de Tessa Lena
O privire în istorie, în A Patra Revoluție Industrială și în sufletele noastre.
Prima parte a acestui articol este despre poporul meu și mașina care l-a tocat, despre niște paralele istorice și viața mea. A doua parte a articolului e despre trucuri și A Patra Revoluție Industrială. Presiunea a crescut atât de mult și totul se mișcă atât de repede, încât îmi amorțește limba – dar mă tot gândesc cum de-au devenit pe vremuri adulții sovietici așa cum erau… și ce putem face în ce privește iubirea.
Tocmai când mă pregăteam să postez articolul, cineva mi-a trimis un interviu luat unui bărbat de 94 de ani (nu, nu din Uniunea Sovietică). Uitați-vă și voi, e chiar interesant: aici.
M-a făcut să mă gândesc la bunicul meu – la care mă gândesc de multe ori. Din copilăria mea, eu îmi amintesc mai ales lucrurile simple: bunătatea lui modestă, cum trudea în grădină, fructele de pădure delicioase pe care mi le aducea (la fel ca merele și roșiile, care nu se puteau compara cu niciun fel de alte roșii de pe lume, și un milion de alte lucruri). N-am avut înțelepciunea să-l întreb destule despre viața lui. Abia acum îmi dau seama cât de puternic era. Când a început Al Doilea Război Mondial, el era student și sportiv semiprofesionist. A făcut războiul. Era întruchiparea rezilienței. Întotdeauna lua cu stoicism durerea și boala, fără să se vaite. Chiar și la bătrânețe, era atletic și un bărbat foarte frumos. Nu știu ce părere ar avea despre lumea de azi. Generația lui a fost un mare mister, și mi-e dor să-mi arăt în sfârșit dragostea așa cum se cuvine.
Și acum, articolul.
Traiectoria emoțională a neamului meu din URSS a avut un impact visceral asupra mea. Trauma lor – traumă pe care am resimțit-o cu o ciudă acută – m-a făcut să fug în America. E ciudat, și e ironic, că astăzi încep brusc să văd începutul acelui film despre psihologie, al cărui sfârșit l-am văzut cu ani în urmă acasă – sau cel puțin o tentativă de a rula filmul acela din nou.
Întâmplarea a făcut ca, în copilărie, să petrec mult timp în jurul oamenilor din generația bunicilor mei. Mă uitam cu admirație la ei și, în același timp, aflam lucruri despre lume observându-i.
Bănuiesc că am avut dintotdeauna înclinații filozofice – chiar de copil, mă atrăgea ideea să fac legături între lucruri, să analizez ce și cum duce la altceva. Ce am observat la generația bunicilor mei a fost o extraordinară tărie și reziliență și o lipsă generală a acelei fericire nestânjenite proclamate astăzi ca scop final. Căsniciile lor, în medie, erau pline de ciorovăieli, viețile lor, pline de trudă – iar ideologia lor era „Viața-i grea”. Exista o enormă capacitate de rezistență și altruism. Exista o mare tărie. Nu era loc pentru bucurie individuală, nici îngăduință – și nici nu prea se aștepta nimeni la așa ceva.
Copil fiind, am ajuns la concluzia – fără să folosesc cuvintele pretențioase de care mă servesc astăzi – că acceptarea martiriului ducea la martiriu îndelungat. Mulți ani mai târziu, mi-am dat seama că fuseseră trași pe sfoară.
Acceptarea de către generația bunicilor mei a greului, ca mod implicit de a privi lucrurile, nu apăruse așa, din senin. Viața lor chiar era ridicol de grea. Ei au fost generația născută la puțin timp după Revoluția din Octombrie 1917. Ei au fost crescuți în ideologia sovietică, liniară și fără compromisuri, care pretindea superioritatea absolută a „binelui comun”, oficial formulat de stat, deasupra binelui egoist și a dorințelor meschine ale unui individ. (O păcăleală pentru mase, fără nicio îndoială – dat fiind că oamenii din conducerea partidului trăiau exact ca o burghezie.)
Generația lor a fost prima care să părăsească satul pentru o viață la oraș. Oamenii aceștia au fost târâți în sângeroasa mașină de tocat a Celui de-al Doilea Război Mondial, când abia ieșiseră din adolescență sau abia împliniseră douăzeci de ani. Ei l-au înfrânt pe Hitler. La douăzeci de ani, erau adulți în toată firea, care trecuseră prin multe și aveau o grămadă de responsabilități. Au trăit prin ruinele de după război. Au trăit în sărăcie devastatoare, crescându-și și copiii în acea sărăcie. Bucuria era o preocupare cu totul secundară pentru ei. Aveau puține prilejuri de bucurie. Viața era grea. Totul se rezuma la a trudi și a-ți întreține familia – și, desigur, viața grea era considerată un lucru nobil, conform standardelor oficiale.
Mi se rupe inima pentru cei din generația aceea, pentru că au fost azvârliți în Mașinărie fără niciun avertisment și fără îndurare. Greutățile și conformarea au fost singurele lucruri pe care le-au văzut din partea Mașinăriei. Aveau sufletul rănit și erau cumva rigizi – dar aveau și un fel de frumusețe căreia nu-i pot găsi un nume, și mă rog ca dorul din inima mea să le înțeleagă misterul, ca dorința inimii mele de a-i înțelege cu respect și afecțiune, să ne poată aduce claritate despre ziua de azi, și bucurie, și vindecare – pentru noi toți. Există atât de multe paralele între mașinăria care le-a tocat lor sufletele și mașinăria la care noi ne uităm chiar acum – așa că, poate, dacă încercăm să-i înțelegem pe ei cu iubire, vom fi călăuziți cum să facem față situației de azi.
Așadar, dacă ne gândim la anii 1930 din Uniunea Sovietică, de exemplu, și la perioada de mai târziu, majoritatea cetățenilor nu erau în cine știe ce dezacord cu ideologia oficială. Duceau o viață grea, dar care teoretic era și incitantă, pentru că statul le spunea că sunt „respectați” și îi încuraja să meargă mai departe. Plus că aveau și guri de hrănit acasă, deci despre ce răscoală vorbim? Da, la un moment dat statul le-a luat țăranilor vitele din bătătură – dar le-a spus că e pentru binele comun, chiar dacă femeile plângeau. Da, țăranii trebuia să facă agricultură după o planificare abstractă și irelevantă, întocmită la oraș, care nu prea avea legătură cu natura sau cu realitatea. Da, statul redirija energia personală a oamenilor, care ar fi existat indiferent de regimul politic, într-un mod care făcea ca totul să fie o expresie a ideologiei oficiale – de relațiile dintre oameni, la felul cum vorbeau. Până și limba vorbită s-a schimbat! Și totuși, în fiecare clipă, oamenii care au trăit toate acestea au găsit un mod de a le face față.
Și uite așa, cei ce erau copii în anii 1920 au crescut în limbajul stângaci și pompos al afișelor sovietice, l-au adoptat și l-au asimilat. Limbajul ideologiei sovietice colora toate aspectele vieții lor. Trăindu-și tinerețea, au fost ocupați să se zbată în numele supraviețuirii personale și al sloganelor de partid – iar la bătrânețe, s-au îngrijit de nepoții lor și i-au învățat că viața e grea.
Și, după ce Uniunea Sovietică s-a prăbușit, brusc „toată lumea știa” că totalitarismul este rău – iar generația bunicilor mei a fost aruncată sub roțile autobuzului, emoțional și fizic, de chiar Mașinăria care îi păcălise și le mâncase tinerețile – dar, cât timp aceasta încă stătea în picioare, oamenii n-au făcut altceva decât să-și trăiască viețile și nu s-au gândit la ei înșiși ca trăind într-o societate totalitară. De fapt, se prea poate ca ei să fi crezut că aveau cea mai bună libertate din lume, spre deosebire de cei din lumea înspăimântătoare a capitalismului nemilos. Și cei mai mulți dintre ei probabil că n-au aspirat niciodată să citească acele cărți interzise sau să asculte muzica interzisă. Uniunea Sovietică a generației bunicilor mei a fost singura viață pe care ei o cunoșteau – și, cum se întâmplă cu oamenii, singura viață pe care o cunoști este și cea mai bună viață pe care o cunoști.
[Ceea ce înseamnă că, dacă vom ajunge vreodată într-un moment al istoriei în care oamenii sunt oficial supravegheați nonstop, 24 de ore din 24, conectați la Internetul Corpurilor; când abia dacă se simt vii; când au nevoie de un permis de la stat ca să facă un copil și femeile ajung la închisoare dacă rămân însărcinate fără permis, atunci oamenii se vor gândi pur și simplu că așa e normal… și da, va exista această ceață generală, atotacoperitoare, a lipsei de bucurie și a supunerii, cu mici insulițe de fanatism – de genul care deja există –, dar Mașinăria se va mulțumi să le spună oamenilor că așa e normal și că ei își fac datoria, pentru că, nu-i așa?, schimbări climatice… virusuri… suprapopulare… progres… bla-bla… orice slogan al zilei care să-i țină pe iobagi slăbănogi și pe boieri grași.
Ce încerc să spun eu aici, cu toată emfaza, este că, doar fiindcă se poate supraviețui unui lucru, asta nu-l face admisibil sau bun. Și eu cred cu patimă că demnitatea noastră intrinsecă nu minte și că putem și trebuie să luptăm, cu ghearele și cu dinții, pentru demnitatea noastră deplină și capul sus, și pentru liberul nostru arbitru, și că trebuie să punem la îndoială ce ne spune glăsciorul acela subțire, al trădării de sine, din capul nostru, care nu este nici pe departe prietenul nostru, ci un reprezentant de marketing al Mașinăriei, un reprezentant pe care ea îl trimite înainte de a pune lacătul pe capcană.)]
(Traducerea tweet-ului:
Tessa Lena, zisă și Tessa Luptă cu Roboții
@TessaMakesLove
Cu siguranță, nu e o teorie a conspirației
Internetul Corpurilor: Viitorul nostru conectat
Giorgia Lupi, designer informatician, prima graficiană oficială în rezidență la RAND Corporation, a produs o lucrare de creație care explorează întrebări despre cum se poate să fie transformat corpul uman – și societatea ca întreg – prin tehnologia Internetului Corpurilor. rand.org
17 august 2021)
Voi scrie un articol separat despre Internetul Corpurilor, dar, pentru moment, mesajul de la RAND ar trebui să-i dea o oarecare greutate – și, în altă ordine de idei, fără legătură cu Internetul Corpurilor (IoB), vă rog să aruncați o privire pe materialul video de mai jos, absolut șocant, din Australia, și să-mi spuneți dacă nu vi se pare scos dintr-un film distopic.
(Traducerea tweet-ului de mai sus:
9News Sydney
Acești oameni care nu respectă regulile fac să ne crească numărul de cazuri la niveluri record. Printre cele mai îngrijorătoare – un pacient cu Covid-19 care a fugit în seara asta dintr-un focar de infecție. Poliția și autoritățile sanitare au emis un apel urgent.
21 august 2021)
Acum hai să aruncăm o privire peste perioada în care Uniunea Sovietică era abia la început. Puteți fi siguri că normalizarea „totalitarismului” nu a avut loc imediat. A luat ceva timp, și a devenit posibilă numai după ce vechile cutume au fost zdrobite cu violență, după ce toate proprietățile oamenilor au fost confiscate și redistribuite, după ce toate valorile culturale au fost „înălțate” și toți cei care s-au opus schimbării au fost fie uciși, fie alungați din țară – sau, în cel mai bun caz, forțați să pretindă altceva decât credeau, pentru tot restul vieții.
E o poveste urâtă, și una pe care mă doare s-o spun. Nu-mi pasă de „-isme”, dar îmi pasă de poporul meu. Da, îi detest pe bolșevici și lovitura lor de stat, dar nu e vorba de politică aici, ci despre spirit. Mă dezgustă și mă îngrozește haosul pe care bolșevicii l-au abătut asupra poporului, folosindu-se de invidie și traumă ca de niște arme, dezbinând familiile și transformându-i pe oameni în turnători – și asta nu e o declarație despre ideologii politice. Este o declarație despre oameni care distrug viețile altor oameni pentru a dobândi putere materială și control și dominație ideologică – în același timp în care mint despre adevăratele lor motive și pretind că fac totul „pentru popor”. Minciuna a fost nedreaptă și cinică și inumană, și îmi pare bine că turnul lor s-a prăbușit în final. Numai că jos, pe pământ, zăceau toți acei oameni nenorociți care au crezut sincer…
Dacă ar fi să facem o poză-instantaneu a vieții din URSS la o generație după ce „dușmanul” fusese ucis sau exilat, noua viață era singura „normală” și majoritatea oamenilor probabil că nu stăteau prea mult să se gândească la GULAG – și dacă se gândeau vreodată la GULAG, probabil își ziceau că este pentru criminalii care își merită pedeapsa. Iar apoi, două întregi generații mai târziu, era mai puțină sărăcie și viața devenise cumva mai dulce – într-un mod simplu și nevinovat – pentru oricine era în mod natural corect politic și nu tânjea după nimic consumerist. Să însemne asta că, până la urmă, omul se obișnuiește cu orice? Că lucrul cel mai important pentru o ființă umană nu este gradul de libertate – ci percepția propriei demnități, în momentul prezent? Că „democrația” este supraevaluată, pentru că, „hei… în fond… care-i problema”?
[„M-au obligat să stau închis în casă luni de zile, dar e pentru binele meu, și pot să lucrez de acasă, deci eu n-am nicio problemă. Hei… în fond… care-i problema?”]
Mda, diavolul se ascunde întotdeauna în detalii – iar dacă politicienii și-ar face griji din cauza noastră, ar fi posibil să ne imaginăm un scenariu în care suntem închiși în case, de bunăvoie, „pentru două săptămâni, ca să nivelăm curba”. Și așa se sfârșește povestea. Dar suntem în august 2021 și niciun politician nu pare să ardă de nerăbdare să ne înapoieze vechea normalitate și să ne lase în pace să ne vedem de treburile noastre… pur și simplu lucrurile nu par deloc să stea așa! Iar acum, că au prins gustul supunerii noastre, vom fi „microgestionați” și mulși ca niște vaci de lapte, până în ziua când ne vom da duhul. Mai puțin dacă spunem că nu ne place…
Ce este o societate totalitară?
Uite definiția mea personală și neprelucrată: o societate totalitară este o societate care le aplică un bocanc pe grumaz majorității cetățenilor săi, într-un mod care este direct și fără fasoane. Ea pedepsește vorbele și comportamentul cuiva, pe baza unor reguli arbitrare care protejează autoritățile și care pot fi încălcate sau trecute cu vederea pentru conducători, dar nu pot fi încălcate pentru cetățenii obișnuiți. Și da, există o logică internă a regulilor, care au sens din punctul de vedere al Mașinăriei. Dar, ca să asimilezi această logică în calitatea ta de cetățean, trebuie mai întâi să fii zdrobit și să înveți să fii neajutorat.
Pe de altă parte, o societate care maschează bocancul și îl aplică de o manieră selectivă – mai ales dacă țintește cu bocancul spre cei aflați dincolo de granițele sale și permite o zonă de respectabilitate în interior, unde bocancul e îmbrăcat în catifea – și, de asemenea, permite oamenilor să iasă de sub bocanc și să intre în zona de respectabilitate, aceea este o democrație.
Diferența dintre o democrație și o dictatură este dată de mărimea zonei de respectabilitate, comparativ cu mărimea zonei de bocanc pe grumaz. Și tocmai asta, de fapt, este ceea ce se schimbă la ora actuală în țările occidentale, cu toate că poartă masca unei „reacții de protecție a sănătății”.
Care-i treaba cu Mașinăria? De ce ne doare?
Eu cred că ceea ce face Mașinăria să fie Mașinăria este refuzul ei de a respecta caracterul sacru, spiritual, al liberului arbitru, și dreptul nostru de a lua decizii suverane în privința propriei vieți. Oriunde există o ambiție de a ironiza și de a călca în picioare liberul arbitru al cetățenilor liberi, vom găsi în apropiere o Mașinărie care a prins curaj. Și ne doare pentru că nu suntem roboți. Avem un suflet. Și da, de obicei suntem mult mai prompți în a observa și a detesta bocancul care apasă pe gâtlejul nostru, față de bocancul aflat pe grumazul vecinului – dar treaba cu bocancul e că, odată ce a călcat pe câțiva grumaji fără să întâmpine prea multă rezistență colectivă, dezvoltă un apetit colosal, și s-a terminat cu toți grumajii…
De ce este liberul arbitru atât de important pentru fericirea noastră?
Avem un suflet. Când suntem conectați la sufletul nostru și putem să ne deschidem aripile, ne simțim bine, suntem fericiți, suntem invincibili – și asta se întâmplă aproape indiferent de circumstanțe. Din această conexiune cu energia rezonantă infinită ne vine sentimentul de calm și apartenență existențială, care ne ajută să facem orice ne dorim: să creăm, să fim curajoși, să iubim, să ne vindecăm, să construim, să facem comerț, să-i tratăm pe alții cu respect și să luptăm pentru demnitatea noastră.
Dar când conexiunea este ruptă, suntem slabi, ca o floare în bătaia vântului. Dacă suntem împinși cu violență afară din simțurile noastre, Mașinăriei îi va fi mai ușor să ne pună unde vrea ea – și apoi să ne mănânce. Tocmai din acest motiv, structurile totalitare tind să-i brutalizeze realmente pe oameni, să-i terorizeze și să-i sperie până nu mai știu de ei, și, astfel, să se piardă legătura dintre trup și suflet. Și tot exact din același motiv, este important ca noi să nu cedăm.
Dacă nu sucombăm în fața încercărilor de intimidare, atunci, mai devreme sau mai târziu, Mașinăria se va bloca. Dar dacă ne plecăm în fața intimidării, atunci, în funcție de personalitatea fiecăruia, fie ne vom transforma în niște versiuni pipernicite din noi înșine, care nu-și doresc decât să nu-i mai doară – sau vom deveni niște mici tirani meschini, însetați după și mai mult control asupra unor obiecte fizice, ca să compenseze pentru lipsa de hrană spirituală – pe care o simțim întotdeauna, pentru că așa ne-am născut. Această deconectare de la suflet este cea care face un popor dogmatic să fie militant. Este setea. Este suferința spirituală.
Ce treabă are totalitarismul cu noi în ziua de azi?
Păi, are. E ce se întâmplă. Mesajele. Cenzura. Dreptul de a sili. Începe cu „Dacă vezi ceva, spui” și evoluează într-o situație în care președinți, primari și guvernatori vorbesc despre americani care nu fac ce li se spune, exact la fel cum un șef mafiot ar vorbi despre un gândac care trebuie strivit. E suprarealism – și, pe bune, te seacă de puteri.
Dar și mai la obiect, dacă nu ripostăm din tot sufletul, vom fi puși cu forța pe o bandă rulantă care începe în leagăn și se termină în mormânt, o bandă rulantă care va cuprinde un milion de intervenții obligatorii de toate felurile, legate de identitatea noastră digitală și de un bici. Sunt sigură de asta. Nu și-ar fi bătut ei niciodată capul cu pașapoartele și infrastructura aferentă, dacă nu ar avea planuri foarte ambițioase cu corpurile noastre (vezi aici). Mai întâi, cu ajutorul jurnaliștilor, ni se vor face un miliard de rapeluri – după care vor apărea alte miliarde de lucruri pe care le vor inventa în timp. Corpurile noastre. Voința lor. Se creează un precedent.
[Gândiți-vă puțin: la sfârșitul anilor 1990, marile companii de telecomunicații au investit o grămadă de bani în noua structură pentru Internet, care la vremea aceea era o chestie relativ inedită. În 1998, gigantul Verizon a scris aproape singur legislația DMCA, care acorda imunitate companiilor, în caz de încălcare de către utilizatorii Internetului a drepturilor de autor. La puțin timp după aceea, companiile de Internet gen Google au fost „nășite” să participe și ele la înțelegere. După care au petrecut două decenii fabricând o mutație culturală, încurajând furtul proprietății intelectuale de la editurile și redacțiile tradiționale, încercând să arunce în uzură morală cărțile, împingând în online toate activitățile noastre, venind cu tot felul de trucuri și stimulente, mituind universitari și bibliotecari, făcând lobby pe lngă politicieni – totul, ca să asigure fluxul maxim de digiți prin prețioasele lor mașinării, astfel încât ei să poată face mai mulți bani, să-și construiască inteligența lor artificială și să ia în stăpânire părți cât mai mari din viețile noastre. Lucru care astăzi nu e cu nimic diferit de atunci, doar că se întâmplă la o scară mai mare și e mai invazivă fizic. Dar mă rog, divaghez.]
Uite cum stă treaba.
Mie îmi place să fac diferența între fapte și ipoteze, deci uite un fapt: Există un obiectiv, explicit declarat de câțiva dintre cei mai influenți și mai bogați indivizi de pe planetă, de a pune capăt complet modului nostru de viață de până acum, așa cum îl cunoaștem cu toții. Nu că s-ar feri s-o spună în gură mare. Viziunea lor trăiește în mod explicit pe site-uri guvernamentale și apare la loc de cinste în publicații consacrate. Și e cam totalitară. Felul în care ei descriu această viziune, cu cuvintele lor, este aproape identic cu modul în care o descriu „conspiraționiștii” – unica diferență fiind că ei o prezintă cu nuanțe pozitive, pe când „conspiraționiștii” vorbesc despre ea în termeni negativi.
(Traducerea tweet-ului de mai sus:
Tessa Lena, alias Tessa Luptă cu Roboții
@TessaMakesLove
„Omul ca platformă”.
Acesta este un site oficial al guvernului Marii Britanii. Dar sigur, e vorba doar de reacție pentru protecția sănătății, hai, circulați, n-aveți ce să vedeți aici. Care reformă transumanistă?! Uite ce cățel drăguț! Ăăăă, vreau să zic „reacție de protecție a sănătății”. Augmentare umană – Zorii unei noi paradigme 21 iunie 2021)
(Tessa Lena, alias Tessa Luptă cu Roboții
Iată ce zice o sursă „ultra-conspiraționistă”, respectiv Encyclopaedia Britannica: „Rezultatul este transformarea societală la scară globală.. modul cum comunicăm, cum învățăm, cum ne distrăm și cum relaționăm unii cu alții și modul cum ne percepem pe noi înșine ca ființe umane”.
A Patra Revoluție Industrială – Eseu de Klaus Schwab
Un eseu special pe tema „A Patra Revoluție Industrială”, de Klaus Schwab, pentru ediția specială aniversară, cu numărul 250, a Encyclopaedia Britannica. 16 noiembrie 2020)
Principala implicație a viziunii lor, pentru un om obișnuit, este o reducere drastică a accesului la alegeri personale subiective și la integralitatea fizică, mare parte din luarea deciziilor și activitatea de management al corpului fiind externalizate în sarcina computerelor (sau, mai degrabă, a inșilor influenți care dețin mijloacele financiare pentru a determina ce fel de algoritmi sunt dezirabili pentru mase… gen burghezia noastră bolșevică din trecut, care promitea „pământ țăranilor”, după care le-a luat vitele.)
În lumea Celei de a Patra Revoluții Industriale, fiecare cetățean este conectat la Internetul Corpurilor printr-o serie de dispozitive implantate. Dispozitivul s-ar putea să nu fie clasicul „cip conspiraționist”, dar cam este, doar că într-o versiune mai dibace. Pe partea tehnologică, instrumentele se datorează unor decenii întregi de cercetare-dezvoltare în domeniul militar. Savanții din armată au făcut mari progrese tehnologice în ultimii ani, la capitolul dispozitivelor implantabile: clasice, nano, cu biogel (vezi aici), genul care interacționează cu diverse frecvențe radiabile etc.
Doar așa, ca foarte scurtă introducere în temă, iată mai jos un material video informativ de la Spiro. Apropo, indiferent ce părere aveți despre cuvântul cu ”v” [va_cin – n.n.], ce spune Spiro acolo este factual corect. Internetul Corpurilor și „cuvântul cu v” an_ti–C_VID sunt agresiv propagate de aproximativ același grup de inși foarte bogați, care, cred eu, văd corpurile noastre ca pe o nouă frontieră de depășit cu tehnologia lor. Se lucrează în prezent la injecții mRNA pentru gripă (aici), pentru HIV (aici), și, să mor dacă vă mint, pentru ciumă (vezi aici), de care chiar că este cea mai mare nevoie! Și abia ce s-au pus pe treabă, deci ar fi bine să avem cât mai mult loc pe pașapoartele noastre!
(Traducerea tweet-ului:
Covid-1984
@NeverSleever
Cei care vor ca voi să vă faceți injecții cu mRNA
Vor să vă conecteze la Internetul Corpurilor (IoB)
Parte din A Patra Revoluție Industrială.. Coincidență?
31 iulie 2021)
În termenii politicilor publice, Internetul Corpurilor vine cu un set de stimulente și descurajări, iar odată instalat, nu vor mai exista limite care să-l oprească.
Caz concret: Uite ce spune Agustin Carstens, de la Banca Reglementelor Internaționale, despre control. Just, dacă spunea acum zece ani ce a spus, am fi putut crede că vorbește, probabil, despre nu știu ce reglementări legale de bază. Dar acum zece ani, cetățenii din Vest nu și-ar fi putut imagina că vor fi închiși în case cu săptămânile sau lunile, nimeni nu-și pierdea locul de muncă pentru că a spus „femeie însărcinată”, iar Centrul pentru Controlul Bolilor din Statele Unite nu avea în atribuții să pună moratoriu pe evacuarea chiriașilor rău-platnici – deci lumea noastră de azi nu este chiar lumea cu care eram noi obișnuiți –, iar în atmosfera de azi nu mai există limite pentru ce se poate folosi ca „motiv legal întemeiat” ca să ne închidă accesul la propriile portofele. Dacă după al enșpelea rapel începe să ți se facă frică? Pe robot îl doare la bască. Trebuie să-l faci pe următorul la rând, altfel e ca și cum n-ai fi făcut niciunul. E ca un carusel din care nu mai poți să cobori. Vedeți ce dibăcie? Pământ țăranilor, mor de râs.
Hai acum să ne jucăm puțin cu conceptul filozofic al banilor digitali și al sistemelor de control. Hai să te luăm pe tine, om conștiincios, și să te punem responsabil cu controlul asupra unui grup de zece oameni. Când zic „control”, mă refer exact la scenariul clasic: tu decizi, în mod subiectiv, ce e bine pentru oameni, faci lege din chestia asta, o bagi în computer, care pe urmă monitorizează implanturile și portofelele tuturor, iar dacă omul încalcă regulile – regulile tale bune –, portofelele lor digitale nu se mai deschid.
Să zicem că tu ești impecabil de conștiincios și că vrei să creezi reguli bune – și, de dragul acestui exercițiu, să presupunem că modelul general este bătut în cuie, deci singurul mod în care tu poți face ceva care să conteze, în calitate de cârmuitor, este să scrii niște reguli bune, mânat de mărinimie. Să zicem acum că, din dorința ta de a le proteja oamenilor sănătatea, decizi să-i penalizezi dacă consumă alimente care conțin glifosat, o toxină dovedită. Sau dacă fumează. Sigur, la prima vedere, poate să pară interesant. Ca bun cârmuitor, le oferi oamenilor stimulente ca să facă alegeri bune pentru sănătatea lor.
Bine, dar… asta nu e o chestie complet tiranică? Nu-i transformă pe toți acești oameni în niște copii mici, din punctul de vedere al drepturilor lor? Nu le disprețuiește minunata experiență umană de a învăța din interior, în mod liber, și de a lua deciziile proprii – ceea ce, susțin eu, este unul dintre aspectele principale ale existenței umane și, până la urmă, ale plăcerii de a trăi ca ființă umană?
Sau, să zicem, decizi că anumite idei sunt periculoase pentru ei sau pentru binele comun și că oamenii nu trebuie să fie expuși la ele sau să le exprime. Ei, începi să vezi unde duce toată povestea asta?
Acum să ne imaginăm că situația se întoarce pe dos: începând de a doua zi, unul dintre cei zece oameni ai tăi începe să scrie el regulile pentru tine. Și tu ești acum complet terminat și neputincios, pentru că el nu este la fel de deștept și de mărinimos ca tine…
Și da, într-un anume fel, această argumentație dă în dezbaterea mai generală despre ce este statul în principiu și ce definește politicile de stat bune, și unde se trage linie între libertatea individuală și binele public etc. etc. – și nimeni nu poate să rezolve aceste probleme repede și perfect. Dar treaba e că știm deja asta. Știm că, în experiența noastră imaginată, care a fost o privire aruncată în A Patra Revoluție Industrială, chiar dacă fără corupție sau ticăloșie – în scenariul nostru, am depășit măsura.
Există o mare diferență între țara noastră occidentală democratică, de obicei imperfectă – unde da, într-adevăr, încă mai sunt o grămadă de mizerii, dar în general poți să câștigi o pâine, poți să exprimi opinii, poți să faci alegeri libere pentru viața ta particulară etc. –, și proverbiala dictatură a algoritmului, de sub care este imposibil să scapi.
Iar existențial vorbind, totul se reduce la faptul că nu toate răspunsurile se află în spațiul logicii liniare. Unele lucruri pur și simplu funcționează în mod misterios, dinlăuntru, și asta este adevărat oricât s-ar strădui oricine să impună orice reguli. Ia încearcă să faci micromanagement cu un om deștept, impunându-i cu forța niște reguli bune, și vezi ce se întâmplă – și cât durează până omul acela fie explodează, fie se transformă într-o stârpitură. Oamenii nu sunt mașinării!
Deci cum luptăm cu Mașinăria?
Cred că amintindu-ne cine suntem și cum să respectăm și să cinstim sufletul – al nostru și ale celorlalți.
Respectul pentru suflet este inalienabil.
Sfârșit.
Traducere după https://tessa.substack.com/p/totalitarianism
Reacționarii 