Nihilismul (I). Răzvrătirea: războiul cu Dumnezeu

de Eugene (p. Serafim) Rose

…trebuie să privim în faţă un fapt pe care l-am sugerat deja, dar pe care nu l-am cercetat încă pe deplin: nihilismul este însufleţit de o credinţă la fel de puternică, în felul ei, şi cu rădăcini tot spirituale, ca şi credinţa creştină pe care el încearcă să o distrugă şi să o uzurpe; reuşita şi exagerările lui nu pot fi explicate altfel.

Credinţa creştină, după cum am văzut, este contextul spiritual în care Dumnezeu, Adevărul şi Autoritatea capătă înţeles şi inspiră acordul oamenilor. În mod asemănător, credinţa nihilistă este un context, un spirit specific care stă la temelia doctrinei nihiliste şi îi conferă înţeles şi putere. Reuşita nihilismului din vremea noastră a depins de răspândirea acestui spirit şi poate fi măsurată după ea; argumentele lui par a fi convingătoare nu în funcţie de adevărul lor, ci în funcţie de măsura în care acest spirit i-a pregătit pe oameni să le accepte.

Prin ce se caracterizează, atunci, credinţa nihilistă? Ea este opusul desăvârşit al credinţei creștine şi, de aceea, nici nu este corect să fie numită „credinţă”. În vreme ce credinţa creştină este plină de bucurie, de siguranţă, este senină, iubitoare, smerită, răbdătoare, supusă în toate voii lui Dumnezeu, replica ei nihilistă este plină de îndoială, bănuială, dezgust, invidie, gelozie, mândrie, nerăbdare, răzvrătire, hulă, una sau mai multe dintre aceste trăsături fiind predominante în orice personalitate dată. Ea este o atitudine de nemulţumire: de sine, de lume, de societate, de Dumnezeu; nu ştie decât un lucru: că nu va accepta lucrurile aşa cum sunt, și trebuie să îşi închine energia fie schimbării lor, fie fugii de ele. Ea a fost descrisă bine de Bakunin ca fiind „sentimentul răzvrătirii, această mândrie satanică, ce respinge cu dispreţ supunerea faţă de orice stăpân, fie el de natură divină sau umană.”

Răzvrătirea nihilistă, asemenea credinţei creştine, este o atitudine spirituală ireductibilă, fundamentală, care îşi are izvorul şi puterea în sine însăşi precum şi, desigur, în creatorul suprafiresc al răzvrătirii. Nu vom putea înţelege natura sau succesul nihilismului, nici existenţa unor reprezentanţi sistematici ai lui precum Lenin şi Hitler, dacă nu îi căutăm izvorul în voinţa satanică originară de a nega şi de a se răzvrăti. Majoritatea nihiliştilor, bineînţeles, socotesc că această voinţă este ceva pozitiv, o sursă de „independenţă” şi de ,,libertate”; însă chiar limbajul pe care oameni precum Bakunin îl consideră necesar pentru a se exprima trădează înţelesul mai profund al cuvintelor lor, pentru oricine este dispus să le ia în serios.

Aşadar, respingerea nihilistă a credinţei şi instituţiilor creştine reprezintă nu atât o urmare a pierderii credinţei în ele şi în originea lor divină (cu toate că şi acest scepticism este prezent, fiindcă nici o formă de nihilism nu este pură), ci, mai degrabă, o urmare a răzvrătirii împotriva autorităţii pe care ele o reprezintă şi împotriva supunerii pe care o impun. Tema permanentă a literaturii umanismului, socialismului şi anarhismului din secolul al XIX-lea este non serviam (“nu voi sluji” – cuvinte atribuite uneori lui satan – n.n.). Dumnezeu-Tatăl, împreună cu toate instituţiile şi toţi slujitorii Lui, trebuie să fie detronat şi zdrobit, iar Omul triumfător trebuie să se urce pe tronul Lui, pentru a domni cu de la sine putere. Această literatură, mediocră din punct de vedere intelectual, îşi datorează forţa şi influenţa continuă indignării ei „drepte” faţă de „nedreptăţile” şi „tirania” Tatălui şi a reprezentanţilor Săi de pe pământ: cu alte cuvinte, înflăcărării ei, iar nu faptului că ar fi adevărată.

Deoarece această răzvrătire, această înflăcărare mesianică ce însufleţeşte pe cei mai mari revoluționari, este o credinţă inversată, ea este mai puţin preocupată de a distruge temelia filosofică şi teologică a Vechii Ordini (această sarcină poate fi lăsată sufletelor mai puţin înflăcărate) şi mai mult de a nimici credinţa potrivnică ei, care i-a dat viaţă acestei temelii. Doctrinele şi instituţiile pot fi „reinterpretate”, golite de conţinutul lor creştin şi umplute cu un conţinut nou, nihilist; însă credinţa creştină, sufletul acestor doctrine şi instituţii, singură în stare să perceapă această „reinterpretare” şi să i se împotrivească în mod eficient, trebuie să fie distrusă întru totul înainte de a putea fi ea însăşi „reinterpretată”.

Aceasta este o necesitate de ordin practic, dacă se vrea ca nihilismul să triumfe; mai mult, este o necesitate psihologică şi chiar spirituală, căci răzvrătirea nihilistă simte nelămurit că Adevărul se află în credinţa creştină, iar invidia şi conştiinţa ei neîmpăcată nu se vor domoli până când nimicirea totală a credinţei nu îi va justifica poziţia şi nu va „dovedi“ că este adevărată. La scară mică, aceasta este psihologia celui care a apostaziat de la credinţa creştină; la scară mare, este psihologia bolşevismului.

Campania bolşevică sistematică de distrugere a credinţei creştine, continuată şi atunci când aceasta în mod clar a încetat a mai constitui un pericol pentru stabilitatea statului ateist, nu are nici o explicaţie raţională; ci ea face parte dintr-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu singura forţă capabilă să stea împotriva bolşevismului şi să-i dovedească falsitatea. Nihilismul a eşuat atâta vreme cât mai există credinţă creştină adevărată într-un singur om; căci acel om va fi o pildă vie a Adevărului, care va dovedi deşertăciunea tuturor realizărilor lumeşti impresionante de care este capabil nihilismul şi va dovedi false, prin propria sa persoană, toate argumentele impotriva lui Dumnezeu şi Împărăţiei cerurilor. Mintea omenească este maleabilă şi poate fi făcută să creadă orice lucru spre care înclină voinţa omului. Într-o atmosferă îmbibată cu înflăcărare nihilistă, precum încă mai este cea din Uniunea Sovietică (textul este scris în 1961 – n.n.), argumentul cel mai concludent nu poate face pe cineva să creadă în Dumnezeu, în nemurire, în credinţă; însă un om credincios, chiar şi în această atmosferă, poate vorbi inimii oamenilor şi poate arăta, prin propriul exemplu, că ceea ce este cu neputinţă lumii şi celor mai bune intenţii ale omului este cu putinţă lui Dumnezeu şi credinţei.

Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar prea puţini nihilişti sunt conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat numai câtorva suflete singulare; pentru majoritatea celorlalţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Multe persoane a căror atitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr poate părea ambiguă îşi dezvăluie foarte clar nihilismul prin atitudinea lor faţă de „principiul blestemat şi fatal al autorităţii”, ca să folosim cuvintele lui Bakunin.

Astfel, „revelaţia“ nihilistă declară, în mod imediat, anihilarea autorităţii. Unora dintre apologeţii ei le place să vorbească despre „corupţia”, „abuzurile” şi „nedreptăţile” din Vechea Ordine, ca justificare pentru răzvrătirea împotriva ei; însă aceste lucruri a căror existenţă nu o va nega nimeni au constituit adesea un pretext, dar niciodată o cauză, pentru dezlănţuirile nihiliste. Atacul nihilistului este îndreptat împotriva principiului autorităţii însuşi.

În sfera politicului şi în cea socială, nihilismul se manifestă în forma unei Revoluţii, al cărei scop nu este o simplă schimbare a stăpânirii sau o reformă mai mult sau mai puţin răspândită a ordinii existente, ci întemeierea unei concepţii cu totul noi despre ţelul şi mijloacele guvernării. În sfera religiosului, nihilismul nu urmăreşte o simplă reformă a Bisericii şi nici chiar înfiinţarea unei „biserici” sau „religii” noi, ci o remodelare completă a ideii de religie şi de trăire spirituală. În artă şi în literatură, nihilistul nu este preocupat nici de schimbarea vechilor canoane estetice privitoare la subiectul operei sau la stil, nici de crearea unor noi genuri sau tradiţii, ci de o abordare cu totul nouă a problemei „creaţiei“ artistice şi de o nouă definiţie a „artei”.

Nihilismul atacă înseşi principiile prime ale acestor discipline, iar nu simplele aplicări îndepărtate sau imperfecte ale principiilor. Lipsa de ordine atât de evidentă din politica, religia, arta contemporane, precum şi din alte domenii este rezultatul nimicirii intenţionate şi sistematice a temeliilor autorităţii din ele. Politica şi morala lipsite de principii, exprimarea artistică lipsită de disciplină, „experienţa religioasă” lipsită de discernământ – toate sunt urmarea directă a aplicării atitudinii de răzvrătire la ştiinţe şi discipline care odinioară erau stabile.

Răzvrătirea nihilistă a pătruns atât de adânc în alcătuirea vremurilor noastre, încât împotrivirea faţă de ea este slabă şi nu reuşeşte prea multe; filosofia populară şi cea mai mare parte a „ gânditorilor serioşi” îşi închină toată energia apologiei ei. Camus chiar vede în răzvrătire singurul adevăr axiomatic rămas oamenilor din ziua de astăzi, singurul lucru în care mai pot crede oamenii care nu mai cred în Dumnezeu. (…) Faptul că scriitorul menţionat mai sus poate accepta ideea că „rebelul” este „omul natural”, faptul că poate considera ,,absurd” totul în afară de „răzvrătire” nu înseamnă decât un singur lucru: că el a fost bine format în şcoală nihilismului, că a învăţat să accepte războiul cu Dumnezeu ca fiind starea „naturală” a omului.

La această stare i-a redus nihilismul pe oameni. Înainte de epoca modernă, viaţa omenească atârna în mare măsură de virtuţile ascultării, supunerii şi respectului: faţă de Dumnezeu, de Biserică, de autorităţile pământeşti legiuite. Pentru omul modern pe care nihilismul l-a ,,luminat”, această Veche Ordine nu este decât o amintire îngrozitoare a unui trecut întunecat din care omul a fost „eliberat”; istoria modernă a fost cronica prăbuşirii tuturor felurilor de autoritate. Vechea Ordine a fost detronată şi, chiar dacă o stabilitate şubredă este menţinută într-o epocă ce neîndoielnic este „de tranziţie”, este clar că o „nouă ordine” se construieşte acum; epoca „rebelului” bate la uşă.

Regimurile nihiliste din secolul nostru au oferit o pregustare a acestei epoci, iar răzvrătirea larg răspândită a zilelor noastre este un semn în plus despre ea; acolo unde nu este adevăr, domneşte voinţa cea răzvrătită. Dar „voinţa“, a spus Dostoievski, cu obișnuita lui putere de pătrundere în mentalitatea nihilistă, „este cea mai aproape de nimic; voinţele cele mai puternice sunt cel mai aproape de voinţele cele mai nihiliste”. Omul care a părăsit adevărul şi toate autorităţile întemeiate pe el nu are între el şi Abis decât voinţa oarbă; iar această Voinţă, orice realizări spectaculoase ar avea ea în scurtele ei clipe de putere (cele ale lui Hitler şi ale bolşevismului au fost cele mai spectaculoase până acum), este atrasă în mod irezistibil către acel Abis, precum către un magnet imens ce a căutat abisul care îi răspunde dinăuntrul ei. În acest abis, în acest nimic al omului care trăieşte fără adevăr, găsim însuşi miezul nihilismului.

Fragment din capitolul “Răzvrătirea: războiul cu Dumnezeu”, din volumul Nihilismul – Rădăcina Revoluției în epoca modernă de Eugene (p. Serafim) Rose, publicat la editura Sophia. Textul original a fost scris în 1961.

Sursă foto – aici

Un gând despre „Nihilismul (I). Răzvrătirea: războiul cu Dumnezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s