O doctrină a puterii

Pentru multă vreme, s-a considerat că liberalismul vede activitatea umană ca fiind în principal apolitică, privind individul ca persoană privată, nu ca cetăţean. Argumentul clasic al acestei concepţii îl găsim la John Locke şi la teoria lui cu privire la proprietate şi la muncă. Atunci când apare statul – văzut ca rezultat al unui fel contract -, obligaţia lui principală devine apărarea proprietăţii, individul ocupându-se cu sporirea acesteia prin muncă în virtutea contractului său cu statul, care îi facilitează, astfel, activitatea și achizițiile. (…)
Se mai face trimitere la Benjamin Constant care, în celebra sa prelegere despre diferenţa dintre proprietatea anticilor şi libertatea modernilor, a arătat că, în vremurile noastre, participarea la viaţa publică (adică modul în care se manifesta libertatea anticilor) a încetat a mai fi cea mai importantă problemă, fiind înlocuită de libertatea individuală, legată de viaţa privată. Cu alte cuvinte, oamenii îşi aleg reprezentanţii în instituţiile politice pentru ca acestia să le asigure libertatea de a se ocupa de treburile private. Politica şi statul se află în mâinile unui mic grup care asigură acest serviciu, schimbat şi controlat prin alegeri, în timp ce toţi ceilalţi doresc să stea liniştiţi, departe de politică (şi stau liniştiţi dacă statul acţionează eficient), consacrându-şi timpul pentru a câştiga mai mult, pentru preocupările personale, cultivarea grădinii, a face sport sau a se uita la televizor.

Dacă acest lucru ar fi adevărat cel puţin la prima vedere, lumea liberală ar părea un loc deosebit de plăcut. Nu ar mai izbucni războaie, nici conflicte mai serioase, deoarece aproape tot efortul uman s-ar îndrepta spre realizarea unor planuri de viaţă private. Ne-am preocupa de lucrurile care ne interesează, lăsând cârma politică în mâinile unor specialişti aleși şi ţinuţi sub control.

Dar ipoteza că omul liberal este o fiinţă apolitică, deşi sună verosimil, este falsă şi nu a fost niciodată confirmată de realitate. Odată cu creşterea influenței liberalismului, oamenii nu s-au retras deloc din politică, cu atât mai puțin să o desfiinţeze, ci mai degrabă au conferit sferei politicii o forţă pe care nu a mai avut-o niciodată înainte. Aceasta nu înseamnă automat că Locke şi Constant au greşit. Modul în care s-a schimbat omul în modernitate a fost lărgirea sferei sale private, ceea ce a dus la o creștere a atenției acordate acesteia de politicieni şi gânditori. Dar această schimbare nu a dus nicidecum la depolitizarea vieţii. Omul privat nu a renunţat la pasiunile sale politice, iar cultivarea grădinii, cântatul la un instrument muzical sau viaţa de familie nu au diminuat prezenţa politicii în viaţa sa.

Este uşor de înţeles de ce s-a întâmplat aşa. Liberalismul este în primul rând o doctrină a puterii: își propune să limiteze puterea altor vectori concurenți și în același timp să-și acorde enorme preorogative sieși. Este nu atât o teorie, cât o supra-teorie a societăţii, adică una care se consideră prioritară și – prin propria proclamare – superioară faţă de celelalte în ordine logică. Scopul său – spun adepţii – îl constituie crearea unui cadru general, în care toată lumea să poată acţiona și coopera. Această prerogativă politică supremă, de organizare a societății, liberalii nu au cedat-o şi nu o vor ceda nimănui de bună voie.

De unde acest orgoliu şi convingere a liberalilor că lor li se cuvine rolul de principal – de fapt, de singur – organizator al societății? Liberalii spuneau până recent, probabil cu bună credinţă, că sunt transparenţi ca doctrină, întrucât nu doar că nu exclud pe nimeni din marea societate, ci doresc să-i reunească pe toţi. Ca o analogie, ei spun că sunt precum autorii codului rutier şi cei care dirijează circulaţia. Doresc să creeze un asemenea sistem de drumuri pe care să se poate deplasa un număr maxim de vehicule, mult mai mare decât în cazul altor variante de cod rutier şi a altor diriguitori ai circulaţiei. Pretind că doar ei pot crea un asemenea sistem, fiindcă doar ei sunt arbitrii neutri ai intereselor aflate în conflict.

Acest ţel nobil are însă şi o altă faţetă, de obicei trecută sub tăcere de către liberali, oricât de transparenți se pretind. Nu doar că își situează totdeauna concepția pe o poziţie superioară, dar pretind mai multă putere (pentru a organiza noi reguli ale traficului, ca să folosesc analogia de mai sus). Doresc să guverneze nu doar la nivelul marii societăți, ci şi în toate sectoarele ei; nu doar în ceea ce este general, ci şi în ceea ce este particular; nu doar în privinţa activităţilor umane, ci şi a ideilor umane. Mesajul iniţial: „noi creăm doar cadrul macro, iar voi în acest cadru veţi putea face mai târziu ce doriți” se schimbă rapid în variante tot mai detaliate: „noi creăm doar cadrul în învăţământ (în familie, în viaţa comunităţii), iar voi în acest cadru veți face mai târziu ceea ce doriţi”. Dar nici asta nu este suficient: „noi creăm doar cadrul în această şcoală, iar voi în acest cadru veţi face mai târziu ceea ce doriţi”. După nivelul şcolii vine cel al clasei, şi aşa mai departe.

Puțini liberali mai încearcă astăzi să fie transparenţi. Cei mai mulți văd în liberalism o concepție despre lume pe care o consideră cea mai adecvată timpurilor de astăzi, în opoziţie cu toate celelalte concepţii despre lume. Încercările inițiale de a crea un liberalism strict politic, exclusiv cooperatist, ca în cazul unor idei ale lui John Rawls, au dus toate la arogarea de prerogative de putere superioare. Variantele de astăzi (de fapt, și cele din trecut) ale liberalismului au propria viziune asupra regimului politic sau a ordinii economice optime, dar şi o concepţie proprie cu privire la om, la ierarhia de bunuri şi virtuţi, o concepţie asupra comunităţii şi chiar o imagine a relaţiei corespununzătoare dintre om şi Dumnezeu.

Liberalismul nu se mai ascunde în spatele formulei „noi doar creăm cadrul general”, ci luptă zdravăn pentru raţiunile, obiectivele şi influenţele sale. Și face acest lucru cu atât mai uşor, cu cât dezvoltă un puternic sentiment puternic al inamicului, sentiment ce derivă din percepția dualistă asupra lumii. La urma urmei, este vorba despre o luptă politică cu adversarii non-liberali, iar nu de deliberare împreună cu aceștia. Deși cuvinte precum „dialog“ şi „pluralism” sunt folosite de liberali la fel de des precum cuvântul „toleranţă” şi altele la fel de generoase, ele sunt o mistificare. În esenţă, liberalismul este o concepţie agresivă, care îi consideră, mai mult sau mai puţin deschis, pe toţi neliberalii ca fiind o ameninţare, atât pentru sine cât și pentru lume. De aceea, principiul elementar de organizare a gândirii liberale – la fel ca și în cazul celorlalte teorii care urmăresc schimbarea radicală a lumii – nu este pluralismul, ci dualismul.

În opinia lui Isaiah Berlin, un clasic al liberalismului modern, concepțiile privitoare la lume se împart în pluraliste şi moniste; despre liberalism afirma că e pluralist, în timp ce restul sunt moniste. Aceasta este o argumentare tipică, dezvăluind bine mistificarea.

În primul rând, este o argumentare bazată pe dualism ca împărţire elementară: noi şi ei, buni şi răi, cumsecade şi primejdioşi, toleranți şi autocraţi. Decurge de aici o concluzie logic absurdă, oricine este pentru pluralism, trebuie să fie pentru dualism. Este la fel ca şi când ai spune că cine este pentru diversitate ar trebui să vadă lumea dihotomic, împărțită în două. Dar de aici mai decurge o concluzie şi mai absurdă: cine este pentru pluralism este pentru liberalism, aşadar cine vrea să admită pluralitatea lumii şi diversitatea experienţei umane, nu poate accepta decât o singură concepţie filosofic-politică – liberalismul. Ținând cont că în istoria gândirii umane au apărut zeci de concepţii și viziuni diferite, multe dintre ele extrem de valoroase, o asemenea concluzie poate fi comparată doar cu celebra reclamă Ford a modelului T: “voi oferi clienților orice culoare doresc, cât timp este neagră”; “doar apărătorii pluralismului oferă dreptul oamenilor de a alege orice viziuni filozofice posibile, cu condiţia că vor alege viziunea liberală” (…)

Socialiştii, primii care au folosit cu succes viziunea dualistă (dihotomică) în combaterea duşmanilor, ne-au obişnuit cu o practică concretă a modului de a duce polemica filosofică: evaluau argumentele advesarilor în termeni de consecințe politice. Contraargumentele oponenților erau respinse nu fiindcă li s-ar fi demonstrat falsitatea, ci fiindcă ameninţau socialismul; alte concepţii erau acceptate nu fiindcă veridicitatea lor era incontestabilă, ci pentru că susţineau opera de construcţie a socialismului. Lenin făcuse din această metodă singurul argument: analiza fiecare idee exclusiv prin prisma utilităţii sau a pagubelor aduse cauzei comunismului rus.

Liberalii actuali folosesc o metodă similară celei leniniste – chiar dacă această caracterizare le sună neplăcut. Când au de înfruntat o idee, o opinie, ei se întreabă mai întâi dacă nu este cumva periculoasă, adică, mai exact, dacă nu ameninţă ideile liberale. Argumentul lor preferat rămâne argumentul “pantei alunecoase” (slippery slope). Potrivit acestui argument, dacă poţi arăta că dintr-o anumită concepţie s-ar putea deduce posibilitatea teoretică a apariției, mai devreme sau mai târziu, a unor efecte considerate păguboase, atunci concepţia trebuie respinsă din start ca fiind infestată. Întrucât toate aceste concepții includ ideea ierarhică (adică dominaţia, ar zice liberalul) sau pe cea a unui adevăr unitar (monismul, ar zice liberalul), deci ar putea duce la o anume viziune a ordinii, în care va exista o singură autoritate decizională, practic întreaga gândire umană non-liberală devine suspectă, fiindcă ameninţă democraţia liberală.

Acest tip de argumentare – scandalos, trebuie spus – este considerat de liberali drept decisiv, iar o practică a lor răspândită este discreditarea adversarilor prin acuza că deschid porţile totalitarismului, fascismului, inchiziţiei, torturii, lui Hitler şi altor monstruozităţi.

Liberalismul nu este, aşadar, o metodă de atenuare şi umanizare a regulilor vieții sociale în vederea unei mai mari libertăți, ci constituie o doctrină rigidă, ce se opune în mod clar la tot ce înseamnă altceva. Interpretarea liberală a devenit obligatorie, iar celelalte concepții sunt analizate exclusiv din punctul de vedere al concordanței cu ea. Surprinzător, peste această latură esențialmente intolerantă și doctrinară s-a trecut foarte ușor, iar liberalismul a obţinut un succes remarcabil în cucerirea minților oamenilor. În decursul ultimelor câteva decenii, liberal-progresiștii au reuşit să readucă la tăcere şi să marginalizeze aproape toate concepțiile alternative despre stat. Liberalismul a monopolizat mintea oamenilor la un nivel care i-ar face de ruşine pe teoreticienii socialismului din ţările comuniste, care, la urma urmei, au avut la dispoziţie mult mai multe mijloace.

Fragment din volumul The Demon in Democracy: Totalitarian Temptations in Free Societies

Ryszard Legutko este filosof, profesor la Universitatea din Cracovia, dizident anticomunist, editor al revistei samizdat Arka în timpul regimului comunist, precum și europarlamentar.

• Un alt text al lui Ryszard Legutko din același volum și pe aceeași temă găsiți aici