Paralele

Ryszard Legutko

Și comunismul, și democrația liberală sunt regimuri care vor să schimbe realitatea în bine. Sunt proiecte ale modernizării. Ambele se hrănesc din convingerea că lumea nu poate fi tolerată așa cum e și trebuie schimbată: că vechiul trebuie înlocuit cu noul. Ambele sisteme se amestecă puternic în țesătura socială, ambele își justifică amestecul prin argumentul “modernizării”.

În ambele sisteme, cultul tehnologiei se traduce prin acceptarea ingineriei sociale ca mijloc potrivit de reformare a societății. Societatea și lumea întreagă sunt văzute ca supuse unui proces neîntrerupt de construcție și reconstrucție. În primul sistem, asta a însemnat inversarea cursului râurilor din Siberia, în celălalt, formarea unor modele de familie alternative; invariabil, e vorba despre îmbunătățirea continuă a naturii.

Ambele regimuri se distanțează de trecut. Ambele îmbrățișează ideea de progres cu toate consecințele lui, născută natural din credința în puterea tehnologiei. În ambele, tot ce se întâmplă este cântărit după relația sa cu vechiul sau cu noul. A avea eticheta noului este totdeauna preferabil; a vechiului, totdeauna suspect. Expresiile favorite de condamnare arată totdeauna vechiul: “superstiție”, “medieval”, “retrograd”, “anacronic”; termenul adulator favorit este, bineînțeles, “modern”.

Totul – și în comunism, și în democrația liberală – trebuie să fie modern: gândirea, familia, școala, literatura, filozofia. Dacă un lucru, atitudine sau idee nu este modern, el trebuie modernizat, altfel va sfârși în groapa de gunoi a istoriei. Acesta a fost unul din motivele pentru care comuniștii, care s-au luptat zeci de ani pentru progres împotriva forțelor retrograde, au găsit atât de repede aliați în democrația liberală, unde lupta pentru progres animează practic toate activitățile individuale și colective, progresul este în mare parte în aceeași direcție, iar retrogradul este reprezentat de aceleași forțe.

Devenind membru al societății comuniste sau liberal-democrate, omul respinge o mare parte din loialitățile și angajamentele care îl încătușau până de curând, mai ales cele impuse prin tutela religiei, moralității sociale și tradiției. El se simte reînnoit și puternic, și nu are decât milă față de nenorociții care continuă să fie atașați de reguli de mult învechite. Există, totuși, o obligație de care nu poate fi eliberat: pentru un comunist, comunismul, iar pentru un liberal-democrat, liberal-democrația. Aceste obligații sunt nenegociabile. Altele pot fi ignorate.

Aruncând obligațiile și angajamentele care vin din trecut, comunistul și liberal-democratul pierd repede memoria lor, respectul pentru ele. Ambii vor ca trecutul să fie complet eradicat sau măcar făcut neputincios prin relativizare și bătaie de joc. Comunismul, ca sistem care a repornit istoria, trebuia să fie împotriva memoriei. Cei care luptau împotriva regimului luptau și pentru memorie, împotriva uitării, știind foarte bine că pierderea memoriei întărea sistemul comunist, lăsându-i pe oameni neajutorați și maleabili.

Nu există ilustrări mai bune ale modului în care amnezia impusă politic ajută în modelarea omului nou, decât anti-utopiile secolului XX, 1984 și Brave New World. Din nefericire, lecțiile lui Orwell și Huxley au fost repede uitate. În țara mea, chiar în momentul când comunismul a căzut și apărea ordinea liberal-democratică, memoria a redevenit principal dușman. Apostolii noii ordini nu au pierdut nici o clipă și au denunțat-o ca povară dăunătoare, care împiedică efortul de modernizare. În această cruciadă împotriva memoriei, la fel ca în alte cruciade, ei au reușit să aibă mult succes, mai mult decât predecesorii lor comuniști.

(„Demonul din democrație”, fragment din Introducere)