Totul e teologie (fragment)

de Donoso Cortes

Slăbirea credinţei, care duce la slăbirea adevărului, nu aduce cu sine atât slăbirea inteligenţei umane, cât rătăcirea ei. Plin de milă şi în același timp drept, Dumnezeu refuză inteligenţelor vinovate adevărul, dar nu le neagă viața; le condamnă la eroare, dar nu la moarte. De aceea, cu toții am văzut trecându-ne prin faţa ochilor aceste secole de prodigioasă necredință și de înaltă cultură (autorul se referă la sec. XVIII – XIX – n.n.) care au lăsat în urmă o dâră mai puțin luminoasă și mai mult inflamată în prelungirea timpurilor și care s-au răsfrânt cu o lumină fosforescentă în Istorie. Aruncaţi-vă ochii, totuși, către aceste secole; priviți-le o dată și încă o dată, și veți vedea că strălucirile lor sunt incendii; şi nu luminează, ci fulgeră. Ar zice vreunul că iluminarea vine din explozia subită de materii în sine obscure, dar inflamabile, mai degrabă decât din regiunile pure în care se naște acea lumină pacificatoare, așternută suav pe bolta cerească de penelul maestru al unui pictor suveran peste opera sa. 

Același lucru pe care aici îl zicem despre vremuri se poate spune și despre oameni. Atunci când aceștia își neagă credința, Dumnezeu îi neagă sau sunt părăsiţi de adevăr; dar inteligența lor nici nu sporește, nici nu slăbește. Inteligența celor lipsiți de credință poate fi impresionantă, în timp ce cea a credincioșilor poate fi modestă; cea dintâi, însă, nu este măreață decât în măsura în care abisul este măreț, pe când cea de-a doua are sfințenia unui tabernacul: în prima sălășluiește eroarea și moartea; în cea de-a doua, odată cu adevărul, sălășluiește viaţa. Din această cauză, acele societăţi care abandonează cultul auster al adevărului pentru a idolatriza inteligența și geniul își pierd orice speranță. În urma sofismelor vin revoluțiile, iar în urma sofiștilor vin călăii. 

Deţine adevărul politic cel ce cunoaște legile cărora li se supun guvernele; deține adevărul social cel ce cunoaște legile cărora li se supun societățile omenești; Îl cunoaște pe Dumnezeu cel ce aude cuvântul lui Dumnezeu și crede ceea ce aude. Teologia este știința care are drept obiect de studiu toate acestea. De unde se deduce că orice afirmaţie referitoare la Dumnezeu, sau, ceea ce este același lucru, orice adevăr politic sau social, se transformă în mod inevitabil într-un adevăr teologic. 

Dacă totul poate fi explicat întru Dumnezeu și prin Dumnezeu, iar teologia este știința lui Dumnezeu, întru care și prin care totul este înțeles, teologia este știința atotcuprinzătoare. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu există nimic în afara acestei științe fără egal; pentru că totul — care este obiectul acestei științe — nu are el însuși plural. 

Știința politică, știința socială există doar în calitate de clasificări arbitrare ale înțelegerii umane. Omul, în slăbiciunea lui, face distincţia între lucruri care sunt unite în Dumnezeu într-o unitate de o mare simplitate. În acest fel, omul distinge chestiunile politice de cele sociale și de cele religioase, în timp ce întru Dumnezeu nu există decât o singură afirmaţie, unică, indivizibilă și suverană. Acela care, atunci când vorbește explicit de un lucru, oricare ar fi el, ignoră că vorbește în mod implicit de Dumnezeu, și că atunci când vorbește explicit de o știință, oricare ar fi ea, ignoră că vorbește în mod implicit de teologie, poate fi sigur că nu a primit de la Dumnezeu decât acea inteligență necesară condiţiei sale de om. 

Teologia, considerată în cea mai largă accepțiune a sa, este deci subiectul etern al tuturor științelor, după cum Dumnezeu este subiectul etern al tuturor speculațiilor umane. Orice cuvânt pe care un om îl rostește este o afirmare a divinitații, chiar și atunci când o blesteamă sau o neagă. Cel care, răsculându-se contra lui Dumnezeu, exclamă cu frenezie: „Te urăsc, tu nu exiști“, nu face decât să expună un sistem întreg de teologie, în același fel în care cel care își ridică inima câtre Dumnezeu şi zice: „Doamne, rănește-l pe supusul tău care te adoră“. Cel dintâi Îi aruncă în față o blasfemie, cel de-al doilea Îi pune la picioare o rugă; amândoi, însă, Îl afirmă, deși în feluri diferite, pentru că amândoi Îi rostesc numele… 

În felul în care acest nume este rostit se află cheia celor mai înfricoșătoare mistere: chemarea raselor, misiunea divină a popoarelor, marile încercări ale Istoriei, ascensiunea şi decăderea imperiilor celor mai faimoase, cuceririle și războaiele, diferitele temperamente ale oamenilor, profilul națiilor, precum și soarta lor diferită.

(Fragment din „Eseu asupra catolicismului, liberalismului și socialismului” – capitolul „Despre felul în care în orice problemă politică importantă se ascunde întotdeauna o problemă teologică” – de Juan Donoso Cortes)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s