„America de la Weimar” nu este doar un slogan

Rod Dreher

Andrew Sullivan, care altminteri îl disprețuiește pe Donald Trump, scrie că Partidul Democrat se va distruge singur, arătând slăbiciune în privința legii și ordinii (vezi aici). Extras din articol:

Iată ce spune Yoom Nguyen, proprietarul restaurantului „Lotus” din Minneapolis, după ce a fost martor la al doilea atac asupra localului său: „Ți se rupe sufletul, să vezi cum vandalii îți devastează restaurantul familial. Culmea nesimțirii, o fac râzând și în bătaie de joc. N-o să vă mint: aproape că l-am împușcat pe unul azi-noapte. A aruncat cu nenorocitul ăla de bolovan în poza cu familia mea și s-a uitat drept spre mine. Am apucat să zic «nemernicul dracului…» … și au început să-mi curgă lacrimile pe obraji. Pur și simplu nu mai pot. Mulțumesc cerului că am plecat la timp, dar să vă ia dracu’ pe toți.” Așa metastazează violența. Și, pe măsură ce priveam cum protestele involuează de-a lungul verii într-un șir de răzmerițe, expediții de incendiere voluntară și ocuparea ilegală a unor străzi și cartiere, în paralel cu înjurături dezgustătoare și deseori rasiste, am început să simt și eu la fel. Iar când am privit desfășurarea Convenției Partidului Democrat și n-am auzit aproape nimic despre stoparea acestei anarhii, am remarcat tăcerea.

Nu cred că sunt singurul, după cum și democrații înșiși par a începe să-și dea seama. Iar această orbire bruscă și masivă nu e greu de înțeles. Atunci când un partid politic se trezește atât de strâns legat de o nouă și potentă ideologie, încât nu mai poate spune pe nume violenței, deși îi sare în ochi, înseamnă că pășește direct într-o capcană. Când discursul stângii a devenit unul în care universitarii, jurnaliștii și utilizatorii rețelei Twitter se întrec care mai de care să înfiereze America pentru răul inerent pe care l-a făcut dintotdeauna, să o redefinească drept „sclavocrație” și să gireze cărți rasiste care instigă la cele mai sfruntate stereotipii despre „rasa albă”, majoritatea oamenilor obișnuiți care își iubesc țara și sunt în cea mai mare parte mândri de trecutul ei, pe bună dreptate se vor împotrivi. Una dintre cele mai devastatoare fraze din discursul ținut aseară de președintele Trump la convenție a fost: „În seara aceasta, eu vreau să pun o întrebare foarte simplă: cum poate cere Partidul Democrat să conducă țara noastră, când petrece atât de mult timp rupând-o în bucăți?” O lovitură sub centură, da. Dar, având în vedere contextul actual, o săgeată politică nimerită drept la țintă.

Pomeneam în postarea mea anterioară (vezi aici) despre un incident de la începutul verii, în care o listă cu specialiștii în prelucrarea datelor ai Partidului Democrat, trimisă pe e-mail, a pricinuit excluderea din grup a lui David Shor, fost membru al administrației Obama, din cauza „mesajului rasist pe Twitter” (Shor nu făcuse altceva decât să posteze linkul către un articol academic în care se arăta că protestele violente îi ajută pe republicani, dar protestele pașnice îi ajută pe democrați). L-am menționat ca exemplu al acestei bizare atitudini pe care o au mulți oameni de stânga, de a se supăra pe informațiile care nu le confirmă narativul preferat în legătură cu protestele. Dar până să citesc despre același lucru în editorialul lui Andrew, un pic mai devreme, uitasem complet de el:

Vă amintiți momentul crucial de acum câteva săptămâni, când redacția ziarului „New York Times” a cedat în fața angajaților săi activiști și l-a concediat pe James Bennet? Deloc întâmplător, mărul discordiei a fost un articol de opinie care susținea că, dacă Primăria New Yorkului nu vrea să pună capăt vandalismului din stradă, autoritățile federale ar trebui să intervină și să restaureze ordinea. Pentru activiștii de extremă stângă care controlează acum acest ziar, impunerea ordinii nu era o bază de pornire indispensabilă revenirii la dezbaterea democratică, ci un potențial atac fizic la adresa angajaților negri.

Editorialul este bun – nu sunt sigur dacă se poate citi în întregime fără plată (eu am abonament contra cost la articolele lui Andrew Sullivan), dar dacă da, atunci vă recomand să-l citiți cap-coadă.

În articol, Andrew observă:

Și hai să fim sinceri în privința situației și să-i spunem pe nume: seamănă foarte bine cu Republica de la Weimar. Centrul s-a prăbușit. Bande înarmate de extremiști și de la stânga, și de la dreapta, se încaieră pe străzi. Tribalismul crește în intensitate chiar și în cele mai depărtate unghere ale culturii sociale. Dreapta consacrată și stânga din curentul principal își tolerează fiecare propriile extreme pentru că se urăsc de moarte una pe cealaltă.

E un tipar de manual, dacă vrei să înveți ceva din istorie: o criză economică având ca rezultat șomajul de masă; tulburările psihologice înăbușite pe care o lungă perioadă de restricții impuse vieții sociale poate să le dezlănțuie și chiar o va face; o lipsă de curaj din partea liberalilor, în a apăra valorile și instituțiile democrației liberale, și din partea conservatorilor în a nu da voie demagogilor și bigoților să pătrundă în rândurile lor. Dar, aspect crucial: un sentiment crescând că dezordinea, violența și anarhia nu reprezintă altceva decât un zgomot de fundal; și un sentiment că autoritățile nu au forța sau tăria de caracter necesare ca să restaureze ordinea. Ceea ce își dorește majoritatea oamenilor într-un asemenea moment de instabilitate tensionată, care-ți macină nervii, este un personaj care să vină și să stingă focul.

Are perfectă dreptate. Termenul „America de la Weimar” a tot fost fluturat la adresa dreptei, de câțiva ani încoace, dar acum este mai puțin o descriere peiorativă, cât una neutră.

Cartea mea Live Not By Lies va ieși pe piață de mâine într-o lună. După cum știți și voi, cititorii mei fideli, este despre totalitarismul „de catifea”, cel din prezent și cel care se pregătește să vină, și despre faptul că bărbații și femeile care au curaj și integritate trebuie să se pregătească să trăiască în totalitarism ca membri ai rezistenței la acest regim. Am început lucrul la carte în februarie 2019. Editura a ales, cu mult înainte de criza actuală, ca dată a apariție un moment de la sfârșitul lui septembrie 2020. Soarta nefericită a țării noastre face ca această carte să se adreseze direct Americii de la Weimar, într-un mod pe care nici măcar nu mi l-aș fi putut imagina cu doar câteva luni în urmă.

Cele ce urmează sunt deja știute și răs-știute de cititorii mei fideli, dar vreau să le repet în lumina întorsăturii pe care au luat-o lucrurile din țara noastră în ultimele câteva zile. În anul 1951, Hannah Arendt, teoreticiană a gândirii politice, a publicat cartea Originile totalitarismului, un studiu detaliat al motivelor care au făcut ca, în secolul XXI, națiunile să sucombe în fața fascismului și a comunismului. Deși cele două sisteme totalitare se aflau la poli ideologici opuși, ambele au apărut în condiții sociale și politice similare, a constatat Arendt – condiții care sunt izbitor de prezente în America de astăzi. Printre ele:

Singurătatea și atomizarea socială. Mișcările totalitariste, spune Arendt, sunt „organizații de masă ale indivizilor atomizați, izolați”.

„Ceea ce îi pregătește pe oameni în lumea netotalitară pentru dominația totalitară este faptul că singurătatea, odinioară o experiență periferică, suferită de obicei în anumite situații marginale social, cum ar fi vârsta înaintată, a devenit o experiență cotidiană a maselor în continuă creștere din secolul nostru”.

Hannah Arendt scria aceste cuvinte la începutul anilor 1950 – perioadă considerată acum, în aceste decenii de prăbușire a legăturilor strânse dintre individ și comunitatea în care acesta trăiește (vezi cartea Bowling Alone a lui Robert Putnam), o epocă de aur a solidarității comunitare în America. În luna ianuarie a acestui an, înainte de lunga stare de urgență din cauza Covid-19, societatea de asigurări de sănătate Cigna a dat publicității rezultatele unui studiu, conform căruia 61% din americani se consideră însingurați. Americanii tineri sunt mult mai însingurați decât cei vârstnici: șapte din zece oameni născuți între 1980 și anul 2000, „milenialii”, spun despre ei înșiși că se simt singuri, iar aproape 8 din 10 americani născuți după anul 2000 (deci 79%) își pun singuri un astfel de diagnostic.

Pierderea încrederii în ierarhii și instituții. Singurătatea este semnificativă din punct de vedere politic pentru că lasă masele însetate după un sentiment al comunității. Într-o societate sănătoasă, individul ar putea găsi tovărășie și un scop comun cu semenii săi, prin intermediul instituțiilor societății civile – partide politice, biserici, asociații civice, cluburi sportive și altele asemenea.

Dar, începând din anii 1960, americanii au renunțat în ritm constant să se mai implice în instituțiile mediatoare. În paralel, încrederea în instituțiile de bază ale societății – politice, mediatice, religioase, legale, medicale și așa mai departe – se află la cote dramatic de scăzute. Adulții cu vârste sub 40 de ani sunt generația cea mai neafiliată religios din istoria americană, și, cu toate că se declară ferm liberali și democrați în preferințele lor politice, sunt și generația cea mai puțin înclinată să devină adepta unui partid politic.

În Europa anilor 1920, spune Arendt, prima indicație a totalitarismului pe cale de apariție a fost neputința partidelor consacrate de a trage membri mai tineri, precum și disponibilitatea maselor pasive de a lua în considerare alternative radicale la partidele tradiționale devenite discreditate. Socialismul continuă să fie o opțiune considerată excesivă în rândul Generației X (cei născuți între 1961 și 1980 – n. trad.) și al americanilor mai în vârstă, dar cei care au atins majoratul după sfârșitul Războiului Rece au sentimente mult mai calde față de stânga radicală.

Acceptarea transgresivității. Atât în Rusia pre-bolșevică, cât și în Germania pre-nazistă, elitele s-au delectat cu acte de rebeliune care luau în derâdere tradițiile și normele, morale sau de alt fel. S-au scufundat în josnicie, numind-o eliberare. Și le-a făcut mare plăcere să dea peste cap instituții și obiceiuri împământenite, de dragul celor veniți din afară.

„Membrii elitei nu au avut nimic împotrivă să plătească un preț, distrugerea civilizației, pentru amuzamentul de a vedea cum cei care fuseseră pe nedrept excluși în trecut, își făceau acum loc cu forța în ea”, scrie Arendt. Cuvintele ei sună straniu de premonitoriu, cu referire la frământările din campusurile universitare de azi, din mass-media și din cultura elitelor în general.

Susceptibilitate la propagandă și ideologie. Indiferent dacă din cinism sau idealism neavenit, renunțarea la responsabilitate ta morală de a fi onest, doar de dragul unui narativ util politic, a deschis ușa tiraniei. În țările pre-totalitare, scrie Arendt, ura la adresa „societății respectabile” a fost un asemenea narcotic, încât elitele s-au arătat dispuse să accepte „monstruoase falsificări în istoriografie”, doar ca să lovească în cei care, după părerea acestor elite, îi „excluseseră pe cei defavorizați și asupriți din memoria omenirii”.

Să ne gândim la materialul „1619 Project” al ziarului New York Times, câștigător al premiului Pulitzer, care declară că Statele Unite au fost fondate cu scopul de a apăra sclavia. În ciuda numeroaselor critici aduse, inclusiv din partea unor istorici ai stângii, acest material jurnalistic a fost adaptat pentru predare în mii de școli, iar Oprah Winfrey și studiourile Lionsgate au cumpărat drepturile de ecranizare pentru televiziune și cinematografie.

Valorizarea loialității înaintea competenței. „Totalitarismul la putere înlocuiește invariabil toate talentele de prima mână, indiferent de simpatiile lor, cu bezmeticii și neghiobii a căror lipsă de intelect și creativitate este totuși cea mai bună garanție a loialității lor”, scrie Arendt.

Toți politicienii pun preț pe loialitate, dar puțini ar privi-o ca pe cea mai importantă calitate într-o structură de guvernare, și încă și mai puțini ar recunoaște acest lucru. Dar președintele Donald Trump este un transgresor al regulilor din multe puncte de vedere. El a spus odată: „Prețuiesc loialitatea mai presus de orice altceva – mai presus decât deșteptăciunea, mai presus decât hotărârea și mai presus decât energia”.

Exaltarea de către Trump a loialității personale în fața competenței este, da, o atitudine care discreditează și corupe. Dar cum ar putea liberalii să se plângă?! Loialitatea față de grup sau trib face parte din esența politicii identitare stângiste. Loialitatea față de o ideologie, în detrimentul competenței, nu e cu nimic mai puțin îngrijorătoare decât loialitatea față de o persoană. Asta se află la rădăcina „culturii anulării”, în care transgresorii, oricât de minore le-ar fi infracțiunile, se trezesc aruncați în întunericul de afară.

În fine, vorbesc mai pe larg despre toate aceste lucruri în Live Not By Lies, după cum veți vedea. Eu o invoc pe Arendt aici (și în secțiunea respectivă din carte) nu fiindcă aș vrea să spun că „Trump este un personaj proto-totalitar” ori că „stânga justițiarismului social este proto-totalitară” (deși este, în multe privințe). Mai degrabă, aș vrea ca oamenii să-și dea seama că America zilei de azi este într-o situație pre-totalitară. Factorii definiți de Arendt, și care sunt lesne observabili în cultura și societatea noastră, ne fac vulnerabili la un despot sau la un partid cu mână forte, capabil să restabilească ordinea.

Andrew Sullivan îl vede pe Trump ca poziționându-se să fie acest personaj. Poate are dreptate, dar cred și că este o imagine foarte înșelătoare pentru cei de la dreapta. Toate lucrurile care țin de totalitarismul justiției sociale, despre care scriu în Live Not By Lies, sunt procese, instituții și tendințe a căror stare s-a înrăutățit mult în ciuda administrației Trump, iar el nu a reușit să facă nimic ca să le oprească. Una e să-ți exprimi pe Twitter opoziția față de „cultura anulării”. Și cu totul alta, să acționezi în mod relevant împotriva ei. Dacă Trump va fi reales, nu văd niciun motiv pentru care toate acestea să dispară. Să nu mă înțelegeți greșit: nu-i un motiv ca să votezi împotriva lui Trump. Dar este un avertisment ca nu cumva să crezi că, doar dacă ai votat cu Trump, capturarea instituțiilor de către totalitarismul „de catifea” va înceta și că menghina în care a prins viața americană va slăbi.

Adevărat, va fi indubitabil mult mai rău sub o administrație Biden, când războinicii justițiarismului social vor da iama în executiv. Chiar și numai acest motiv ar putea fi suficient ca să votezi cu Trump. Ce vreau eu să spun, totuși, este că alegătorii nu trebuie să se lase conduși de impresia că singurul lucru care stă între ei și totalitarismul „de catifea” ar fi Donald Trump. Ar fi o eroare periculoasă să crezi în narativul Războiului Rece, care spune că unica sursă de putere totalitară este statul. În alte situații, companiile-gigant, „golemul corporatist” – adică, altfel spus, capitalismul revoluționar woke –, este în mai mare măsură decât guvernul un factor de impunere cu forța a totalitarismului „catifelat”. Iar mass-media și universitățile, la fel. În  Live Not By Lies, explic pe larg cum și de ce.

Într-o democrație bazată pe piața liberă, statul are puteri limitate în ceea ce poate face ca să stopeze un asemenea proces. Dacă firmele doresc să se înhame de bunăvoie la jugul ideologic al diversității, incluziunii și programelor de echitate, statul nu le poate opri. Dar aici Donald Trump poate să facă, și ar trebui să facă ceva, ca să arate că opoziția lui în fața totalitarismului „catifelat” nu este simplă retorică.

Aruncați o privire la această furtună declanșată pe Twitter de Christopher Rufo (aici), privind scandalosul program de instruire pe tema Teoriei Critice a Rasei, descoperit de Rufo și sursele sale la Sandia National Lab, un laborator de cercetare aparținând guvernului federal. Iată câteva fragmente edificatoare:

(„La SandiaLabs izbucnește un război civil.

În urma investigației mele, un inginer electrotehnician dizident pe nume Casey Peterson a trimis e-mailuri către toți cei 16 000 de angajați, denunțând teoria critică a rasei și sperând să aprindă scânteia unei revolte împotriva directorilor Sandia.

Iată toată povestea.

Marți, Peterson a făcut un material video pe YouTube «combătând narativul despre rasismul sistemic contemporan și despre privilegiul albilor».

Clipul video a ajuns rapid la 10 000 de vizualizări în interiorul laboratoarelor și zeci de angajați Sandia l-au contactat pe Peterson ca să-și exprime sprijinul.”)

Iată adresa unde poate fi vizionat clipul:

https://youtu.be/zyNW9nlFDBk

Mai departe, spune Rufo:

(După nici câteva ore, conducerea Sandia a trimis o echipă de contrainformații care să-i blocheze lui Peterson accesul în rețea și să-i șteargă comunicările de pe serverele interne – ceea ce, prin „efectul Streisand”, n-a făcut decât să accentueze caracterul viral al clipului și să aprindă scânteia neliniștii printre directorii de la Sandia.

Până după-amiază, directorii panicați de rebeliunea care începuse să fiarbă, l-au trimis pe Peterson în concediu administrativ plătit și au înființat repede un „comitet de analiză a securității”, care „să evalueze dacă faptele [lui Peterson] au cuprins sau ridică vreun pericol la adresa sistemelor de calcul și de securitate ale Sandia”.

Peterson – care a adoptat o poziție reprezentând un risc major pentru cariera lui profesională – spune că vorbește în numele tuturor angajaților Sandia care „se tem să-și spună părerea” din cauza culturii represive a organizației unde lucrează. „Dacă voi fi concediat din această cauză”, spune Peterson, „lupta nu se termină, ci doar se întețește”.

Acesta este primul caz explicit de revoltă împotriva teoriei critice a rasei în mediul guvernului federal – și coaliția crește. „Trebuie să smulgem și cea mai mică urmă [de teorie critică a rasei], din tot cea înseamnă organizația Sandia”, spune Peterson. „Este un cancer și trebuie să-l eliminăm complet din laboratoare, chiar acum”.)

Și:

(„Conform informațiilor din mai multe surse, directorii care au promovat cu insistență cele mai toxice elemente ale teoriei critice a rasei și instruirile segregate rasial sunt James Peerey, Dori Ellis, David White (care își precizează pronumele personal: „el”) și Mark Sellers. Ei trebuie să fie anchetați de Inspectorul General.”)

Citiți tot firul de pe Twitter, aici. Iar dacă nu ați văzut ancheta anterioară a lui Rufo pe tema bigotismului anti-albi și anti-masculinitate pe care directorii îl bagă pe gât angajaților Sandi, urmați linkul și remarcați materialele de instruire aici.

Casey Peterson este un om curajos. El nu vrea să trăiască în și prin minciună, și și-a riscat cariera profesională ca să ia poziție în apărarea adevărului. El este ”băcanul lui Havel” (aluzie la anecdota băcanului care a dat jos sloganul comunist de pe aprozarul său – n.n.) I-ar fi de mare folos un aliat la Casa Albă. Sper că președintele Trump va pune capăt pe loc acestui soi de bigotism în sânul guvernului federal. Țineți cont că nici el, nici vreun alt președinte, nu poate să controleze ce fac comisariatele companiilor private – dar măcar poate să purjeze aceste mizerii stângiste din agențiile guvernului federal. Dacă nu o va face, atunci care va fi, de fapt, deosebirea dintre o președinție Trump și o președinție Biden, când vine vorba de justițiarismul woke înăuntrul executivului american?

Foto: Bărbați în uniformă bolșevică încăierându-se cu polițiștii pe străzile din Weimar, în Germania. (Foto Historica Graphica Collection/Heritage Images/Getty Images)

Traducere după https://www.theamericanconservative.com/dreher/weimar-america-no-longer-slogan-live-not-by-lies-hannah-arendt-soft-totalitarianism/