Trăind în Adevăr, împreună

Bucuria, consolarea și necesitatea formării urgente a unor grupuri mici

de Rod Dreher

Pregătiți-vă, iată o postare optimistă de la mine.

Am fost la Viena săptămâna aceasta pentru câteva întâlniri. Am întâlnit câțiva lideri și activiști creștini de pe tot continentul, care sunt angajați în diferite tipuri de eforturi – pro-viață, libertate religioasă, și altele de acest fel. Veștile sunt în mod uniform proaste și din ce în ce mai rele.

În ultimii câțiva ani, am găsit mai multă satisfacție să promovez Opțiunea Benedict și Să nu trăim în minciună în Europa decât în ​​propria mea țară, pur și simplu pentru că creștinii cu angajament de aici nu își mai fac iluzii că nu trăim în ceea ce Aaron Renn numea ”Lumea Negativă”. Nimeni pe aici nu ne vorbește despre ”farmec”, sau despre „ospitalitatea împărăției” sau despre alte strategii de atragere de acest soi, pe care mulți creștini americani par să le considere cheia pentru a rămâne relevanți și eficienți într-o lume în care tot mai mulți oameni cred că creștinii sunt oameni răi, ce trebuie să înlăturați. Și asta nu pentru că acești creștini europeni ar fi niște oameni neplăcuți – în fapt, am fost uimit de dulceața spiritului tuturor celor pe care i-am întâlnit – ci mai degrabă pentru că știu că este inutil să vorbești în felul acela. Omule, ce povești am auzit! Are loc cu adevărat un război.

Am întâlnit un spaniol care mi-a spus cât de dificil este faci bilanțul moștenirii Războiului Civil Spaniol și al anilor lui Franco. Oricât de rea a fost represiunea sub Franco, acest om mi-a amintit de atrocitățile șocante pe care le-au comis republicanii comuniști în timpul războiului civil – violarea călugărițelor și toate acele lucruri – și ce ar fi pățit creștinii și oricine altcineva s-ar fi opus comuniștilor, dacă aceștia ar fi câștigat atunci. Spaniolul avea și niște istorii prin familie.

Pentru mine, ca american, a fost o reamintire că pentru mulți oameni din întreaga lume, această ciocnire religioasă, acest război cultural, nu este numai o abstracție sau cel puțin nu a fost o simplă abstracțiune din memoria vie.

Timpurile se întunecă. Toată lumea vede asta și toată lumea încearcă să-și dea seama ce poate să facă. Nimeni nu are un răspuns, dar toată lumea înțelege că trebuie să lucrăm împreună pentru oricare ar fi acel răspuns. Am fost invitat să vorbesc despre Să nu trăim în minciună și despre lecțiile pe care creștinii care au rezistat comunismului sovietic le au pentru noi astăzi. Este întotdeauna o onoare și chiar o plăcere să vorbesc despre părintele Tomislav Kolakovic, Kamila Bendova și despre toți ceilalți.

O serie de oameni care nu auziseră de carte mi-au spus că sunt dornici să o citească și m-au invitat să vin în țările lor pentru a vorbi despre mesajul ei. Câțiva dintre cei pe care i-am întâlnit proveneau din foste țări comuniste și au trăit în comunism. Ei afirmă cu tărie lucrurile pe care le spuneam, ceea ce e pur și simplu repetarea acelui mesaj care mi-a fost transmis de dizidenți. Și ei observă o nouă formă de totalitarism în creștere astăzi. Și ei întâmpină probleme în a-l defini: știu – știu – că este precum ceea ce au îndurat înainte, dar este totodată și diferit, în moduri pe care nu le pot identifica cu adevărat. Le-am spus oamenilor din vestul Europei să meargă acasă și să caute cunoscuți din viața lor care au trăit sub totalitarismul comunist și să-i întrebe dacă ceea ce avem de-a face astăzi le amintește de ceea ce au lăsat în urmă. Vor putea auzi cu urechile lor răspunsurile. (Îi îndemn pe cititorii americani să facă același lucru.)

Deci, de ce este aceasta o postare optimistă? Ei bine, poate nu ar trebui să spun „optimistă”, ci mai degrabă „plină de speranță”. Ceea ce am primit cel mai mult din aceste întâlniri a fost sentimentul de fraternitate. Pentru mine personal, cel mai subapreciat mesaj al dizidenților cu care am vorbit în Să nu trăim în minciună este puterea grupurilor mici. Iată doar un pasaj din carte:


În Rusia sovietică, creștinii cultului evanghelic au învățat și au pus în practică această formă de supraviețuire duhovnicească mai devreme cu câteva decenii. Pastorul baptist Iuri Sipko, acum în vârstă de șaizeci și opt de ani, își amintește de lumea în care s-a născut, o lume în care părinții lui și prietenii lor trăiseră ceva timp sub persecuția nemiloasă ordonată de Stalin împotriva bisericilor.

„Cea mai dură lovitură a fost îndreptată spre predicatori și pastori, în primul rând. I-au luat și i-au aruncat în închisoare. Alții au venit și le-au luat locul”, îmi spune Sipko. „Pe urmă au venit și le-au luat casele de rugăciune. Atunci, în acel moment, a început obiceiul micilor grupuri. Oamenii care locuiau aproape unii de ceilalți se strângeau în grupuri mai mici. Nu exista nicio structură formală, cu pastori sau diaconi. Erau doar frați și surori care citeau Biblia împreună, se rugau împreună și cântau”.

„Când l-au trimis la închisoare pe tata, mama mea a rămas singură”, continuă el. „Alte câteva surori au rămas și ele fără bărbații lor. Ne-am adunat toți împreună. Am găsit Biblia pe care ei o ascunseseră. Femeile ne citeau din Biblie tuturor celorlalți. Ele ne spuneau cum trebuie să trăiască oamenii, în ce trebuie să avem nădejde. Se rugau împreună și plângeau”.

Aceste mici grupuri au continuat să ducă mai departe viața bisericii baptiste timp de multe decenii, până când Gorbaciov i-a eliberat și pe ultimii deținuți ai cultului evanghelic, închiși din cauza convingerilor lor religioase.

„În șaizeci de ani de teroare, n-au putut să smulgă din rădăcini credința”, cugetă pastorul cu voce tare. „A fost salvată, practic, de micile comunități. Nu existau cărți, nu exista un cadru organizat pentru învățătură, ba chiar și deplasarea era interzisă. Credincioșii rescriau de mână texte biblice. Ba până și și cântecele pe care le cântam. Îmi amintesc chiar eu cum scriam în aceste caiete, pentru mine. Dar așa s-a păstrat adevărata credință”.

Deasupra ceștilor aburinde cu ceai negru, simți emoția pastorului…

„Mulți dintre noi nici măcar nu aveam Biblii. Simplul fapt de a te putea găsi în situația în care exista un grup, iar una dintre persoanele din grup le citea Biblia celorlalte persoane, acesta era cel mai puternic imbold care să reziști și să continui”, spune Sipko. „Era micul nostru colțișor de libertate. Indiferent dacă te duceai la muncă în fabrică, dacă mergeai pe stradă sau oriunde altundeva, totul era fără Dumnezeu”.

În ziua de azi e ușor să găsești o Biblie în Rusia, e ușor să te întâlnești în grup pentru slujbe și e ușor să găsești învățături religioase pe Internet. Dar ceva s-a pierdut printre creștinii din prezent, spune bătrânul pastor, ceva ce micile grupuri de altădată prețuiau mai presus de orice.

Sipko continuă:

„Creștinismul a devenit un fundament secundar în viața oamenilor, nu stâlpul de temelie principal. Acum totul se reduce la carieră, la succesul material și la rangul cuiva în societate. În acele mici grupuri de altădată, când oamenii se întâlneau, în centru se aflau Iisus, și cuvântul Lui, care era citit cu glas tare și interpretat așa cum se aplică în propria-ți viață. Ce trebuie să fac eu, creștin fiind? Și ce fac eu, ca creștin fiind? Eu, împreună cu frații mei, îmi verificam propriul creștinism”.

Grupurile restrânse nu doar că te făceau să te simți responsabil, spune el, dar le ofereau credincioșilor o legătură tangibilă cu Iisus. „Era cu adevărat minunat. Acesta era creștinismul autentic”.

Există o mulțime de pasaje precum acestea în carte. Foștii dizidenți au vorbit despre importanța spirituală, psihologică și strategică de a fi împreună, într-o părtășie strânsă cu alți creștini. Un om, Viktor Popkov, a ajuns să creadă în Hristos, în Moscova începutului anilor 1970, când era tânăr și era disperat de ceva care să-i dea sens vieții în mijlocul inutilității și sterilității visului bolșevic eșuat. Și-a găsit drumul către o micuță comunitate de credincioși ortodocși care se întâlneau în apartamentul lui Alexandru Ogorodnikov din Moscova. Toți știau că sunt supravegheați de KGB și că, în cele din urmă, ar putea fi duși la închisoare. Dar, mi-a spus Popkov, doar să fii împreună, să te rogi și să cânți imnuri și să vorbești cu alți creștini credincioși, a fost precum însuși raiul, justificând riscul și dându-le ceva pentru care să merite să trăiască.

Am avut prilejul să simt ceva de genul acesta săptămâna asta la Viena. Rețineți că niciunul dintre noi nu îndură (încă) ceva precum ceea ce au pătimit creștinii sub acei ani de comunism. Dar pentru mine, trăind așa cum o fac eu acum, este atât de ușor să mă simt izolat și asediat. Să fiu înconjurat de oameni cărora le-aș putea spune: „Ah, deci vezi și tu ce se petrece!” a fost atât de reconfortant și astfel s-a construit încrederea.

Săptămâna aceasta m-am gândit mereu la dr. Silvester Krcmery, ce și-a petrecut anii 1950 într-o închisoare cehoslovacă pentru credința sa, scriind mai târziu despre cum el și ceilalți prizonieri creștini și-au purtat poverile împreună și și-au găsit bucurie în suferința lor comună. Și, ca să fiu sincer, m-a dus gândul la primii bolșevici, în exilul lor siberian. Din Să nu trăim în minciună:

Ca să creeze utopia, marxiștii trebuia mai întâi să pună pe fugă creștinismul, pe care ei îl vedeau ca pe o falsă religie care ar conferi un caracter sacru clasei conducătoare și i-ar ține pe săraci prizonieri ai superstiției, pentru a fi mai ușor de controlat. Radicalii ruși îi detestau și pe așa-numiții „filistini”, termenul folosit de ei pentru acei oameni care își trăiesc viața de zi cu zi fără să se gândească la nimic superior sau măreț. Cei din intelighenția radicală îi socoteau pe filistini contrariul lor absolut: „Goliații” neciopliți și animalici, față de „Davizii” inteligenți. Îi detestau pe filistini cu o pasiune arzătoare (neîndoios, în parte, pentru că atât de mulți radicali proveneau tocmai din asemenea familii).

Filistinii îndestulați nu erau soiul de oameni gata să sufere și să moară pentru convingerile lor. Bolșevicii, da. Guvernul țarist i-a trimis pe mulți dintre liderii lor în exil siberian, ceea ce nu i-a zdrobit, ci i-a făcut și mai rezistenți. „Exilul reprezenta suferință, intimitatea cu alți oameni și cu sublima imensitate a adâncurilor cerești. Le dădea metafora perfectă atât pentru ce era greșit la «lumea minciunilor», cât și pentru ce stătea în centrul promisiunii socialismului”, scrie Yuri Slezkine. A fi revoluționar în acele vremuri însemna să împărtășești un sentiment al scopului, al comunității, al speranței – și o electrizantă legătură afectivă a disprețului, un dispreț pe care îl vedem în mișcarea justițiarismului social din ziua de azi, față de oricine îi contestă revendicările religioase.

Pe bolșevicii exilați i-a legat o ură comună, dar și un angajament profund față de viziunea lor. Marea istorie a Revoluției scrisă de Yuri Slezkin, intitulată Casa Guvernului, este foarte bună în a discuta în detaliu viața bolșevicilor exilați. Ei nu au pierdut deloc timpul. Țarul i-a trimis în exil, dar nu în închisoare. Toți locuiau în case din Siberia cea mai adâncă, dar aveau libertatea de a se aduna. Nu și-au pierdut timpul. Ei au citit Marx, Engels și toate celelalte. Au vorbit. Au complotat. Au construit legături de rudenie revoluționară. Și ani mai târziu, când au avut ocazia, au acționat. Știți ce a urmat.

Noi, micii creștini ortodocși de azi, nu am fost trimiși în Siberia sau ceva de genul acesta. Dar ne aflăm într-un exil din societatea post-creștină, într-un sens semnificativ (și dacă vă îndoiți, petreceți o dimineață vorbind cu protestanții, catolicii și ortodocșii din vestul Europei, în special despre ostilitatea uluitoare cu care se confruntă în propriile lor țări – lucruri cu care majoritatea dintre noi din SUA nu ne confruntăm încă, dar o vom face în curând). Totuși, avem încă multă libertate. Ce vom face cu ea?

Părintele Kolakovic a citit semnele vremurilor și și-a petrecut cei trei ani pe care i-a dat Dumnezeu înainte de a fi expulzat din Cehoslovacia, pregătind tineri creștini, din punct de vedere atât spiritual, cât și de altă natură, pentru rezistență și stabilind o rețea de grupuri mici de credincioși dedicați care să fie capabili să continue viața Bisericii Catolice în subteran, când urma să vină momentul.

Un lider creștin a spus ieri: „Știm cu toții care sunt problemele. Ar trebui să nu mai vorbim despre ele și să ne concentrăm doar pe soluții”. Are dreptate. Repet: nimeni nu are toate răspunsurile, așa că trebuie să le găsim împreună. Pentru mine, însă, a fost atât de edificator fie și numai să știu că nu sunt singur, că am frați și surori în credință care se văd pe aceeași cale și care sunt dornici să colaboreze.

Jan Simulčik, un istoric slovac al bisericii subterane, pe care a slujit-o ca student universitar în anii 1980, mi-a spus că doar când era cu tinerii în celula sa de activist al bisericii subterane s-a simțit cu adevărat liber. Am văzut asta în această săptămână la Viena. Pentru a fi clar, nu vreau să compar situația sumbră cu care s-au luptat credincioșii în timpul comunismului, cu ceea ce ne confruntăm noi, creștinii de astăzi. Am scris despre o tânără austriacă căreia i s-a arătat Hristos, care a condus-o să se convertească – m-a ajutat, personal, să mă simt liber într-un fel de care nu am mai avut parte de ceva vreme.

Dacă ești creștin, iar lucrurile despre care scriu aici au sens pentru tine, te îndemn să începi să formezi grupuri mici și rețele de grupuri mici, acum. Voi – noi – veți/vom avea nevoie de ele. Deja e nevoie. Iată un link către un ghid de studiu gratuit Live Not By Lies pe care l-am scris și pe care îl puteți descărca. (De asemenea, cititorii musulmani și evrei care rezonează cu ideile mele despre viitoarea persecuție a credincioșilor religioși tradiționali, vă îndemn să faceți același lucru.)

Nu știți niciodată de unde ar putea veni aliații. O activistă mi-a spus că a fost abordată recent de o feministă lesbiană cu care s-a ciocnit amarnic în trecut. Feminista și-a cerut scuze și a spus că ea (lesbiana) nu și-a dat seama cât de viciată este propria ei tabără, până când s-au năpustit asupra ei din cauza refuzului său de a sprijini revendicările maximaliste ale activistelor transgender – revendicări despre care ea crede că vor lovi femeile.

Am întâlnit o femeie musulmană în această călătorie, puternic dedicată credinței ei, dar cu înverșunare pro-viață și pro-familie, curajoasă și dornică să colaboreze cu creștini care au aceleași gânduri. Acesta este un punct pe care am încercat să-l transmit publicului când am vorbit: că cea mai importantă calitate pe care o căutau dizidenții la aliați era CURAJUL.

Am citat-o ​​pe Kamila Bendova explicându-mi de ce a fost ușor pentru ea și pentru răposatul ei soț Vaclav să lucreze cu toți hippies dizidenți din jurul lui Vaclav Havel, deși ea și soțul ei erau catolici conservatori. Pentru că acești hippies – spre deosebire de majoritatea creștinilor cehi – aveau curaj.

În America, am văzut recent același lucru în Dearborn, Michigan, unde părinții musulmani au preluat conducerea în lupta publică împotriva coruperii copiilor lor de către activiștii LGBT care au capturat școlile publice. 

Așa că, voie bună! Totul este groaznic, dar suntem în asta împreună cu toții – iar asta nu e puțin lucru! În plus, nu putem ști niciodată ce se va întâmpla. Viitorul nu este decis. Niciun disident anticomunist pe care l-am intervievat nu se aștepta să trăiască până să vadă secera și ciocanul căzând. Dar au văzut-o, pentru că comunismul a fost o minciună. La fel sunt și minciunile care stăpânesc astăzi în piața noastră publică. Nici ele nu vor rezista. Să știm asta și să avem speranța!

Traducere de la https://www.theamericanconservative.com/living-in-truth-together/


Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s