Pesimismul progresist

Când progresiștii își pierd credința în progres

de Patrick Deneen


Un text recent, destul de pufos (pe care nu-l recomand, vezi nota in final), care condamnă „pesimismul” unor conservatori, oferă o oportunitate de a explora ceea ce ar putea fi un subiect mult mai interesant: pesimismul din rândul progresiștilor. Sunt niște gânduri care au început să-mi vină treptat, după niște conversații cu diverși oameni de stânga pe care le-am avut înainte, în timpul și după un eveniment recent, interesant, la care am participat la Amsterdam.

Relația dintre conservatorism și pesimism este bogată din punct de vedere filozofic, deoarece conservatorismul se bazează în general pe o viziune a declinului. Cu alte cuvinte, ceva, la un moment dat, din anumite motive, s-a înrăutățit. O caracteristică comună a majorității conservatorilor este credința că niște vremuri mai bune se află în trecut, iar cursul istoriei a fost mai degrabă unul al pierderilor, decât al progresului. Desigur, conservatorii nu se înțeleg între ei când și de ce a avut loc această pierdere, iar în aceste dezbateri se află unele dintre cele mai interesante discuții – dar și câteva prietenii rupte. Însă impulsul este același: un sentiment de pierdere, regres, nostalgie și nori prevestitori de furtună adunați spre orizontul timpului viitor. Conservatorii pot avea speranță, dar nu pot fi optimiști. Speranța este o anticipare a unei îmbunătățiri a stării noastre, fără așteptarea însoțitoare că aceasta va fi vreodată atinsă pe deplin (cel puțin nu în acest veac). Este una dintre virtuțile cardinale creștine. Pesimismul este o trădare a speranței creștine, dar poate fi găsit printre acei conservatori care au ajuns la concluzia că ne aflăm într-o spirală a declinului ireversibil. Însă, printre cei mai mulți conservatori de astăzi, aș spune că (destul de ciudat), există mai multă speranță decât pesimism: acesta pare o perioadă a posibilităților, prevestitoare a unei dispense acordate pentru construirea de noi instituții, inspirate de o viziune mai clară asupra a ceea ce ar trebuie să fie conservat. Este o vreme a speranței, dar nu a optimismului. 

Progresivismul – așa cum sugerează și numele – are o viziune opusă. Progresivismul este în mare parte o filozofie modernă care a început să inspire o elită filosofică în deceniile care au precedat Revoluția Franceză și s-a bazat pe o teorie „imanentizată” a istoriei sacre: istoria umană ar putea fi înțeleasă ca având o traiectorie providențială către o îmbunătățire inevitabilă. Comte și Condorcet în Franța; Hegel, Kant și apoi Marx în Germania; John Stuart Mill în Anglia, John Dewey și Herbert Croly în Statele Unite, printre mulți alții, au fost susținătorii unei teorii progresive a istoriei umane. Progresiștii sunt, în general, de părere nu numai că îmbunătățirea ar putea fi măsurată în termeni materiali, ci și că îmbunătățirea morală va continua până când utopia, sau „raiul pe pământ”, se va fi realizat în această lume.

Diviziunea politică modernă din ultimele trei secole s-a rezumat în esență la aceste două tabere: dacă trecutul este o sursă de înțelepciune sau, dimpotrivă, o eră a ororilor; dacă cultura și tradiția erau fortificații împotriva declinului sau erau bariere în calea progresului; dacă politica a fost un mijloc de păstrare a decenței și virtuților imperfecte sau un instrument al perfectibilității umane.

Cu toate acestea, mult mai intrigant astăzi decât relația dintre conservatorism și pesimism (care este, desigur, mai interesantă decât sugerează postarea la care am făcut referire în introducere), este ascensiunea fascinantă a pesimismului progresiștilor. Progresiștii prezintă azi, din ce în ce mai mult, cel puțin o trăsătură caracteristică conservatorilor: credința larg răspândită că trecutul a fost mai bun, prezentul este o perioadă de declin ireversibil, iar viitorul este potrivit doar pentru lamentări și regrete.

Se văd semne de pesimism progresist peste tot, dar nicăieri mai evidente decât în ​​angoasa legată de schimbările climatice. Cererea insistentă ca oamenii să nu mai aibă copii, convingerea că oamenii sunt un flagel și un ”virus” pe planetă, reflectă o tendință apocaliptică tot mai mare la stânga.

Sentimentul tot mai mare de disperare al stângii se manifestă într-o gamă mai largă de puncte de vedere și stări de spirit. Perturbarea cursului „inevitabil” al progresului politic – sfărâmat în special de Brexit și de alegerea lui Donald Trump – a provocat o prăbușire existențială, chiar metafizică a stângii, care continuă să se manifeste până în zilele noastre. Tinerii – care sunt de obicei cei mai optimiști și, uneori, nerealiști în ceea ce privește promisiunea viitorului – sunt de data asta poate cei mai pesimiști cu privire la viitorul oricărei generații actuale, împovărați de datorii, de micșorarea patrimoniului, de insecuritatea economică și de un sentiment prevestitor al declinului occidental și al tulburărilor politice continue. Speranța într-un fel de răscumpărare lumească pare acum aproape spulberată, iar pierderea credinței religioase îi lasă pe mulți fără nicio sursă de speranță sau mângâiere.

Din tabloul participanților de la evenimentul de la Amsterdam, unul dintre interlocutori – un „teoretician critic al rasei” – a condamnat președinția lui Obama drept un moment de falsă speranță pentru relațiile rasiale și a susținut că lipsa oricărei îmbunătățiri reale pentru oamenii de culoare este dovada că nimic nu se poate îmbunătăți, pentru că sistemul este, și a fost întotdeauna, ordonat fundamental în scopuri rasiste, inegalitare. În cea de-a doua serie, câțiva dintre interlocutori au exprimat unele reacții la acest sentiment, insistând că imperialismul occidental a fost o trăsătură permanentă și de neeliminat a societății moderne – o modernitate care credea că progresează, dar care, de fapt, se angaja doar în jaf și exploatare sub acoperirea falselor remedii progresiste. Și toate astea s-au întâmplat la o adunare dedicată temei „Revoluția Speranței”!

În seara următoare, la o mică cină cu mai mulți participanți (în care trebuia să joc rolul care îmi fusese atribuit, cel al ”conservatorului” cu idei diferite), s-a exprimat în jurul mesei părerea că nimic nu s-a îmbunătățit vreodată. Istoria umanității ar fi una a egoismului, jefuirii, violenței, furtului, lăcomiei, barbariei și violenței – stăpânirea celor puternici asupra celor slabi. Istoria lumii se desfășoară așa cum au descris atenienii perșilor în urmă cu câteva milenii: cei puternici iau ceea ce vor, cei slabi suferă ceea ce trebuie.

În acel moment, m-am trezit asumându-mi în mod neobișnuit rolul de… progresist! De fapt, nu chiar – dar mi-am exprimat surprinderea că așa-zișii progresiști ​​și-au asumat atitudinea de resemnare față de o viziune hobbesiană asupra lumii și m-am trezit în poziția ciudată de a încerca să ofer unele argumente în favoarea ideii de îmbunătățire umană (în contrast cu rolul pe care îl joc de obicei în astfel de adunări, de persoană care îndeamnă la prudență și smerenie în ceea ce privește capacitatea noastră de a ordona lumea conform dorințelor noastre). M-am trezit într-o dezbatere foarte interesantă, încercând să-i conving pe așa-zișii progresiști ​​că relațiile umane nu se rezumă pur și simplu la teroare, opresiune și nedreptate.

Argumentul meu, și poate singurul, a fost extras din cartea remarcabilă și puternică a lui Tom Holland, Dominion. Cartea lui Holland descrie o lume antică în care brutalitatea și nepăsarea față de viața umană erau norma. Lumea pe care o descrie – în care nu există nici un fel de scrupul, regret sau întristare față de tratamentul crud al semenilor – este o călătorie într-o lume străină, o epocă ce pare de nerecunoscut din perspectiva noastră de astăzi.

Holland subliniază marea schimbare a viziunii asupra lumii și a moralității care a fost adusă de ascensiunea creștinismului. Holland a scris cartea nu ca un autoproclamat creștin, ci ca un cercetător al antichității, ca un om care a crezut în necesitatea de a recunoaște sincer faptul că ceva fundamental s-a schimbat în cursul istoriei omenirii. El a recunoscut acest lucru pe măsură ce se cufunda mai mult în ciudățeniile antichității. Holland își încheie introducerea,

Cu cât am petrecut mai mulți ani cufundat în studiul antichității clasice, cu atât am găsit-o din ce în ce mai străină. Valorile lui Leonidas, ai cărui oameni practicaseră o formă deosebit de ucigașă de eugenie (uciderea nou născuților cu deficiențe fizice – n.n.) și ai cărui tineri erau antrenați să-i omoare noaptea pe Ubermenschen (suboameni – se referă la practicile care implicau atacarea și uciderea sclavilor iloți, de către tineri, pentru antrenament militar, n.n. ) nu aveau nimic pe care să-l fi recunoscut ca aparținându-mi și mie; nici ale lui Cezar, despre care se spunea că a ucis un milion de gali și a înrobit încă un milion. Nu doar natura extremă a acestui fel de a fi m-a tulburat, ci lipsa totală a oricărui simț că săracii sau cei slabi ar putea avea vreo valoare intrinsecă. De ce mi s-a părut deranjant asta? Pentru că, în morala și etica mea, nu eram deloc spartan sau roman. Faptul că credința mea în Dumnezeu a pălit de-a lungul anilor adolescenței nu însemna că am încetat să mai fiu creștin… [Totuși] impactul creștinismului asupra dezvoltării civilizației occidentale a fost atât de profund încât a ajuns să fie ascuns vederii. Revoluțiile incomplete sunt cele de care ne amintim; în schimb, soarta acelor revoluții care triumfă este aceea că vor fi luate ca de la sine înțelese.

John Locke – de obicei o bete noir  pentru mine – a avut ceva din același sentiment de recunoaștere a semnificației istorice a creștinismului într-un pasaj din cartea sa The Reasonableness of Christianity (Rezonabilitatea creștinismului). Comentând cu privire la codul moral al anticilor – care aveau la dispoziție plinătatea rațiunii, inclusiv intuițiile filozofice ale unui Platon, Aristotel, Cicero și alții asemenea lor –

și totuși până atunci întreaga omenire eșuase într-o regulă perfectă; după cum putem vedea, nu rezolvase îndoielile care se ridicaseră printre filozofii studioși și gânditori; nici nu fusese încă în stare să convingă pe cei din părțile civilizate ale lumii că nu ei dăduseră și nici nu ar fi putut, fără a comite o crimă, să ia viața copiilor lor, lăsându-i expuși…”

Niciun cod moral bazat exclusiv pe rațiune nu ar putea ajunge la viziunea, larg răspândită astăzi, că este greșit să „lăsăm expuși” – o crimă nemiloasă – copiii nedoriți. Desigur, Locke însuși ar putea fi surprins de revenirea acestei lipse de milă prin felul în care este larg acceptat și practicat astăzi avortul. Cu toate acestea, zbaterile noastre naționale foarte actuale pe tema legalității avortului sunt o mărturie a rezistenței creștinismului chiar și într-o eră din ce în ce mai post-creștină – pentru unii, cel puțin – o credință reziduală că cei slabi și infirmi merită îngrijirea, iubirea și protecția noastră.

Holland sugerează că seculariștii de astăzi se află într-o stare de profundă lepădare de sine cu privire la izvoarele „umanitarismului” modern. Recunoașterea demnității umane nu s-a născut din „progres”, așa cum este înțeles în mod obișnuit acest termen – respectiv, o teorie a istoriei care sugerează o traiectorie ascendentă inexorabilă a îmbunătățirii morale umane. Mai degrabă, Întruparea Domnului și ceea ce a urmat au fost ceva cu totul nou, o pauză în repetarea, adesea crudă, a istoriei. Acest „ceva nou” este ceea ce creștinii recunosc și anticipează din nou în acest post al Crăciunului.


La aceste observații, interlocutorii mei de la cină au invocat numărul mare de atrocități comise în timpul erei creștinătății și în urma ei, până la măcelurile sadice din războaiele moderne ale zilelor noastre, sau cele mai puțin senzaționale dar la fel de letale ori starea nu mai puțin teribilă și disperată a oamenilor aflați în sărăcie de pe tot globul. Am îndemnat să luăm în considerare faptul că acum avem un standard moral larg răspândit prin care să măsurăm, să evaluăm, să condamnăm și – să sperăm – să corectăm aceste acțiuni sau inacțiuni. Ei au răspuns că astfel de apeluri morale nu au fost altceva decât un văl pentru a acoperi forme omniprezente de cruzime și opresiune, care nu s-au schimbat deloc de la apariția omului.

Poate acești progresiști să fi fost excepțiile de la regulă în Occident – însă eu cred că ei pun în lumină direcția către care se îndreaptă stânga, iar aceste opinii explică bine proiectul politic radicalizat al stângii de astăzi. Pesimismul este reversul optimismului: pesimismul este ceea ce înlocuiește optimismul progresistului dezamăgit. Nu ar trebui să fim surprinși de momentul în care se întâmplă această ascensiune a unei din ce în ce mai pesimiste stângi: America era țara Progresului, farul optimismului pentru un viitor uman mai bun. Pe măsură ce puterea de atracție a imperiului american asupra imaginației globale scade, iar acțiunile sale devin din ce în ce mai limpede simple exerciții de politică de putere brută, este de așteptat o deziluzie globală față de proiectul progresist. Sfârșitul secolului american înseamnă și sfârșitul iluziei Progresului, o simplă perioadă aflată la finalul unei povești mai lungi și mai ample care a început o dată cu apariția erei moderne.

Încotro se îndreaptă atunci Stânga, care a fost definită de-a lungul erei moderne drept Partida Progresului?

Stânga îmbrățișează astăzi din ce în ce mai mult o formă de nietzscheanism, acuzând că toate pretențiile moralei influențate de creștinism sunt o simplă deghizare pentru putere. La fel cum considera și Nietzsche, revendicările moralizante reprezintă în realitate un efort de a controla și limita libertatea și autoexprimarea celor care transcend astfel de constrângeri morale. Din acest motiv, morala creștină ar fi deosebit de contestabilă: nu numai că e greșită, dar și mai fundamental, ar fi numai ipocrizie. Din ce în ce mai mult, scopul stângii nu mai este „progresul” – perfecțiunea morală a umanității – ci eliberarea de constrângerile „moralității sclavilor” (cum definea Nietzsche morala creștină – n.n.) Iar acest proiect al stângii implică tot mai mult efortul de a elimina ipocrizia: dar nu încercând să potrivim acțiunile noastre cu pretențiile noastre – care vor fi întotdeauna imperfecte – ci prin eliminarea oricărei pretenții moraliste. Într-adevăr, proiectul Stângii implică celebrarea pozitivă a imoralității ca formă de eliberare de aceste constrângeri înjositoare – cum ar fi azi celebrarea avortului la femei, îmbrățișarea oricărei alegeri de stil de viață și afirmarea pozitivă a tuturor exprimărilor sexuale (sau aproape; creștinismul rezidual este încă suficient pentru a interzice și denunța pe cei ce susțin sexul cu copiii – dar să nu vă așteptați ca eforturile în această direcție să dispară).

Nietzsche credea că morala creștină a sacrificiului, smereniei și carității – ceea ce el a numit „răsturnarea valorilor” – a fost mecanismul care a condus la suprimarea celor cu adevărat mari și curajoși, în favoarea guvernării de către o democrație mediocră. Deloc surprinzător, nietzscheanismul de stânga de astăzi este desfășurat în beneficiul unei clase conducătoare foarte redusă numeric. Progresiștii dezamăgiți cred că motivația umană, la bază, este doar voința de putere. Pe măsură ce abandonează credința în progres, se așteaptă ca pretențiile reziduale la democrație să se diminueze și ele. În schimb, preferința de facto pentru cei dispuși să acționeze în numele voinței de putere va apărea destul de explicit.

În fața unei stângi care pare din ce în ce mai probabil să abandoneze iluzia progresului și să îmbrățișeze în schimb o versiune a filozofiei lui Nietzsche, întrebarea cu care se confruntă astăzi noua dreaptă este (pentru a-l parafraza ușor pe Alasdair MacIntyre) următoarea: un contra-Nietzsche – sau Hristos? Ne aflăm la o răscruce autentică, ce va duce fără îndoială la niște variante de viitor post-liberal foarte diferite.


Notă: Nu recomand eseul lui Nate Hochmann, care este o tratare superficială a ceea ce de fapt este o temă substanțială și serioasă care merită un tratament mai complet și mai profund. Autorul acestuia și cititorii interesați de tradiția filozofică a pesimismului ar putea începe cu această carte a teoreticianului politic Joshua Foa Dienstag. Am scris despre cartea lui Dienstag cu câțiva ani în urmă aici.


Traducere după https://postliberalorder.substack.com/p/progressive-pessimism

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s