În mașină cu Big Brother

de Rod Dreher

În The Age of Surveillance Capitalism („Era capitalismului care ne supraveghează”), Shoshana Zuboff scrie despre cum se ocupă societățile de asigurări auto să determine echiparea mașinilor cu tot soiul de senzori („știința telematicii”), care să le furnizeze informații despre comportamentul individual al șoferilor. Cu alte cuvinte, compania la care te-ai asigurat te va supraveghea de fiecare dată când te urci la volan. Asigurătorii din sănătate vor și ei același lucru, ca să-și monitorizeze clienții: dacă aceștia își respectă sau nu regimul de exerciții, dacă țin dietele prescrise, și așa mai departe. Firmele de consultanță încurajează această atitudine. Zuboff scrie:

Cei de la Deloitte recunosc că, în conformitate cu propriile date de cercetare, majoritatea consumatorilor resping telematica, din rațiuni care țin de protejarea intimității personale, și privesc cu neîncredere companiile care vor să le monitorizeze comportamentul. Această reticență poate fi învinsă, sună sfatul consultanților, dacă li se oferă oamenilor economii de cost „îndeajuns de semnificative” încât să devină dispuși „să facă compromisul renunțării [la intimitatea personală]”, în ciuda „temerilor care încă mai persistă…”. Dacă stimulentele de preț nu dau rezultatele scontate, asigurătorii sunt sfătuiți să prezinte monitorizarea comportamentală ca pe un lucru „amuzant”, „interactiv”, „competitiv” și „agreabil”, care îi răsplătește pe șoferi pentru îmbunătățirile față de comportamentul lor înregistrat în trecut și „în raport cu masa mai largă a asiguraților”. În cadrul acestei abordări, cunoscută ca „gamification” („transformare într-un joc”), șoferii pot fi atrași să participe la „concursuri pe bază de performanță” și „provocări pe bază de stimulente”.

Dacă nimic altceva nu merge, asigurătorii sunt sfătuiți să le inducă clienților un sentiment al inevitabilului și al neajutorării. Deloitte povățuiește companiile să pedaleze pe „multitudinea de alte tehnologii deja intrate în joc pentru monitorizarea șofatului” și pe faptul că „dotările și capabilitățile de supraveghere și/sau geolocalizare fac parte din lumea în care trăim acum, indiferent dacă ne place sau nu”.

Datele generate de acești senzori montați în mașini le vor permite, de asemenea, firmelor cliente „să te ispitească să mergi în locuri reale, de dragul profitului pentru alții”, în moduri care trec dincolo de publicitate și reclamă. Direct și fără ocolișuri. Surplusul de date va fi comercializabil către terțe părți, care vor găsi modalități de a-i dirija pe șoferi. Pe deasupra, datele despre comportamentul șoferilor vor fi folosite pe „piețe bursiere cu contracte la termen comportamentale, în care participanții pariază pe ce vor face șoferii acum, în curând și mai târziu. … Aceste pariuri se vor traduce practic în politici de stabilire a prețurilor, structuri de stimulente și regimuri de monitorizare și conformare”. Mai mult decât atât:

În ambele metode de valorificare, surplusul extras din experiența șoferilor este remodelat utilitar ca mijloc de modelare și influențare imperativă a experienței șoferului, din rațiuni legate de rezultate garantate. Aproape totul, precum povățuia MacKay, fără ca șoferul să știe, ba chiar în timp ce își imaginează că e liber în continuare să facă ce vrea.

Zuboff se întreabă cum de nu ne indignăm, de ce stăm cu mâinile în sân și acceptăm acest control de ca și cum ar fi inevitabil. Bună întrebare. Eu cred că și-a răspuns singură în pasajele de mai sus. Oamenii sunt determinați să creadă fie că este un lucru bun din punct de vedere moral, fie că este amuzant. Iar dacă nu ține ca argument, să-l accepte ca inevitabil. Uite așa merge treaba, că așa sunt eu — și dacă vrei să fii sincer, așa ești și tu. Avem de ales?

Partea aceasta din cartea Shoshanei Zuboff mă duce cu gândul la controlul coercitiv asupra comportamentului care se află în spatele programelor corporatiste de „diversitate și incluziune”. Eu am scris ieri despre un asemenea program, al unei importante corporații de anvergură globală (link aici), după ce am văzut documentele care mi-au parvenit neoficial de la cineva din interior. Când te uiți la limbajul folosit în promovarea internă a acestui program, te izbește ce formulări se folosesc pentru a-i convinge pe angajați că această inginerie socială coercitivă e un lucru bun pentru ei. Se vorbește despre virtute și fericire, nu doar despre succesul economic. Nu-ți place sau ai suspiciuni? Aha, urăști diversitatea! Urăști incluziunea! Nu vrei ca firma noastră să aibă succes, nu-i așa? Înseamnă că ești un om rău.

E de-a dreptul orwelliană această tentativă de a-i convinge pe angajați că, dacă se spionează reciproc și își urmăresc conformarea cu regimul ideologic, acest lucru reprezintă o șansă de a-și ajuta colegii de muncă să devină mai buni. Nu ești obligat să te conformezi, dar firma îți arată limpede că își va nota dacă nu te alături programului, iar cine nu se alătură, își pierde rândul la bonusuri peste salariu.

Vrei să scapi de aceste programe justițiariste coercitive? Îți urăm mult noroc, domnule nonconformist. Că sunt peste tot. Dacă vrei să lucrezi într-o ramură economică importantă, atunci trebuie să te înscrii în ele. Capabilitățile perfecționate de modificare corporatistă a gândirii și comportamentului fac parte din lumea în care trăim acum, fie că ne convine sau nu. Oamenii care au fost crescuți în spiritul acestei ideologii și care nu au amintirea niciunei lumi fără ea vor crede că ești nebun, cineva care trebuie observat și urmărit îndeaproape.

Dați-mi voie să închei cu această scurtă prezentare dintr-un recent articol de pe Wired, despre o mare companie de tehnologie care a fuzionat cu Fratele Cel Mare (link aici).

Un prieten de-al meu care conduce o mare companie de producție de televiziune în acest oraș nebun după mașini care este Los Angeles, a remarcat de curând că stagiara lui, o aspirantă la meseria de producător de filme din Republica Populară Chineză, vine la serviciu pe jos.

Când s-a oferit să-i aranjeze un mod de transport mai rapid, ea l-a refuzat politicos. Întrebând-o de ce, ea i-a explicat că „are nevoie de pași” înregistrați pe monitorul ei de fitness Fitbit, ca să poată intra în conturile personale de pe plaformele sociale. Dacă nu făcea numărul potrivit de pași, îi scădea ratingul de sănătate și formă fizică, iar acesta făcea parte din ratingul ei social (link aici), monitorizat de guvernul chinez. Un nivel scăzut al ratingului social risca să-i compromită șansele de a munci sau de a călători în străinătate.

Ha! Comuniști tâmpiți! Uite și la oile astea de chinezi, cum acceptă fără murmur o asemenea invadare a intimității și se lasă manipulați de Partidul-Stat unic! Ce bine că noi n-am fi niciodată de acord cu așa ceva, în Țara Oamenilor Liberi, nu-i așa?

Să lăsăm deoparte sarcasmul. În China, ei o fac prin edict guvernamental. Aici, noi o facem prin intermediul corporațiilor și al comodității consumatorilor. Iar atunci când vom spune „Hei, stați așa, s-a ajuns prea departe!”, va fi prea târziu ca să ne întoarcem înapoi.

Traducere după The American Conservative – https://www.theamericanconservative.com/dreher/surveillance-capitalism-motoring-with-big-brother/

Reclame

Un gând despre „În mașină cu Big Brother

  1. Da, este vorba despre „normalitatea”noii lumi, norma e schimbă, deci şi normalitatea şi anormalitatea. Noua lume duce la o robie tot mai aptă să lege spiritul de materie prin intervenția omului tehnologizat şi telematizat!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s