Războiul este asupra noastră. Nu trăiți precum vitele ce rumegă, ci ca niște bărbați cu piept
Necesarul autor Wes Yang scrie în ultimul său Substack:
În urmă cu câțiva ani, când fiica mea avea cinci ani, am dus-o la un eveniment la un spațiu de joacă recent deschis, din zona unde locuiesc în Montreal. Evenimentul fusese anunțat ca o „Petrecere a Curcubeului”, ceea ce, retrospectiv, ar fi trebuit să-mi dea mai mult de gândit. (Mi-am pus suficiente întrebări despre asta înainte și am respins posibilitatea că va fi ceea ce evenimentul s-a dovedit, în cele din urmă, a fi.) A început cu un tânăr extrem de extravagant, poate un pic mai înalt de 1.65 metri înălțime, care citea unui grup de copii cam de vârsta fiicei mele, dintr-o carte pentru copii despre o paradă a mândriei LBGTQ, plină de poze cu bărbați îmbrăcați în haine de piele și alți manifestanți îmbrăcați în variante de desen animat ale echipamentului kinky ce este acum omniprezent la aceste evenimente.
Copiii nu păreau foarte atenți la poveste. Fără îndoială, puțini – de preferință niciunul – nu aveau contextul necesar pentru a înțelege capcanele sexuale care erau puse mai degrabă în fundal decât în intriga poveștii. Dar a fost o exhibiție a ceva ce nu aș fi crezut că este posibil înainte de a vedea cu ochii mei: o invitație deschisă, într-un cadru parapedagogic, pentru cei mai mici copii de a se delecta într-o atmosferă de orgie queer (identități sexuale și de gen care nu sunt heterosexuale n.n.) de tipul celei susținute la paradele Pride, care pendulează între o estetică neon de culoarea bomboanelor, tulburător de convergentă cu lucrurile care îi atrag și încântă pe copiii mici — curcubee, zâne, sclipici, unicorni, fluturi — și erupții sporadice ale celei mai crude carnalități.
M-am uitat în jur la fețele celorlalți părinți, niciunul marcat de vreun semn exterior ca fiind genul de oameni care ar considera că este un imperativ moral extraordinar să-și expună copiii mici la panoplia de forme de exprimare sexuală și de gen dincolo de cele heteronormative, firești. Toți arătau ca niște părinți hetero obișnuiți, din clasa de mijloc. Ne aflam într-un oraș mare unde, fără îndoială, exista un anumit liberalism implicit. Dar înțelegerea mea a ceea ce cuprinde acea categorie nu ținuse pasul cu vremurile în schimbare. O actualizare majoră a software-ului a fost scoasă la iveală. Vom accepta asta?
Am considerat întotdeauna că paradele Pride sunt nu atât niște amenințări înspăimântătoare la adresa ordinii civilizate, cât mai degrabă un fel de neplăceri, atunci când m-am trezit că trebuie să am de a face cu ele – exibiții deranjante ale celor care intenționează să-și trateze poftele cele mai joase ca pe niște mari realizări. Bineînțeles, nu ar putea avea loc printre niște orășeni cinici, dacă aceștia s-ar simți amenințați de astfel de expoziții. Poziția corectă a fost să ne uităm la acești manifestanți ca la niște nebuni cu nevoi, transplantați recent din cine știe ce provincii, care-și simt sexul în spasme ce provoacă înfiorări, mai degrabă decât ca la niște influențe satanice ce încearcă să corupă tinerii. Sub carnavalul transgresiunii, a existat întotdeauna un aer de banalitate ”la temperatura camerei” cu privire la aceste proceduri în aer liber, ce includeau invariabil mulți copii mici printre privitori.
Citiți totul: sunt spuse multe idei despre modul în care o minoritate radicală și un public pasiv au pregătit cultura să accepte grotescul și răul. Printre altele, această reflecție despre modul în care el și toți ceilalți părinți prezenți la acea lectură au rămas muți:
Aceasta a fost sursa docilității. Cu toții am înțeles implicit, în acel moment, că acolo unde cândva trăisem într-o cultură care i-ar fi pedepsit pe cei care i-ar fi expus pe copii la materiale care normalizau o orgie queer, treceam deja la o cultură care ar pedepsi pe oricine s-ar opune expunerii copiilor la materiale care normalizează o orgie queer.
Acest lucru s-a întâmplat, spune el, pentru că radicalii au preluat deja controlul asupra tuturor instituțiilor care definesc normele din cultura societății.
Yang face o remarcă foarte bună la un moment dat: fiica lui crește având unchi homosexuali pe ambele tulpini, și cea maternă și cea paternă, ale familiei sale și cu multe exemple de non-heteronormativitate în viața ei. Ea a acceptat întotdeauna că înseamnă că așa stau lucrurile. Dacă scopul ar fi fost doar să învețe să accepte acest lucru, atunci nici copilul lui și nici copiii nimănui altcuiva nu ar fi trebuit să fi fost expuși perversităților polimorfe ale kinky-ului și altor forme de sexualitate, queer sau de alt fel. Ce se petrece aici? El nu ne spune în această postare; spune că lucrează la un eseu mai lung despre asta.
Cum am putut ajunge la chestia asta, de săptămâna trecută, într-o reclamă a unui creator de modă haute couture?:
Balenciaga a inclus această imagine – cu o fetiță speriată ținând în mâini un ursuleț de pluș în echipament de sclav BDSM – în campania publicitară de Crăciun! Casa de modă și-a cerut astăzi scuze și a dat vina pe fotograf, care a răspuns spunând că nu el este responsabil pentru designul ședinței publicitare. Îl cred, deși nu merită, pentru că a fost de acord cu această perversiune. Cu siguranță ideea a venit de la cineva din interiorul Balenciaga, cineva responsabil de publicitatea creativă.
Acești oameni știu exact ce fac. Ei trec peste limite, așa cum au făcut-o de ani de zile, în moduri de tipul celor pe care le menționează Wes Yang. Și ceilalți dintre noi pur și simplu asistăm pasivi și acceptăm asta, de teama de a nu părea demodați sau chiar bigoți. Uite ce ne-au făcut! Copiii noștri înnebunesc, mințile și trupurile lor sunt distruse. Iar sexualizarea copiilor devine acum normală, în această cultură re-păgânizată.
Despre re-păgânizarea noastră, Pascal-Emanuel Gobry a scris în 2015:
În lumea antică, era pur și simplu considerat de la sine înțeles că faptul că sexul era despre putere. Ordinea socială era definită printr-o ierarhie de cercuri concentrice. În centru, cei liberi, bărbatul, cetăţeanul, iar apoi în cercuri concentrice, femeile, sclavii eliberați, străinii, copiii etc. Principala paradigmă pentru sex nu era heterosexual/homosexual, căsătorit/necăsătorit, chiar reproductiv/nereproductiv, ci era activ/pasiv sau dominant/supus, iar tabuul principal era ca cineva care trebuia să fie „activ” să ia rolul „ pasiv”.
Acesta este motivul pentru care sclavia sexuală (în special a copiilor) nu a fost descurajată – și nici homosexualitatea, atâta timp cât implica un bărbat mai în vârstă și un bărbat mai tânăr, astfel încât să fie clar că relația a avut un participant „activ” și un participant „pasiv”. Căsătoria heterosexuală a fost, de asemenea, perfect înțeleasă, deoarece femeile aveau un statut social mai scăzut decât bărbații.
Merită să ne oprim pentru o secundă asupra lumii pe care au creat-o aceste credințe. Practica expositio, expunerea copiilor mici, era larg răspândită și lipsită de probleme, deoarece copiii aveau un statut mai scăzut decât adulții. Și sursele existente sunt de acord: soarta tipică a copiilor expuși era fie moartea, fie „adopția” în sclavie, care de obicei era sclavie sexuală, deoarece aceasta era cea mai profitabilă utilizare pentru un copil. Au fost înființate bordeluri specializate în sclavi sexuali cu copii, afaceri legale; majoritatea, se pare, specializată în sclavi sexuali băieți. Sursele descriu sexul cu sclavi castrați ca fiind deosebit de interesant, iar sursele raportează că bebelușii au fost uneori castrați pentru a putea lucra mai târziu în bordeluri. Apologeții păgâni i-au batjocorit pe primii creștini pentru că nu numai că nu practicau expositio, ba chiar salvau și adoptau sugari ”expuși”.
Când Suetonius îl condamnă pe Tiberiu pentru că „i-a învățat pe copii de la cea mai fragedă vârstă, pe care îi numea peștișorii săi, să se joace între picioarele lui în timp ce era în baie” și „pe cei care nu fuseseră încă înțărcați, dar erau puternici și voinici, să-i facă o fellatio”, el nu scrie cu șocul și groaza pe care le-am avea noi și nu se așteaptă ca publicul său să reacționeze în acest fel; ceea ce face el, este să își bată joc de Tiberiu, în esență, pentru faptul că nu se poate înfrâna deloc și se bucură prea mult de un lucru bun.
Aceasta este lumea pe care oamenii care ne controlează instituțiile corporative, culturale, mass-media și, da, Partidul Democrat, o aduc înapoi indiferent dacă își dau seama sau nu. În lumea Romei antice, acea fetiță înspăimântată din anunțul Balenciaga ar fi putut fi o sclavă sexuală. Gândiți-vă la asta.
Și ce au făcut Republicanii noștri inutili ca răspuns? Vreo legislație sugerată, sau măcar ceva blând, precum convocarea unor audieri privitoare la sexualizarea copiilor în cultura populară, inclusiv prin porno hardcore disponibil pe scară largă pe smartphone-uri? Doamne ferește, nu – cineva i-ar putea porecli Tipper Gore! (fosta soție a lui Al Gore, vicepreședinte al SUA, avocată, activistă, fotografă și autoare americană, a pledat pentru plasarea etichetelor de consiliere pe muzică, conștientizarea sănătății mintale, cauzele femeilor, copiilor, etc. Numele ei este asociat cu cenzura – n.n.)
Dacă nu ar exista un Tucker Carlson, un Chris Rufo și câțiva activiști de profil, răspunsul dreptei politice ar fi într-adevăr aproape inexistent. De altfel, cum rămâne și cu bisericile? Unele și-au ridicat vocea, dar dacă am avea vreun fel de creștinism sănătos și curajos în America, aproape toate bisericile – în afară, desigur, de cele apostate – și-ar ridica în mod colectiv vocea, într-un urlet de indignare.
Dar mai ales, și-au înghițit limba. Viața e mai ușoară așa.
Suntem o cultură depravată care nu merită să supraviețuiască – și, în acest ritm, nu o va face. Un prieten care a scăpat de comunism și a venit de tânăr în America, mi-a trimis astăzi un e-mail cu niște extrase despre felul în care au fost puși conservatorii la stâlpul infamiei de către mass-media, referitor la asasinatul în masă din Colorado:
Nu există absolut nicio posibilitate ca după acest moment din istorie să revenim la vreun fel de reconciliere. Toxinele – mulțumită rețelelor „sociale” – au atins și au otrăvit chiar și cele mai de jos eșaloane ale societății, în mod tradițional neinteresate de aceste lucruri și cu siguranță prost echipate pentru a le face față. Dacă avem noroc, suntem într-un moment Pinochet. Dacă nu, este un moment Franco.
Lui Joe Biden și liberalilor din mass-media le place la nebunie să spună cum este în pericol democrația noastră din cauza înfierbântaților MAGA (Make America Great Again: sloganul de campanie prezidențială folosit de Donald J. Trump – n.n.). Poate că o fi în pericol, dar în acest caz democrația este cu adevărat în pericol din partea celor precum acești liberali, care își deversează necruțător toxinele lor sexuale în apele în care înotăm cu toții – inclusiv, mai ales, copiii noștri – și demonizează pe oricine protestează sau măcar observă ce se întâmplă. Acești liberali provoacă un sentiment de dezgust față de cultura noastră comună, care va determina ca toți oamenii normali – sau, ca să fim sinceri, majoritatea bărbaților normali – în cele din urmă să se revolte și, după cum prezice prietenul meu est-european, să prefere fascismul în locul degradării continue. Nu spun că asta ar trebui să se întâmple; Spun că asta este ceea ce istoria sugerează că se va întâmpla. Uită-te la Weimar, Germania. Uită-te la Rusia prerevoluționară. Nicio persoană sănătoasă nu și-ar putea dori asta sau ceva asemănător.
Cum am putea ieși înapoi din această prăpastie? NS Lyons, în acest interviu, sugerează o modalitate, vorbind despre cum ar putea fi dat înapoi fenomenul woke:
Nu cred că există nicio șansă ca mișcarea woke să dispară până la sfârșitul deceniului. Cred că, chiar și în cel mai bun caz, va persista mult timp ca o mișcare de cult – un pic cam ca Mișcarea Scientologică sau, probabil, mai potrivit spus, precum jihadismul. Dar permiteți-mi să reîncadrez puțin chestiunea, pentru a fi un argument pentru ce woke ar putea deține puterea instituțională și stăpânirea sa de tip vicios asupra unei societăți zdrobite pe scară largă pentru următorul deceniu.
Cred că, în esență, ar fi nevoie două lucruri să se întâmple simultan, unul de jos în sus și celălalt de sus în jos. Din partea de jos ar trebui să apară o contracultură distinctă, care să fie în mod explicit anti-woke și care – la fel de important – să ofere un mod de viață alternativ, vădit superior, mai fericit și mai semnificativ față de cel al cultului woke. Această contracultură ar trebui să reușească să devină tipul cool, la modă și atrăgător de rebeliune „transgresivă” în rândul generațiilor mai tinere. Și, esențial, această contracultură ar trebui să atragă puternic elita educată, nu doar să funcționeze ca o extindere a populismului. Pentru că ceea ce această contracultură ar putea realiza este, în esență, să promoveze creșterea unei noi contra-elite în cadrul înseși bazei clasei sociale a woke. De fapt, cred că asta deja începe să se se întâmple.
Acest lucru ar trebui să fie combinat, totuși, cu o acțiune politică excepțional de inteligentă, concentrată și hotărâtă de sus în jos, menită să distrugă în mod fundamental stimulentele structurale, legale și instituționale care împing în principal vigilantizarea woke în tot ceea ce există în societatea americană (pe care America apoi o exportă în întreaga lume ca produs cultural).
Acest lucru ar trebui neapărat să înceapă cu dezrădăcinarea creșterii explozive a birocrației drepturilor civile, inclusiv prin abrogarea sau modificarea Actului de restaurare a drepturilor civile din 1988 și a Legii drepturilor civile din 1991, care împreună au făcut ca îngenuncherea în fața woke să fie o cerință legală pentru orice organizație, chiar de dimensiuni moderate. De asemenea, ar trebui înlocuite ordinele executive radicale care impun evaluări de impact dezechilibrate și alte agende ”de echitate” prin intermediul guvernului federal.
Dacă nu se va face acest lucru, puterea discreționară a Departamentelor de Resurse Umane – care sunt conducta cheie ce pompează poluarea culturală din academie în fiecare colț al societății – nu va fi ruptă, iar vigilantismul woke va continua să prolifereze. Alte acțiuni de sus în jos ale guvernului federal ar putea fi, de asemenea, necesare, și anume reducerea finanțării vaste pe care contribuabilii americani o oferă pentru mișcarea woke prin subvenții acordate universităților și fundațiilor non-profit (ONG-uri). Impozitarea dotărilor, responsabilizarea directă a universităților pentru împrumuturile pentru studenți și alte măsuri creative, cum ar fi interzicerea angajatorilor să întrebe sau să primească orice detalii despre locul în care solicitanții au primit o diplomă (spargerea cartelului școlilor de elită) ar putea avea, de asemenea, un impact real în limitarea puterii supraprodusei elite manageriale woke.
Există, desigur, multe alte cauze ale vigilantismului woke pe care le-am discutat în acel articol, cum ar fi criza de sens în Occident. Dar abordarea acestor factori cheie ar avea cel mai imediat și cel mai practic impact, având în vedere că stimulentele materiale, nu credința adevărată, sunt ceea ce îi determină pe cei mai mulți oameni să se convertească la woke. Este puțin probabil ca fenomenul să încetinească cât de cât până când acele stimulente nu vor fi oprite. Din păcate, cred că șansele ca opoziția politică din Statele Unite să aibă competența, concentrarea, disciplina și forța de a realiza acest lucru sunt în prezent aproape de zero.
(Ce spuneam despre republicanii noștri inutili?)
Vreau să vă atrag atenția asupra unui eseu lung, teribil, recent al autorului care scrie sub pseudonimul Lyons. Am mai scris despre asta zilele trecute, dar eseul este atât de bun încât voi relua niște idei și o să citez din el, cu referire la răul despre care scrie Wes Yang. Mai jos este vorba despre ideea lui C.S. Lewis despre Tao:
Dacă există vreun Tao (valori obiective sau adevăruri de bază care nu se schimbă pe baza sentimentelor și opiniilor noastre), atunci trebuie să existe un Normal, o ordonare potrivită și corectă a lucrurilor. Într-adevăr, Normalul și Tao sunt același lucru. A putea discerne acest Normal înseamnă a putea exercita ceea ce numim „bun simț”, sau ceea ce grecii numeau phronesis, sau înțelepciunea practică: a putea cunoaște și alege – sau cel puțin a fi atras către – Bine, Adevăr și Frumos prin instinct experimentat. Și a putea recunoaște, prin același instinct moral cultivat, atunci când cineva sau ceva s-a depărtat de la Tao.
Prin urmare, primul pas pentru a degrada Tao trebuie să fi fost acela de a separa omul de bunul său simț, subminând însăși ideea de Normal – sau, chiar mai eficace, de a nega cu succes existența acestuia în întregime. Pentru a face acest lucru (pentru a distruge instinctul moral și estetic uman) este necesară o formă de reeducare sau condiționare: o pervertire. Însemnând inițial o „acțiune de a se îndepărta de adevăr” sau o „corupere [sau] denaturare”, cuvântul „perversiune” derivă din latinescul perversionem, „o deturnare”. Este o inversare intenționată a Normalului.
Mai mult:
Uneori, susținerea adevărului valorii obiective trebuie să aducă nu pace, ci sabie. A spune „nu” în apărarea binelui și a adevărului este treaba bărbaților cu piept – și nu doar în sensul de a avea intuiția binelui și a răului. Este nevoie de genul de asertivitate plină de spirit și de dorința de a-i supăra pe alții, care nu este asociată cu castrații. Oamenii moi nu pot merge mult timp cu Tao.
Aceasta este o temă de bază găsită în lucrările lui Lewis. Când în „Leul, vrăjitoarea și dulapul”, tânăra Lucy călătorește în Narnia și aude pentru prima dată despre Aslan leul (figura lui Hristos) și întreabă dacă, fiind un leu, este „destul de în siguranță?” răspunsul vădit uimit pe care îl primește este: „În siguranță?… Cine a spus ceva despre siguranță? Bineînțeles că nu este în siguranță. Dar el e bun. El este Regele, vă spun eu.”
Leul Aslan este o întruchipare a virtuții supreme. Aceasta include dragostea, dar și mânia neprihănită – mânia lui Aquino în slujba dreptății cuvenite sau mânia lui Aristotel „pentru lucrurile cărora li se cuvine și față de oamenii cărora li se cuvine și, de asemenea, în modul care li se cuvine, la momentul care se cuvine și pentru durata care se cuvine” – și nu își ascunde niciodată capacitatea sa puternică pentru această mânie, sau chiar pentru violență. Căel alege, totuși, în mod consecvent să acționeze cu milă și cu bunătate este atunci o alegere făcută doar mai mare și mai adevărată prin acest fapt.
Încă un fragment:
[Un] război vine, într-adevăr… Un război pentru a apăra Normalul de Minciună. Un război pentru libertatea de a rămâne om. Un război care poate și va fi câștigat doar de Bărbații cu Piept. Acesta și nu altul este adevăratul mare război din timpul nostru – și într-adevăr este deja aici. Nu avem de ales decât să ne adunăm curajul și să luptăm cu el, sau să pierim.
Citiți totul – într-adevăr, este unul dintre cele mai bune lucruri pe care cineva le-a scris anul acesta. Dacă nu vă abonați la pagina de Substack a lui NS Lyons, intitulată The Upheaval, vă veți lipsi de unul dintre cei mai vitali scriitori care comentează scena contemporană.
Oricum, în acest moment suntem în război. Suntem într-un război pentru a apăra Normalul de Minciună. Lyons vorbește despre o gamă largă de probleme. Mă concentrez pe apărarea sexualității umane normale de Controlorii mincinoși ai culturii noastre. Mă concentrez pe apărarea copiilor noștri de acești monștri care i-ar corupe, le-ar fura inocența și le-ar ruina viața. De ce suportăm asta? De ce ne supunem Minciunilor? Unde este curajul nostru? Unde este dragostea noastră pentru copiii noștri, pentru comunitatea noastră, pentru bunătate, pentru Dumnezeu?
În Să nu trăim în minciună, închei prin a-l cita pe Soljenițîn, în comunicatul său final către adepții săi ruși, înainte ca sovieticii să-l exileze. Este un fragment din eseul său intitulat „Live Not By Lies”, care se termină astfel:
Așadar: nu trebuie să fim primii care să pornească pe acest drum, ajunge să ne alăturăm! Cu cât mai mulți dintre noi pornim împreună, cu cât mai dese rândurile noastre, cu atât drumul ne va fi mai scurt! Dacă ajungem să fim mii – nu vor putea să ne facă față, nu vor fi în stare să ne atingă. Dacă creștem la zeci de mii – nu ne vom recunoaște propria țară!
Dar, dacă ne dăm deoparte, atunci să încetăm să ne mai văicărim că cineva nu ne lasă să ne tragem sufletul – noi singuri o facem! Hai atunci să ne ghemuim și să ne pitim speriați, în timp ce tovarășii noștri biologi aduc mai aproape ziua în care gândurile noastre pot fi citite și genele noastre modificate.
Și dacă și de asta ne ferim cu frică, atunci suntem niște oameni de nimic, fără speranță, și despre noi vorbește Pușkin, atunci când întreabă batjocoritor: «De ce-ar avea vitele darul libertății? Moștenirea lor din leat în leat sunt jugul cu talangă și biciul»”.
Războiul este asupra noastră. Nu trăiți precum vitele care rumegă, ci ca niște bărbați cu piept!
Traducere de la https://www.theamericanconservative.com/the-normal-vs-the-lie/
Reacționarii 