acest totalitarism de mătase. E ceva real și de asta depinde libertatea lor și păstrarea umanității. Trebuie să-i faceți pe oameni să înțeleagă că e un semnal de trezire, față de un pericol foarte concret.”
Mi-a arătat peste drum această biserică:
Este biserica unde Părintele Gheorghe Calciu și-a ținut celebra serie de predici despre care am scris în cartea mea, „Să nu trăim în minciună”.
Puteți asculta cele șapte omilii citite de Părintele Calciu în postul Paștelui din anul 1978, aici.
Iată poza Părintelui Calciu, făcută de cei de la Securitate după ce l-au arestat:
Iar mai jos se află o poză de la sfârșitul vieții, când era un preot exilat în America:
Vă recomand cu căldură să citiți cărțile sale de predici, interviuri și eseuri.
Cătălin m-a luat de la hotel sâmbătă dimineață și am mers la o mică biserică ortodoxă, unde am dat mai multe interviuri. Nu-mi amintesc numele bisericii (Precupeții Noi – nota trad.), dar era o mică bijuterie situată într-un cartier plin de verdeață. Nu știu ce au bisericile de aici, dar absolut toate cele pe care le-am vizitat m-au impresionat prin atmosfera lor de forță duhovnicească. Bineînțeles că erau foarte frumoase, cu icoane splendide peste tot, dar nu de aici venea senzația mea. Era de la ceva nevăzut, dar atât de palpabil, încât îl puteam simți. Locurile acestea radiau lumina unor secole de rugăciune, uneori în condiții extrem de grele.
Pentru mine, România înseamnă și Ceaușescu, dar și Părintele Calciu, precum și alți mărturisitori în fața prigoanei comuniste.
Am scris „Să nu trăim în minciună” pentru a le aduce un omagiu unor oameni precum Părintele Calciu sau Constantin Oprișan, pentru a le arăta cititorilor americani spre ce trebuie să tindem, dacă vrem să trecem cu bine peste ceea ce va veni. Nu în ultimul rând, am scris cartea pentru ca tot mai multă lume să afle despre acești mărturisitori și mucenici. Ce au trăit ei reprezintă darul lui Dumnezeu pentru noi. A fost unul dintre cele mai mari privilegii din viața mea, să mă aflu în țara lui Constantin Oprișan, a Părintelui Calciu și a multor altor martiri.
Am dat interviuri ore întregi. Firesc, ziariștii doreau să afle despre carte, dar cam jumătate din întrebări erau despre convertirea mea la ortodoxie. România este o țară majoritar ortodoxă, iar pentru ei este ceva foarte exotic ca un american să se convertească la Ortodoxie. Seara, în timp ce dădeam autografe, activitate care a durat două ore, o bătrânică a stat mai bine de un ceas la coadă, dar nu ca să cumpere o carte, ci ca să mă întrebe cum am descoperit Ortodoxia. „E o poveste lungă”, i-a spus Cătălin din partea mea, încercând să o facă pe femeie să înțeleagă că așteaptă încă foarte multă lume în spatele ei. Bătrânica s-a uitat la mine și m-a întrebat: „Purtați cruce?” Mi-am scos crucea de sub cămașă și i-am arătat-o. A părut că pleacă mulțumită.
Mihail Neamțu, un scriitor și intelectual cunoscut în spațiul public românesc, s-a numărat printre cei care m-au intervievat. Îl mai întâlnisem în 2017 la New York, cu ocazia lansării cărții mele „Opțiunea Benedict”. Acum mi-a făcut cadou un portret al lui Soljenițîn, pe care i l-a pictat cineva special pentru mine. Am rămas uluit.
Figura aceea de rus! Îl voi avea în față pentru tot restul vieții, mulțumită generozității noului meu prieten român, Mihai.
Conform programului, trebuia să vorbesc unor oameni adunați în curtea bisericii. După ultimul interviu, am stat puțin în biserică, notându-mi câte ceva pentru discurs. Cu cinci minute înainte de începere, mi-am verificat e-mailul. Primisem un mesaj de la un vechi prieten din Dallas, de la catedrala Sf. Serafim. Mi-a spus că s-a uitat printr-un fișier cu poze și a descoperit o fotografie cu Arhiepiscopul Dimitrie, care a murit în 2011. Deoarece nu fac publice pe Internet pozele cu familia, iată un cadru doar cu mine și cu Vlădica Dimitrie. Cred că era prin 2009 sau 2010, chiar înainte de a ne muta la Philadelphia. A fost ultima dată când l-am văzut în viață.
În 2016, când l-au exhumat, moaștele sale erau neputrezite (vezi aici), ceea ce pentru noi, ortodocșii, este un semn de sfințenie. Nu a fost canonizat, dar noi, cei care l-am cunoscut și iubit, îl considerăm un sfânt.
Puneți-vă acum în situația mea: sunt gata să țin un discurs în fața unei mulțimi dintr-o țară ortodoxă, când, chiar înainte să încep, un prieten îmi scrie tam-nesam, trimițându-mi o poză cu iubitul nostru Vlădică, de la ultima noastră întâlnire. Dumneavoastră ce-ați fi gândit? Eu am zâmbit, gândindu-mă că aveam binecuvântarea lui și că este mulțumit de mine.
Așadar, am ieșit din biserică și m-am dus să văd câtă lume a venit. Cei de la editură îmi spuseseră că nu au făcut cine știe ce reclamă, dar că a mers vorba în cercurile ortodoxe. Se așteptau la 100 de oameni, și ar fi fost fericiți dacă reușeau să vândă 50 de cărți.
Spre marea mea surprindere, se adunaseră undeva la 400-500 de oameni. Printre ei se găsea și prietenul meu Titus Techera, foarte cunoscut în lumea conservatoare americană pentru comentariile sale despre filme și cultură:
Le-am vorbit oamenilor despre cartea mea, avându-l pe Cătălin translator. În timp ce mă pregăteam să încep, m-am gândit la ceva ce am înțeles în ultimele două luni petrecute în Europa Centrală. Sub comuniști, oamenii de aici se uitau cu speranță spre Apus, așteptând ajutor de acolo. Pentru ei, Occidentul încă este la mare preț. Cu toate acestea, sunt priviți cu multă aroganță occidentală, în special din partea vest-europenilor, dar și a americanilor – elita liberală care îi tratează ca pe niște copii cam primitivi, care trebuie să învețe cum să se comporte ca niște moderni. Probabil că mare parte din aroganța occidentală se explică prin reacția conservatoare naturală a acestor oameni față de mișcarea LGBT. Miliardari precum George Soros au finanțat prin ONG-uri o mișcare de subminare a familiei și a autorității religioase. Am tot auzit, de-a lungul acestei vizite, cum elitele politice de la București îi iau în derâdere pe conservatorii sociali și religioși, pentru valorile lor și îndeosebi pentru convingerile lor în ce privește familia și sexualitatea.
Ei bine, în discursul meu le-am spus celor prezenți că, deși Apusul și elitele locale influențate de acest Apus le spun că ar trebui să le fie rușine de credința, de tradițiile și de convingerile lor morale, este o mare minciună și că trebuie s-o respingă cu toată tăria. Le-am spus că, deși ei se uită de foarte multă vreme cu respect la America, iată unde a ajuns America acum: ne distrugem singuri, pentru că l-am uitat pe Dumnezeu. Odată cu ideologia corectitudinii politice, nu mai putem oferi altceva decât nihilism. Românii nu au ce să învețe de la noi, ci noi, americanii, trebuie să învățăm de la ei și de la sfinții lor.
M-am temut pentru un moment că s-ar putea să pară că îi lingușesc, dar credeam fiecare cuvânt pe care îl spuneam. Simțeam cum se ridică mânia în mine – mânia față de elitele americane și europene, și de agenții lor din ONG-uri, față de progresiștii din instituții care fac tot ce le stă în putință pentru a-i determina pe acești oameni să se rușineze de ei, de istoria și de tradițiile lor. Încep cu adevărat să înțeleg ceea ce Ryszard Legutko vrea să spună în cartea sa foarte importantă „Demonul din democrație”, despre cum nomenclaturiștii comuniști au început să pozeze în eurocrați, după căderea comunismului. Deja împărtășeau, și unii, și ceilalți, un crez în modernitatea materialistă și un dispreț pentru religie și tradiție. Stânga apuseană se grăbește să condamne colonialismul de secol XIX, dar nu se sinchisește de ce se întâmplă în colonialismul de secol XXI. O, nu, căci i se pare că ce face ea azi este o eliberare din ignoranță și din lanțurile trecutului.
I-am îndemnat pe cei aflați în curtea bisericii să nu creadă acest lucru și să se țină de ceea ce le-a dat Dumnezeu, fără să se simtă rușinați în niciun fel.
În timpul sesiunii de întrebări și răspunsuri, cineva l-a întrebat pe părintele Gheorghe Holbea, cel care a scris prefața pentru ediția românească a cărții mele, de ce trebuie să vină un american să le spună aceste lucruri românilor. Preotul a răspuns pe larg, spunându-le povestea Părintelui Calciu, a pastorului luteran Richard Wurmbrand și a altor mărturisitori și martiri din comunism. Când a încheiat, am luat microfonul și am spus că, dacă Dumnezeu a vrut ca eu să vin în România, ca să le deschid ochii cititorilor mei la bogăția duhovnicească a țării lor, atunci slavă Domnului!
„Aveți tot ceea ce vă trebuie aici pentru a rezista totalitarismului de mătase”, i-am spus.
Spre uluiala mea, coada pentru autografe se întindea pe câteva zeci de metri. Tot veneau, unul câte unul. O tânără sosită împreună cu tatăl ei mi-a cerut autograf, după care mi-a făcut cadou cartea „Cancerul, iubirea mea”, scrisă de Mioara Grigore.
Aflasem despre această carte pe la începutul anului și îmi propusesem să o cumpăr, fiindcă mi-a adus aminte de povestea surorii mele Ruthie. Cumva s-a întâmplat că n-am mai ajuns s-o citesc. Iar acum, iată-mă în România și cineva îmi dă un exemplar!
După care mi-am dat seama. „Stați așa, nu cumva sunteți fiica autoarei?” am întrebat-o pe tânără.
„Ba da”, mi-a răspuns ea, zâmbind. Iar lângă ea era tatăl ei și soțul Mioarei.
Aproape că mi-au dat lacrimile. De fapt, acum când scriu, am lacrimi în ochi. Aș fi stat toată noaptea de vorbă cu ei, dar în spatele lor era o mulțime de oameni care așteptau. Le-am dat adresa mea și sper să mai vorbesc cu ei. Pe avionul de întoarcere mă voi apuca de carte.
Am dat autografe mai bine de o oră jumătate și se făcuse deja întuneric. În timp ce mă pregăteam să-mi strâng lucrurile, am simțit o mână pe umăr, de parcă mi-ar fi spus „Bună treabă!”. M-am uitat să văd cine e, dar nu era nimeni. Poate că mă înșel, dar eu cred că era Vlădica.
Când s-a terminat, cei de la editură mi-au spus că au vândut cu mult mai mult decât s-ar fi așteptat. Niciodată nu am dat atâtea autografe! Cele mai multe au fost 187, la o lansare de carte în Dallas. Organizatorii lansării de la București au aflat că au venit oameni din toată România ca să mă asculte ce am de spus. Unii au mers cu trenul 12 ore! Vă vine să credeți?! Am fost atât de copleșit, încât abia dacă știam ce să spun.
După aceea am mers la restaurant să luăm cina. La masă, editorii români erau încă șocați de ceea ce se întâmpla. Unul dintre ei mi-a spus: „Cartea ta s-ar putea să înceapă o mișcare în această țară.” Vorbea serios. Din păcate, eram atât de obosit, încât i-am rugat să mă ducă la hotel înainte să vină mâncarea. Fusese o zi epuizantă, dar extraordinară. În timp ce mă pregăteam să adorm, încercam să-mi dau seama de ce are această carte impact. Singurul răspuns care mi-a venit în cap este că, probabil, oamenii reacționează la formularea unor lucruri pe care ei le cred, dar pe care nu le pot exprima în cuvinte. Și apreciază că un om din Apus – unul de-al lor, un ortodox – vine și le spune să nu se rușineze de ceea sunt și de ceea ce le-au dăruit bisericile și înaintașii lor, ci dimpotrivă, să fie mândri și să respingă minciunile pe care elitele noastre toxice și fără de Dumnezeu încearcă să le vâre pe gât.
Am primit câteva mesaje de la oamenii care au fost acolo. Iată un fragment din mesajul unei atee care a venit acolo împreună cu fiul ei de 15 ani. Îmi spusese, în curtea bisericii, că băiatul ei a ascultat cu atenție tot ceea ce am spus, fiind extraordinar de atent. Am întrebat-o de ce și mi-a spus că nu știe, dar îl va întreba și îmi va trimite un e-mail cu răspunsul. Iată ce mi-a scris:
„În mare, au fost trei lucruri pe care el spune că le-a desprins din ce ați spus dumneavoastră, lucruri pe care și el le gândea de mai mult timp, dar fără să poată să le articuleze clar.
În primul și primul rând este ideea că ceea ce numim «wokeness» este mai mult o pseudoreligie, decât o ideologie. Sau chiar un Weltanschauung (băiatul meu nu a folosit termenul acesta, încă nu-l cunoaște, dar eu cred că exprimă mai bine decât «concepție», ceea ce încerca să spună el).
Ideologia «wokeness» arată ca un cult religios și se face simțită ca un cult religios. Nu se poate discuta și nu se poate pune nimic la îndoială, din ceea ce predică acest cult.
În al doilea rând, în absența unui scop mai înalt, al unui țel care să le fie îndeajuns de prețios încât să-și asume riscuri pentru atingerea lui, oamenii vor alege siguranța înaintea libertății.
În al treilea rând, pornografia este o problemă cu adevărat serioasă prin felul cum îi afectează pe copii și cum se dezvoltă ca adulți. Pornografie nu doar în sensul de imagine sexuală, ci și ca mod grosolan sexualizat de a-i privi pe alți oameni de ca și cum ar fi simple obiecte sau mijloace de satisfacție sexuală.
Băiatul meu a fost foarte atent la ce spuneați dumneavoastră și m-am bucurat foarte mult, pentru că de regulă își pierde interesul repede, dacă ceea ce vede în fața lui nu se mișcă sau nu se schimbă după câteva minute.
După ce am plecat de la lansarea cărții, i-am spus băiatului meu: de acum, când mai auzi pe cineva că spune despre creștinii din România că sunt «înapoiați», «habotnici», «pupători de moaște», «creștinopați», te rog să-ți aduci aminte de oamenii pe care i-ai văzut în seara asta aici. Fiecare religie își are bigoții și ignoranții săi, dar astăzi ei nu erau majoritari în curtea acestei biserici. Dimpotrivă.
Vă mulțumesc din nou pentru tot ceea ce faceți și vă rog să nu vă opriți. Aveți și susținerea mea!”
Aceste vorbe, venite din partea unei atee de bună-credință, îmi încălzesc inima și sunt un memento al faptului că noi, creștinii americani, putem avea prieteni și aliați chiar și printre necredincioșii care s-au săturat până peste cap de corectitudine politică și justițiarism agresiv „woke”. Iată încă un mesaj pe care l-am primit, din partea unui profesor universitar care pusese o întrebare la lansarea cărții, dar eu nu-l înțelesesem destul de bine, așa că mi-a scris un e-mail după aceea:
Vreau să vă mulțumesc sincer pentru prezentare. Am simțit că vorbele spuse erau exact cele potrivite, punând accentul potrivit, și sunt pur și simplu bucuros că am asistat ca martor la acest moment de mărturisire. Și chiar am simțit că toți oamenii adunați acolo sunt activ angajați în lucrurile despre care vorbeați. Ceea ce n-am mai simțit de multă vreme – nu numai din cauza restricțiilor aduse de pandemie, ci și pentru că genul acesta de interes activ față de subiecte ce țin de „semnele vremurilor” și de viitorul nostru totalitarist, par cumva să se piardă.
Îmi spuneam la un moment dat că o carte ca a dumneavoastră („Să nu trăim în minciună”) ar fi trebuit să fie scrisă de un creștin ortodox. De „noi”. Pentru că noi efectiv am trăit, am citit, am scris și am discutat timp de peste un deceniu (și alții înaintea noastră probabil și mai devreme) despre un nou totalitarism (am folosit și noi ideea de totalitarism „soft”) care înregistrează o ascensiune în Occident, despre semnificația deosebită a vieții martirilor și mărturisitorilor din perioada persecuției comuniste, și da, despre necesitatea stringentă de a forma mici comunități, familii puternice și un mod de viață contracultural. Totuși… preocuparea mea cea mai mare și regretul meu cel mai profund este că nu am fost în stare să clădim așa ceva. Suntem, de fapt, un mic grup de prieteni, care ne străduim să trăim împreună cu familiile ca niște creștini ortodocși, dar categoric nu am reușit să formăm o comunitate (sau mai multe comunități). Ceea ce are consecințe practice – dar poate vom ajunge să revenim la această problemă și la cauzele ei.
În fine, ideea este că am realizat, de curând, că a fost o adevărată binecuvântare, faptul că această carte a fost scrisă nu de cineva din Est, ci de un american. Nimeni altcineva decât un american nu ar fi putut să argumenteze că amenințarea actuală la adresa credinței și sufletelor noastre vine tocmai de la cei pe care îi priveam altădată ca pe adevărații salvatori: Statele Unite ale Americii. Nimeni nu poate mai bine decât un american, care cunoaște Sufletul American, să arate cu degetul rădăcinile noului totalitarism. Și este o mare fericire să vedem că un om din Apus înțelege în profunzime semnificația persecuției comuniste și, chiar mai important, semnificația rezistenței creștine la acea persecuție. Așa că vă mulțumesc încă o dată.
În privința întrebărilor mele, mai ales prima, de fapt le-am formulat destul de prost. În prima mea întrebare, intenția era să subliniez că există această concepție conservatoare, foarte la modă și în cultura dumneavoastră, care dă vina pentru toate relele pe „neomarxism”, pe „Școala de la Frankfurt”, pe „Soros” (sigur că au partea lor de vină, în diverse grade, dar să nu-i transformăm în Cauză). Este atitudinea curentului principal din mișcarea conservatoare și, de fapt, un mod de a eluda problema mai mare, problema structurală a impulsului totalitar care a cuprins lumea noastră. Din această perspectivă a curentului principal conservator, Apusul este văzut ca o civilizație stabilă, și, ca urmare, numai „stângiștii” ar fi problema. Este un mod de a minimaliza răul cu care ne confruntăm.
Eu nu cred că Occidentul are doar o problemă ideologică – și nici cartea dumneavoastră nu împărtășește această viziune. Cauza este mai profundă: marile mutații culturale, pierderea credinței (tradiționale), pierderea unui mod de viață cu un telos, cu un țel final însemnat, care să-ți dea un sens al vieții și o motivație pentru a-ți amâna satisfacțiile, pentru a te sacrifica pe tine, pentru a te devota, pentru a-ți lua un angajament. De aceea Hannah Arendth pare atât de relevantă astăzi. Iar într-un asemenea context, plictiseala poate fi într-adevăr o explicație. Dostoievski avea în jurnalul lui câteva observații interesante despre pasiunile provocate de plictiseală, care este, de fapt, un mod de a-ți lăsa sufletul să fie capturat de patimi distructive și gânduri otrăvite. Așadar, omul de prisos este precursorul omului „woke”, al omului care caută cu disperare o cauză căreia să i se dedice, un idol căruia să i se închine, un ritual de îndeplinit.
Are perfectă dreptate. Oamenilor care cred că eu spun că problema se reduce doar la liberalism și progresism, le scapă exact ideea de bază. De fapt, în duminica petrecută la București, unul dintre prietenii mei de la editura românească mi-a citit articolul unui comentator român considerat un neoconservator de orientare libertariană. Respectivul fusese prezent la discursul meu și spunea că, deși mă respectă, îmi condamnă „masochismul religios” – asta, pentru că am vorbit despre nevoia noastră, în calitate de creștini, de a pune preț pe suferință. Ceea ce este sută la sută creștinism pur, în special creștinism ortodox. Vorbisem despre Cruce, mântuire și prețul alegerii de a-i fi ucenici lui Iisus. Ceea ce le pare o nebunie moderniștilor, chiar și acelor moderniști care se poziționează la dreapta ideologică. Faptul că un comentator conservator din România a denunțat discursul meu din acest motiv mă face să fiu convins că am nimerit exact la țintă.
(Am uitat să adaug că același comentator spunea că sunt prea pesimist față de instituțiile democratice liberale. El susținea că instituțiile noastre liberale sunt solide și că putem avea încredere în ele să ne apere libertățile. Eu nu știu dacă acest lucru este valabil în România, dar în Statele Unite știu sigur că NU este.)
Duminică dimineață, noii mei prieteni m-au luat cu ei să ascultăm liturghia la biserica Sf. Grigorie Palamas, cunoscută ca deosebit de tradiționalistă, printre ortodocșii din București. A fost una dintre cele mai remarcabile experiențe liturgice din viața mea. Biserica nu era luminată decât de la flacăra lumânărilor. A fost de parcă intram într-o peșteră ca să-L întâlnesc pe Dumnezeu. Vocile profunde și melodioase ale preoților care cântau în spatele iconostasului umpleau de sunet interiorul bisericii. O atmosferă cu adevărat nepământeană! Când au început să legene candelabrul, am făcut și eu filmulețul de mai jos. Legănatul candelabrului este un obicei de la Muntele Athos, menit să simbolizeze dănțuirea îngerilor în ceruri, atunci când se săvârșește sfânta litughie:
Comparați filmulețul meu cu videoclipul de mai jos, realizat în 2012 și distribuit iar pe Twitter de curând, în care niște „preotese” catolice fac propagandă pentru hirotonirea femeilor:
Și-atunci vin și vă întreb: Care din aceste feluri de creștinism are vreun viitor? Le-am spus prietenilor mei români că, în timp ce eram în bisericuța aceea, adâncit în rugăciune și ascultând cânturile liturgice, am simțit că sunt prezent acolo ca să fiu martor cum Dumnezeu lucrează cu acei preoți ca să facă lumea să se învârtească mai departe, să nu se oprească în loc.
Am zărit-o pe fetița din fotografie, cu fața în jos și capul pe o pernă, în mulțimea celor adunați la slujbă. Credeam că se roagă, dar am aflat că doar dormea. Îmi place nespus această imagine, puțin neclară din cauza întunericului din biserică, dar cred că de fapt arată mai frumos așa:
Mai târziu, prietenii m-au dus cu mașina în inima Bucureștilor. Mai întâi, trebuia să vedem grotescul palat al lui Ceaușescu numit Casa Poporului. Este clădirea cea mai grea din lume, un complex faraonic în stilul realismului socialist, pe care Ceaușescu l-a comandat arhitecților după vizita în Coreea de Nord, unde a fost impresionat de minunățiile socialiste văzute acolo. Ceaușescu a ras de pe fața pământului porțiuni uriașe din vechiul oraș, ca să ridice această monstruozitate, care rămâne și în ziua de azi neocupată în proporție de 70%, și costă 6 milioane de dolari pe an doar pentru încălzire și aer condiționat (aici au loc sesiunile Parlamentului României).
Mă așteptam să fie hidos, dar cuvintele nu pot, realmente, să exprime imensitatea acestui monument închinat megalomaniei comuniste.
Iată aici un foarte scurt material video realizat de Michael Palin pe această temă. În el puteți vedea mai bine gigantismul despre care vorbesc. După Pentagon, este cea mai mare clădire din lume. În 1984, când a început execuția ei, Ceaușescu a distrus 26 de biserici și 7.000 de case ale oamenilor, ca să facă loc acestui monstru. Cinci ani mai târziu, comunismul a luat sfârșit. Această clădire detestată a rămas.
Ne-am dus apoi pe jos la Mănăstirea Antim, o comoară din secolul al XVIII-lea care a supraviețuit furiei demolatoare a lui Ceaușescu ca prin minune (și grație faptului că a fost mutată fizic din calea buldozerelor dictatorului). Ca să vă faceți o idee despre cum este aici: o splendidă biserică veche, înconjurată de blocuri cenușii de apartamente ale erei comuniste.
În orice caz, biserica în sine este foarte frumoasă. Mănăstirea a fost ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, emigrat din Gruzia în România, care era un iconar, un tipograf și un artist plastic foarte talentat. În muzeul mănăstirii putem vedea cărți de la începutul secolului al XVIII-lea, tipărite de el, inclusiv o Biblie în limba arabă pentru creștinii din Țara Sfântă. Tot aici, în colecția muzeului, putem vedea blazonul marelui ierarh Antim. Melcul este un simbol al Lui Hristos, căci își poarta casa cu el oriunde se duce. Așa se vedea pe sine gruzinul emigrant, care a murit martirizat de otomani la Constantinopol:
Iată și semnătura lui:
Tot în colecția muzeului am văzut o fotografie veche cu cartierul demolat de Ceaușescu ca să ridice un monument hidos sieși și comunismului:
Uitându-mă la fotografie, mi-am amintit ceva ce-mi spusese Ninel pe drumul de la aeroport: oricât de groaznic a fost Ceaușescu în privința arhitecturii și a demolării unor clădiri și cartiere vechi și valoroase, mai multe clădiri urâte au fost ridicate și mai multe piese din patrimoniul arhitectonic al României au fost demolate de la căderea comunismului încoace, decât în timpul comunismului. Gândiți-vă puțin la acest lucru.
Marele Ierarh Antim – devenit acum Sfântul Antim – a pictat o icoană din biserică. Observați decorațiunea din interiorul aurei Sfântului Nicolae. Aceasta a fost o inovație a Sfântului Antim. Un preot călugăr mi-a spus:
Uitați-vă la această icoană românească a lui Hristor Pantocrator („Atotțiitorul”), care cred că datează din ultima parte a secolului al XVIII-lea. Nu-i aparține Sfântului Antim. Îmi plac nespus culorile vii și simplitatea chipului lui Hristos:
Privirea neprihănită.
Iată și imaginea unei cărți pe care călugării o folosesc și în ziua de azi pentru cânturi. Notația muzicală este cea bizantină. Ca s-o înveți, e nevoie de timp îndelungat și muncă asiduă:
La masa de prânz cu un preot călugăr, în grădina interioară a mănăstirii, am observat melcul Sfântului Antim, cioplit cu drăgălășenie în scândurile gardului despărțitor:
După timpul petrecut la mănăstire, am plecat spre Muzeul Satului, o uluitoare expoziție în aer liber a vieții din România rurală, înființat în anul 1936 de Dimitri Gusti, părintele sociologiei românești. Dimitrie Gusti încerca astfel să conserve aspecte din viața țăranilor români, pe care o vedea că este în pericol să dispară în modernitate – chiar și înainte de venirea comunismului. Plimbându-te pe acolo, poți vedea exemple reale de case tradiționale și interioare țărănești, mutate aici, în Capitală, din diverse părți ale României. Sunt de o frumusețe care-ți taie respirația. Oamenii din țara aceasta au atât de multe lucruri de care să fie mândri și pentru care să fie recunoscători străbunilor! Stând să odihnim pe cerdacul unei asemenea case țărănești, unul dintre prietenii mei români mi-a povestit despre Mircea Vulcănescu, un sociolog care îi fusese student și discipol lui Dimitrie Gusti, și care a murit într-o închisoare comunistă. Ultimele lui cuvinte au fost: „Să nu ne răzbunați! Dar să nu ne uitați…”
Mai târziu, în camera mea de la hotel, am găsit acest interviu din 2013 despre Tezaur Românesc (aici), o organizație locală care încearcă să apere și revitalizeze tradiții românești de toate felurile – artă și meșteșuguri, dar și conștiință religioasă și folclorică. Iată un fragment:
De ce ați demarat aceste proiecte?
Dimitrie Gusti, fondatorul Școlii de Sociologie de la București, de renume internațional, și-a concentrat atenția pe monografia rurală, spunând că „Cel mai bun mijloc de a-ți sluji țara este prin a o cunoaște”.
Țara noastră nu se poate dezvolta dacă nu ne străduim s-o cunoaștem în profunzime și să înțelegem natura poporului român, dacă nu suntem capabili să ne păstrăm identitatea etnică și spirituală, și memoria; toate aceste aspecte reprezintă temelia pe care poate să se dezvolte cultura noastră națională. Avem datoria să le protejăm și să le promovăm, mai ales în aceste vremuri de disoluție acută a identităților naționale. Românii trebuie să țină minte propriile rădăcini, ca să recupereze și să consolideze o cultură națională autentică. Noi credem cu tărie că acesta este singurul mod în care putem asigura un viitor solid țării noastre.
Toți avem o îndatorire sacră, atât față de străbunii noștri, cât și față de urmași. Mai mult decât atât, România are de arătat atât de multe lucruri frumoase, toate fiindu-ne la îndemână, încât ar fi un mare păcat să trecem pe lângă ele cu indiferență.
Totul a început cu o discuție între prieteni, târziu într-o seară, despre ce am vrea să facem practic și cum ne-ar plăcea de fapt să fie. Așa a luat formă proiectul Tezaur Românesc. Inițial, numele ni s-a părut și nouă nițel cam pretențios, dar până la urmă ni s-a întipărit în minte și pur și simplu nu ne-am putut hotărî să-l schimbăm. Plus că ne spunem unii altora, în glumă, „tezaurienii”. Sufletele ni s-au umplut de entuziasm. E greu de explicat motivația și forța animatoare, atunci când chiar faci ceva ce ți-ai dorit dintotdeauna. Lucrul acesta ne-a ajutat și să ne apropiem mai mult de părinții și bunicii noștri.
În ce constă frumusețea României?
Frumusețea României vine din ceea ce o face să fie unică.
Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român, spune, în cartea „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, că românii sunt unici pentru că noi unim luciditatea latină cu sentimentul misterului, specific popoarelor din Estul Europei.
Avem un fel de „adâncimi sclipitoare”, un fel de seninătate, există o strălucire în poporul nostru, o cuviință, un echilibru, o delicatețe, o generozitate și o căldură pe care mulți străini au remarcat-o în mod deosebit la poporul nostru; ei ne-au apreciat ospitalitatea.
Genul acesta de înțelegere luminată este totodată plină de „un profund respect față de misterul nesfârșit al omului și al lumii în general”. Toate aceste însușiri se reflectă în cultura noastră populară, în folclorul nostru, în basmele românești, în care binele învinge întotdeauna răul, în colindele românește și în baladele numite „doine”.
De asemenea, avem un cuvânt în care se reunesc toate aceste trăsături: „dorul” românesc – sentimentul despre care Dumitru Stăniloae spunea că „este asociat cu spiritul comunitar al poporului nostru”, ceva complet diferit atât de individualismul occidental, cât și de colectivismul asiatic.
Fără tăria credinței, poporul româna, care a fost întotdeauna „în calea relelor”, cum spune cronicarul român Miron Costin, n-ar fi rezistat în fața atâtor greutăți și necazuri.
„Fără Ortodoxie, istoria noastră nu ar fi cunoscut gloria din vremurile lui Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul și ale altor voievozi” (Dumitru Stăniloae). Drept mărturie, avem numeroasele mănăstiri ctitorite de voievozii români, cum ar fi mănăstirile din Bucovina, cu fresce pictate la exterior, multe dintre ele ridicate de Ștefan cel Mare, și care i-au uimit pe mulți turiști străini prin remarcabilele lor realizări artistice și simbolismul bogat.
O altă trăsătură interesantă care deosebește România de alte țări este păstrarea, în anumite zone din țară, a unor sate de țărani liberi („răzeși”), până în perioada interbelică, acesta fiind un fenomen unic în Europa.
În țara noastră, obștile țărănești au fost o formă de rezistență a poporului român, un exemplu de solidaritate puternică, dându-le deseori țăranilor români puterea de a se apăra în fața iobăgiei feudale.
Interviul acesta spune multe despre mesajul pe care eu voiam să-l transmit românilor: că ei au atât de multe lucruri prețioase aici, încât trebuie să le apere de moderniști și de totalitariștii „woke”. Pe drumul înapoi de la Muzeul Satului, unul dintre prietenii mei români mi-a spus că, în România de azi, creștinii ortodocși trebuie să trăiască cu durerosul paradox de a fi caracterizați de românii necredincioși drept „comuniști”. De ce?
Pentru că românii foarte tineri, născuți după prăbușirea comunismului în țara lor, atunci când își întreabă părinții și bunicii cum a fost în comunism, aud relatări despre sărăcie materială și lipsa de libertate personală, definită ca fiind posibilitatea de a face orice îți dorești. Acest lucru îi face să privească anticomunismul ca fiind aproximativ identic cu ce avem noi acum în Occident: bogăție materială și nicio limită impusă alegerii personale. Și asta își doresc. Când creștinii ortodocși le spun că nu este deloc așa, că de fapt este o altă formă de sclavie, în fața ideologiei materialiste, tinerii habar nu au despre ce li se vorbește. Lor li se pare o chestie „comunistă”. Astfel, oamenii a căror credință și ale căror tradiții au fost aproape distruse de comuniști în numele Progresului, trebuie să suporte acum minciuna crudă de a fi considerați de tinerii perioadei postcomuniste, drept la fel ca niște comuniști. Ce lume…
Ei bine, uitați, cu ajutorul lui Dumnezeu, ”Să nu trăim în minciună” va ajuta la a le aduce aminte românilor cine sunt ei și le va da îmbărbătare să rămână fermi pe poziție în fața minciunilor care îi asaltează dinspre Occidentul decadent. Am auzit în multe rânduri că oamenii care critică Occidentul aici, sunt deseori stigmatizați ca fiind pro-Putin. Eu nu sunt pro-Putin. Eu sunt pro-creștin. Eu sunt pro-ortodox. Eu sunt pro-român. Eu sunt pentru acești oameni buni, acești oameni din care s-au ridicat Părintele Calciu, Constantin Oprișan, Richard Wurmbrand, Mircea Vulcănescu și atât de mulți alții, îmi voi aminti botezul lor și îmi voi aminti ce li s-a dăruit de către străbunii lor. Îmi doresc ca acești oameni să spună un NU răsunător minciunii cum că ar fi ceva în neregulă cu ei, cum că ar trebui să învețe, de la decadenții fără Dumnezeu și anti-familie din SUA și Europa Occidentală, cum să fie moderni. Este adevărat că au probleme mari aici – corupția în sistemul public este enormă –, dar, în ce privește problemele culturale, deriva lor nu a ajuns atât de departe ca a noastră din Vest. Iar profunzimea moștenirii lor spirituale creștine nu are pereche – nimic din ce avem noi în America nu se poate compara! Noi, americanii, avem nevoie ca românii să nu uite cine sunt, pentru ca ei să ne ajute pe noi să nu trăim în minciună. Noi le-am fost speranța și lumina în timpul întunericului din era comunistă. Acum, acești creștini care rezistă eroic în țara lor pot să facă același lucru pentru noi, dacă ne vom smeri îndeajuns încât să-i privim, să-i ascultăm și să învățăm de la ei.
Ce binecuvântare a fost acest week-end la București! În întregime! Nu voi uita niciodată timpul petrecut aici și abia aștept să mă întorc în România!
ADĂUGIRE ULTERIOARĂ: Ajuns în aeroport, tânăra de la ghișeul companiei aeriene a exclamat când m-a văzut: „A, dumneavoastră sunteți cel cu conferința!”
„Știați de conferința mea?”
„O, da. Foarte multă lume vorbește despre ea. Uau, și iată-vă!”
Aveam în geantă un exemplar din ediția românească a cărții mele și i-am oferit-o tinerei.
„Nu, nu e nevoie, pot s-o cumpăr!”
„Dați-mi voie să v-o ofer eu.”
A făcut ochii mari. „Mulțumesc!”.
„Aveți o țară extraordinară”, i-am spus. „Am petrecut câteva zile minunate!”
Mi-a zâmbit cu toată gura. „Să știți că alții încearcă mereu să ne facă să ne fie rușine de noi înșine.”
Mi-am luat biletul și m-am dus să mai schimb câteva vorbe cu prietenii mei români de la editură, care veniseră să mă conducă. Le-am povestit dialogul cu fata de la ghișeu. Au făcut și ei ochii mari.
„Aici se întâmplă ceva, băieți”, le-am spus eu. Și va fi foarte interesant de urmărit. Reacția extraordinară pe care am avut-o în România cu „Să nu trăim în minciună” mă face să fiu optimist pentru cum va fi primită în alte țări foste comuniste.
ADĂUGIRE ULTERIOARĂ 2: Țineți minte ce spuneam mai sus, despre un comentator neoconservator din România, care considera că teza mea este prea pesimistă, fiindcă avem în continuare instituții liberale ferm hotărâte să ne apere drepturile? Ei bine, iată niște vești proaspete din România: episcopul ortodox de Huși a dezvăluit că o instituție de stat, nenumită, i-a cerut să scoată un paragraf din introducerea pe care o scrisese la biografia unui preot persecutat de comuniști, eliminarea paragrafului respectiv fiind o condiție pentru publicarea cărții (vezi aici). Episcopul a refuzat și a trebuit să găsească altă editură. Ce scria în paragraful ofensator? Iată:
Nădăjduim sincer că paginile acestei cărți vor insufla curaj și vor fi o mărturie în favoarea unei mărturisiri încă și mai înflăcărate și constante a valorilor tradiționale, pentru toți cei care, la treizeci de ani după ce s-a risipit întunericul comunismului, se opun (în continuare) totalitarismului neocomuniștilor contemporani, deghizați în propovăduitori ai corectitudinii politice; în propovăduitori ai toleranței umanist-seculare, care, de fapt, răspândesc cu sârguință discursul urii și propun abolirea deosebirilor firești dintre oameni, până la cel mai coborât nivel de completă uniformitate; în propovăduitori ai demolării valorilor civilizației creștine și în propovăduitori ai ideologiei neomarxiste a fluidității de gen, care instituie idolatria și supremația drepturilor de grup și declanșează lupta de clasă între sexe.
Felicitări episcopului Ignatie al Hușiului! Iată un om care arată că vrea să nu trăiască în minciună! Iar refuzul lui revelează totodată natura totalitarismului contemporan de mătase.
ADĂUGIRE ULTERIOARĂ 3: Văd pe Twitter că unii cititori catolici presupun, în mod eronat, că făceam o comparație mai sus între ortodoxie și catolicism, prin contrastul dintre slujba ortodoxă și zbenguiala pe muzică a „preoteselor” catolice. Nu, nici vorbă. „Preotesele” catolice nu sunt preoți, iar Biserica Catolică știe acest lucru. Eu făceam o comparație între Tradiție și Modernism. „Preotesele” susțin că ele sunt viitorul, că Dumnezeu le cheamă. Hai să fim serioși. Asta am vrut să spun.
Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/what-i-saw-in-bucharest-live-not-by-lies/
Reacționarii 