Stalinism în varianta soft, cu un pic de kompromat

de Rod Dreher

Avem confirmarea oficială că suntem cea mai idioată civilizație din toată istoria umanității:

Adidas și-a retras de pe piață pantoful-sport creat pentru festivitățile ce marchează Luna Istoriei Negrilor, după ce produsul, colorat în întregime în alb, a ajuns să fie hulit pe Twitter.

Pantoful respectiv, o componentă a liniei de produse Ultraboost, era inclus și în colecția mai vastă de îmbrăcăminte și încălțări inspirate de „Renașterea din Harlem”, dar criticii susțin că atât culoarea sa, cât și materialul care ar fi fost utilizat pentru fabricație, ar fi un omagiu lipsit de sensibilitate.

Pentru început: mi se pare că-i mai întâi momentul să râdem de însăși ridicola idee că o corporație de nivel planetar ar fabrica un pantof pentru Luna Istoriei Negrilor. Să concluzionăm că viețile și suferințele lui George Washington Carver și a lui Frederick Douglass au avut ca scop să majoreze cifra de afaceri pentru Adidas?

Apoi: ce-o vrea să ne transmită relatarea asta? Că oamenii sunt atât de ofensați de coloristica albă încât au ajuns să-și extindă supărarea asupra pantofilor albi?

Cât timp medităm asupra amenințării pe care pantoful Lunii Istoriei Negre o reprezintă la adresa umanității, haideți să revedem împreună partea finală din mult-prea-lunga mea postare, Amenințarea mereu-vigilenților:

Iată aici o contribuție editorială scrisă pentru Yale Daily News de Isis Davis-Marks, femeie de culoare și, mai ales, student în ciclul de licență al Universității Yale – criteriu care face ca autoarea să fie una dintre cele mai privilegiate persoane dintre cele care pășesc pe această planetă; ea face deja parte din clasa-hegemon. Articolul cuprinde observațiile autoarei despre nevoia de fi spion și informator în sprijinul Vigilenței. Din text:

Toți cunoaștem câte un băiat alb cu păr șaten lucios și cu un zâmbet dulceag, un zâmbet care ascunde niște mari ambiții. Am putea da de el prin cluburi precum Grand Strategy sau în Uniunea Politică de la Yale. Poate e editor-șef la Yale News. E prezent la ore. Și-a format rețele de cunoștințe. Apoi, când e vremea absolvirii, tot el va aduna toate premiile.

Cândva în viitor, voi da drumul la televizor – sau, cine știe, poate că televizoarele vor fi depășite la vremea aceea – și-l voi putea urmări primind întrebări în cadrul audierilor pentru poziția de senator. Sigur, băiatul va fi ceva mai în vârstă, ușor ridat pe la colțurile ochilor și cu niște fire cărunte expuse acolo unde părul de pe fruntea lui formează un V; dar zâmbetul, acel zâmbet caracteristic, dulceag, va fi tot același.

Și cum mă voi uita eu pe CNN la acel băiat alb, care va fi devenit între timp un bărbat alb, îmi va reveni în minte vreo remarcă rasistă făcută cândva de el, vreo vorbă ieșită la iveală după prea multe pahare, la vreo petrecere a vreunei frății studențești, cândva în primul lui an de studii. Îmi voi reaminti de mesajul uitat deschis pe un calculator, după ce-și va fi uitat deschis iMessage-ul, descriind corpul unei femei ca pe un animal de largi proporții. Și-mi va veni să-mi dau pumni pentru c-am uitat să fac captură cu dovada respectivă.

Astfel, mă voi uita la el cum zâmbește cu acel zâmbet, și mă voi gândi c-aș fi putut să i-l curm.

Mai apoi:

Sinceră să fiu, nu mi-e clar ce soluție ar fi aplicabilă aici. Chestiunea depășește simpla exprimare a problematicii abuzului sexual: centrul ei are de-a face cu valorile noastre. Problema nu e doar aparatul administrativ al Universității Yale, ci studențimea. Lăsăm lucrurile să alunece pe lângă noi. Uităm. Zicem că: „nu, nu ar fi făcut el așa ceva”, sau „nu, cum?, el e așa de simpatic”. Nu se pun deloc întrebări atunci când prieteni de-ai noștri acceptă slujbe în companii care produc arme sau contribuie la gentrificarea urbană. Doar le zâmbim și le facem cu mâna în drumul nostru prin incinta colegiului, nefăcând nimic mai mult. Trec treizeci de ani, și ne luăm singuri la palme când e oricum prea târziu.

Nu mai merge așa – nu mai las de la mine. Sunt cu ochii pe tine, albule! Și, de data asta, o să fac acea captură de ecran!

Ryszard Legutko ne explică ce au în comun democrația liberală și socialismul:

Fapt e că ambele sisteme n-au dus niciodată lipsă de oameni dispuși – adeseori, chiar fără a-i fi rugat cineva – să măsoare puritatea politică a comunităților, instituțiilor, grupurilor, a tuturor tipurilor de comportament social.

Atmosfera produsă în cele două sisteme e una mereu predispusă să reproducă un anume tip mental: cel care-i adună la un loc pe moralist, pe comisar și pe informator. Într-unul din sensuri, un asemenea personaj poate să creadă despre sine că îndeplinește ceva foarte valoros în ochii întregii omeniri; într-un alt sens, situația îi permite să-și dezvolte un simț al puterii care altfel nu i-ar fi accesibil; în cele din urmă, adeseori el nu mai poate rezista tentației de a se deda unei dorințe primare, aceea de a-i răni pe alții fără a fi rănit. Din acest motiv, inventarierea opoziției și apărarea ortodoxiei ideologice s-au demonstrat atât de atractive încât noi și noi mase de oameni nu mai pot să nu le încerce.

Ești alb și ești bărbat? Atunci e mai bine să te ții departe de Isis Davis-Marx… pardon, Davis-Marks. E cu ochii pe tine, albule. Pielea albă și masculinitatea sunt malefice.

Acum, că Yale Daily News i-a permis publicarea unui asemenea editorial, conținând întocmai aceste cuvinte, în vreme ce un băiat alb, dacă ar scrie un editorial despre – hai, fie! – rata disproporționată a criminalității în rândul comunității negre, pentru a-l încheia cu afirmația „sunt cu ochii pe tine, negrule”, ar fi imediat dat afară din școală și campusul ar fi închis o perioadă în fața unei explozii agonizante de justiție sociale – iată câte aflăm de aici despre elementele care compun tabăra Mereu-Vigilenților. Găsim acolo moraliști anti-umani, comisari, informatori – numai și numai din aceștia, de la cap la coadă.

Hai să evaluăm acea lume în care o corporație multinațională poate fi convinsă să retragă din magazine un pantof doar fiindcă niște idioți pe Twitter au convenit că pantofii albi sunt o ofensă la adresa oamenilor negri, chiar în timp ce un student la una dintre cele mai elitiste universități din întreaga lume își permite să publice o invectivă rasistă pe față împotriva bărbaților albi – fără ca aceasta să mai trezească vreo reacție.

Vă rog, fără comentarii de genul: „N-are a face, e doar un ziar studențesc”. Și eu, și voi știm că dacă un editorialist pentru Yale Daily News ar fi publicat un articol unde să se aducă măcar un pic în dezbatere dacă nu cumva se face prea mult caz de tema machiajului blackface, ar fi urmat mari convulsii la nivel de campus. Da, știm că acesta-i adevărul. Acum niște ani, o dată ce Erica Christakis a sugerat că o universitate ar avea chestii mai bune de făcut decât să le fixeze studenților norme în costumația pentru Halloween, a și dat strechea în toți. Christakis și-a cedat locul la catedră, urmare a presiunilor la care era supusă.

Oameni buni: aceasta este însăși clasa noastră conducătoare. Aici vedem ce-i în mintea ei. Isis Davis-Marks a ajuns la Yale venind dinspre Liceul cu profil științific din Bronx, unul dintre liceele cele mai selective și mai elitiste existente în Statele Unite. Ea va termina studiile ca absolvent de Yale, și va putea să-i tot dea înainte cu vigilantismul anti-rasist, dar din interiorul instituțiilor clasei-hegemon. Ideologia acestei clase îi descrie pe acești albi din Apalașia, cetățeni ai celui mai pauper comitat din întreaga Virginie de vest, alegători de-ai lui Donald Trump, ca fiind Deplorabilii, niște albi privilegiați. Ei sunt culacii vremurilor noastre, „dușmani de clasă” ai ordinii pe care progresiștii o vor înfăptuită.

După cum scria acum patru ani lingvistul (de culoare) John McWhorter, anti-rasismul este religia profesată de progresiști, indiferent de rasă. Remarcile rasiste ale lui Davis-Marks nu trec drept rasiste în cultura promovată la Yale, nu mai mult decât ar fi controversate la Colegiul biblic din Alabama afirmații cum că a-L respinge pe Iisus Împăratul și Mântuitorul te va expune damnării. Uite însă o problemă: dacă termini Colegiul biblic din Alabama, șansele tale să intri în vreuna din instituțiile clasei-hegemon din America sunt de-a dreptul microscopice. Nu și dacă ai terminat Yale.

E important. E chiar extrem de important. Disidentul polonez Czeslaw Milosz răspundea la acest subiect în clasicul său eseu din 1951, Gândirea captivă:

Abia pe la mijlocul secolului douăzeci au ajuns locuitorii mai multor țări europene să constate, de regulă fără niciun fel de plăcere, că viețile lor puteau fi influențate în mod direct de cărți filozofice din cele mai complicate și cețoase. Pâinea lor zilnică, munca lor, viețile lor private depindeau de-acum de principii pe care, mai înainte, nici măcar nu le băgaseră în seamă.

Continuați să vă spuneți unii altora că discuțiile purtate de intelectualii educați la școli din Ivy League, de către cei care predau sau administrează prin universități, sunt prostioare, că numai niște tocilari ar fi interesați de teme precum intersecționalitatea, fluiditatea de gen, fragilitatea omului alb și alte asemenea.

Țineți-o tot așa, și va veni ziua în care vă veți trezi că vreun judecător de prim-rang tocmai ce a dat câștig de cauză unui regulament care vă forțează copiii să rețină că nu există femei sau bărbați, că oricine vă spune c-ar exista așa ceva e un bigot. Sau veți descoperi că nu mai puteți fi luat în considerare pentru un post anume dată fiindu-vă rasa, și că a ridica obiecții față de asemenea nedreptate este un semn patologic. Tu sau soțul tău veți fi acuzați de agresiune sexuală și judecați ca violatori de către mass-media și tribunalul opiniei publice, fără să existe măcar umbra unor dovezi concrete. Copiii voștri vor fi fotografiați în Washington DC că-și văd de treaba lor, și apoi transformați în obiecte ale urii, declarați ca „buni de luat la pumni” de către vedete media ale progresismului, cu priză la nivel național, apoi condamnați de către înșiși episcopii bisericilor lor, urmând ca adresele voastre de acasă să fie vânturate peste tot pe internet, de către activiști care invită oamenii de pe stradă să vă violenteze, voi fiind dușmanii poporului.

Lucruri care se și întâmplă. Isis Davis-Marks o fi înscrisă la studii de licență într-unul dintre cele mai prestigioase și mai influente colegii din lume, dar totuși, e doar studentă. Dacă asta e ceea ce vedeți, e pentru că nu vă mai dați seama care-i problema. Întrebați-vă ce s-ar întâmpla dacă niște studenți albi de la Yale ar organiza vreun soi de protest, fie unul deloc violent, contra editorialului rasist al lui Davis-Marks. Mai la obiect: întrebați-vă ce gen de cultură este acela care îi produce, ba chiar îi prețuiește, pe cei ce consideră că toți oamenii din jur care aparțin unei rase anume, unui sex anume, le sunt dușmani; pe cei care afirmă că au de gând să-i urmărească pe respectivii pentru a le depista și înregistra deviațiile ideologice, ca mai apoi să le utilizeze pentru a le distruge viețile.

Cititoarea care poartă numele Clarissa și este cadru universitar undeva în America, dar crescută într-o țară comunistă îmi scrie despre înțelesul vorbelor lui Isis Davis-Marks. Citat:

Vigilența pe care ar vrea această studentă s-o exercităm nu provine din puterea debilă a unui stat emasculat. Aparatul de supraveghere pe care ni-l preconizează este unul de tip corporativ. Și scopul lui este să se asigure că interesele corporative nu sunt vreodată combătute.

Propaganda nesfârșită ce caracterizează noul totalitarism nu-i nici ea finanțată prin stat. Nu: ea se distribuie doar prin canale de tip corporativ. Politicienii de tip tradițional sunt scoși din joc de starurile TV și mediatice, reprezentanți ai acestui nou tip de putere. Completa dependență a popularității acestora față de Twitter și Instagram duce la aceea că ei vor face absolut orice pentru a nu le fi retrasă platforma. Nu mai ține să curtezi donatorii cei mai înstăriți pentru a-i face să doneze bani necesari campaniei tale; acum trebuie să fi un clovn suficient de ridicol pentru a atrage acele vizite și aprecieri care-i vor îmbogăți pe deținătorii acelor platforme.

Zi după zi acestor corporații-gigant le sporește puterea de a scoate la iveală vreun tweet, sau vreun like dat vreunui tweet, prin care absolut oricine să poată fi tras la fund. Statul nu mai are de ce să compileze dosare kompromat (adică dosare cu materiale compromițătoare) despre fiecare cetățean. Procesul este azi unul complet ghidat de corporații. Iar partea cea mai rea este că aceia care dispun de asemenea puteri coercitive se văd pe sine, la modul sincer, drept victime lipsite de apărare, aidoma unora care se apără pe sine în fața constrângerilor celor pe care îi hăituiesc.

Citiți aici întregul material.

Clarissa contruiește un argument pe care l-am ridicat aici și eu, cel mai recent în legătură cu scandalul Amelie Wen Zhao (autoare de cărți pentru cei tineri, care a trebuit să-și retragă o carte nepublicată și să-și ceară scuze în fața publicului, după ce a fost supusă oprobriului pe Twitter): greșesc cei care cred că represiunea de tip totalitar poate proveni doar de la Stat. Ea provine și de la corporații, de la instituții, de la autoproclamați comisari al căror stalinism în variantă delicată devine o armă prin intermediul social media. Când vedeți că o multinațională ajunge să facă ce-a făcut Adidas, nu aveți cum să nu râdeți, e corect, dar ați face bine să luați în serios acea forță care i-a impus decizia.
Clarissa, la fel ca alți oameni crescuți sub un regim socialist, înțelege ce se întâmplă aici. Ei au mai trecut prin asta. Unul dintre ei, profesor la un colegiu, mi-a relatat nu demult despre „teroarea” (exprimarea respectivului) pe care o resimte când e vorba despre exprimarea oricăror obiecții față de vigilantismul identitar-politic al instituției în cauză, despre nesiguranța că ar exista vreun om, măcar unul, care să-i ia partea.

Credeți că nu s-ar putea întâmpla aici? Ba poate – și iată că se și întâmplă. Editorialul lui Davis-Marks are drept titlu: „Răul este banal.” Nu zău?

ACTUALIZARE: Un cititor îmi semnalează acest editoral al Ledei Fisher, student în ciclul de licență, scris pentru ziarul studențesc al Colegiului Dickinson din Carlisle, Pennsylvania. Citat:

Mi s-a făcut silă s-ascult toți băieții albi cum mănâncă c****. N-am cuvinte să vă descriu ce frustrare resimt când trebuie să stau s-aud experiența negrilor în era Obama, explicată mie de un băiat alb. Băi cutare: eu sunt o femeie de culoare, sunt în viață fix acuma, și am un creier în cap. De ce ți-ai închipui că ai vreo perspectivă asupra vieții cumva mai semnificativă decât a mea? Din păcate, e chiar asupra vieții ăsteia, unde bărbații albi pun în discuție durerea resimțită de alții, așa, ca distracție, și apoi le confiscă drepturile. Alt lucru pe care cei mai mulți băieți albi par a nu-l recepta e că ei nu există așa, rupți de restul lumii. Când vorbiți, nu vorbiți de unii singuri, ci trageți după voi vina oricărui alt băiat alb care i-a închis gura unei femei, care a șters din istorie contribuția minorităților sexuale, sau care a denigrat „engleza vulgară” ca pe o limbă a proștilor. Cu voi vine toată vina politicilor și a legislației menite să măsoare inteligența doar și doar în funcție de raportarea la gagicarii Americii. Prin urmare: chiar mai e nevoie ca băieții albi să ne mai împărtașească „opiniile” lor? Și ca noi să fim forțați să le ascultăm? Pentru a onora Luna istoriei negrilor, o să le zic: nu, și hai sictir!

Și-n acest caz, aspectul de reținut nu-i că un student în programul de licență exprimă o opinie vexantă. Nu: de reținut e că, la nivel de universitate, o opinie care-i explicit rasistă, ba chiar dispune cenzurarea altora în funcție de rasă și de sex, a ajuns să treacă drept discurs normativ.

Traducere după „Stalinism în varianta delicată, cu un pic de kompromat”, The American Conservative