Când broscuța e aruncată în apă fierbinte, sare: a simțit primejdia morții. Când e fiartă la foc mic, o realizează prea târziu. O plecare smucită de pe loc a trenului din gară te trezește din moțăială și te uiți pe fereastra vagonului: e totul în regulă. O urnire silențiosă te lasă adormit. Nici nu știi când ai ajuns la kilometri buni distanță …
Cam așa s-au trezit europenii, în 20 de ani pământești, la 20 de ani lumină de ceea ce însemna bunul simț al omului de mijloc: loialitatea față de patrie, schimbul liber de idei, familia firească și omogenitatea populației au devenit desuete și au fost etichetate ca extremism, în timp ce internaționalismul radical, pedepsele pentru cei care îndrăznesc să spună adevăruri neplăcute pretinsei sensibilități a noilor urechi auguste, sexualitatea deviantă și amestecul de culturi auto-segregate au devenit noua normă.
Marginea e noul centru – și se pretinde standard de moderație – iar centrul a fost aruncat în margine – și este etichetat ca radical.
Politeţea scrobită, limba lemnos-mieroasă şi invocarea unor concepte generoase, precum anti-fascismul, toleranţa, pacifismul sau diversitatea nu garantează un conţinut moderat al ideilor pe care le ambalează, ci pot foarte bine masca tendinţe distructive. Manierele, atâtea câte mai sunt, cravata și limbajul de lemn pot foarte bine camufla radicalismul ideilor (la urma urmei nici Brejnev sau Dej nu arătau punk și nu aruncau cu molotoave; curățaseră Neceaev și Troțki drumul înaintea lor, la fel ca Brigăzile Roșii, ieri, pentru Federica Mogherini și Guy Verhovstadt azi).
Teoriile genului, acceptarea şi promovarea schimbării de sex în cazul minorilor sau încurajarea imigraţiei colective, în masă, din spaţii culturale diferite sau chiar ostile celui occidental nu pot constitui decât politici radicale, extreme, indiferent de civilitatea termenilor în care sunt îmbrăcate.
Extremismul progresist-libertinist şi suicidal imigraţionist, cu reflexe anti-populare şi elitocratice, care s-a insinuat în guvernarea Occidentului în ultimii ani este un extremism hipnotic, al gulerelor albe şi al vorbei blânde şi adormitoare.
Forma moderată şi elevată şi tonul superior moral maschează conţinutul radical, pe fond, al politicilor testate și implementate de o vreme încoace.
În Europa, extremismul ni s-a servit sub masca moderației. Extremismul în catifea tot extremism rămâne. De-acum extremistul poate spune: “moderatul, sunt eu!”
Căci forma moderată a fost doar ambalaj al extremismului de fond (nu credeți că este extrem să inversezi, prin relativizare, morala, să denumești răul ca bine și să-l impui, condamnându-i pe susținătorii binelui tradițional ca intoleranți înguști, deci răi?), în timp ce frustrările provocate susținătorilor bătrânului bun simț și ai moderației de deplasarea normei fie au dus la etichetarea lor ca fundamentaliști, fie au fost îngropate de valul relativist al noii contra-morale.
Însă broscuța fierbe liniștită când focul e mic; urechea începe să se obișnuiască cu zgomotul halei de producție; așa se adaptează și europeanul la stridența noului mediu moral, încât dacă i s-ar mai întâmpla să dea de liniște i-ar țiui urechile.
A dori controlul migrației, prezervarea civilizației europene și respectarea creștinismului, întărirea familiei și valorilor morale, a concepe căsătoria doar între bărbat și femeie și faptul că sexul de la naștere nu se schimbă după chef nu e decât bunul simț al adevăratului centru.
Dacă asta înseamnă radicalism, mai bine radicalismul acestui centru decât moderația extremei stângi.
Sursa foto: bbc.com
Un gând despre „Cine sunt moderații Europei?”