de Jon Askonas
Încă de la apariția mișcării conservatoare moderne, adepții ei au susținut respectul burkean pentru înțelepciunea obținută cu greu a ordinii sociale organice. De la William F. Buckley la Roger Scruton, intelectualii conservatori au pledat pentru o apărare a tradiției aflate sub asalt, de pretențiile raționaliste și științifice ale ideologiilor moderne.
O societate tehnologică nu poate avea tradiţii
„Tradiția” a permis o alianță între grupuri disparate. Era o categorie utilă dar goală, care evoca înțelepciunea scripturală pentru conservatorii religioși, Constituția pentru anticomuniști și ordinea emergentă ale pieței pentru libertarieni. Dar nu tensiunile dintre aceste facțiuni — „a cui tradiție? care conservatorism?” — sunt adevărata problemă astăzi. Mai degrabă, apărarea conservatoare a tradiției a eșuat – și nu pentru că dreapta a pierdut bătălia ideilor, ci pentru că schimbările tehnologice au dizolvat contextele în care tradițiile au prosperat cândva. O societate tehnologică nu poate avea tradiții.
Această perspectivă a fost formulată pentru prima dată de către unul dintre marii dușmani ai conservatorismului: Karl Marx. „Burghezia”, după cum scria el într-un pasaj celebru, „nu poate exista fără a revoluționa constant instrumentele de producție și, prin urmare, relațiile de producție precum și, odată cu ele, toate relațiile din societate”.
În timp ce în societățile anterioare clasa dominantă a avut un interes pentru stabilitatea socială, care a restrâns inovația tehnologică, urmărirea profitului înlătură constrângerile sociale sau politice asupra tehnologiei. Prin urmare, „revoluționarea necruțătoare a producției, tulburarea neîntreruptă a tuturor condițiilor sociale, incertitudinea și agitația veșnică disting epoca burgheză de toate cele anterioare”.
Modernitatea lichidează tradițiile din același motiv pentru care o firmă ar putea lichida o fabrică cu performanțe slabe: pentru a îmbunătăți alocarea și returnarea capitalului. „Toate relațiile fixe, înghețate rapid”, după cum spunea Marx, „cu șirul lor de prejudecăți și opinii străvechi și venerabile, sunt măturate, iar toate cele nou-formate devin învechite înainte de a se putea osifica”. Tehnologia, pentru Marx, este adevăratul principiu revoluționar, distrugând tradițiile prin schimbarea bazelor lor mai repede decât se pot ele adapta.
Pe măsură ce noile tehnologii intră într-o societate, ele perturbă conexiunile dintre instituții, practici, virtuți și recompense. Ei pot face tradițiile lipsite de scop, pot distruge distincția dintre comportamentul virtuos și cel vicios, pot face ca modurile obișnuite de viață să fie învechite sau să-și facă recompensele lipsite de sens sau mizerabile. Dacă instituțiile care păstoresc tradițiile nu sunt regenerate și dacă nimeni nu le adoptă practicile, tradițiile vor dispărea în neant.
Luați în considerare practica agriculturii. Timp de milenii, fermierii care căutau să mențină solul au folosit rotația culturilor și creșterea animalelor care ar putea produce nutrienții necesari culturilor de la an la an. Această exigență a dezvoltat virtuți de îngrijire și atenție față de pământ, de a te baza pe tine, reutilizare adaptativă, economie și muncă disciplinată. Aceste practici și virtuți au format nu doar fermierii individuali, ci comunitățile și economiile lor, modelând sărbători, devotament religios, contracte legale, practici bancare, idealuri de educație și multe altele: în concluzie, au creat un mod de viață.
Acum luați în considerare efectele unei singure tehnologii asupra tuturor acestor lucruri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite au investit capital în producția de explozibili chimici. După război, aceste instalații au trecut de la fabricarea azotatului de amoniu pentru bombe la fabricarea acestuia pentru îngrășământ. Peste noapte, costul îngrășământului chimic a scăzut, iar fermierii l-au adoptat pe scară largă pentru a crește randamentul solului. Pe măsură ce boom-ul de producție rezultat a redus prețurile, fermierii care nu au trecut la îngrășămintele chimice au fost conduși spre faliment. Noua agricultură nu avea niciun folos pentru asolamentul de modă veche, iar fermele au trecut de la exploatarea amestecurilor complexe de culturi și animale la monocultură, crescând rând după rând cu cele mai profitabile culturi.
Noua agricultură a împărtășit unele virtuți cu cea veche, dar a renunțat la atenția acordată pământului în ansamblu, autosuficienţei, economisirii și reutilizării adaptative. În schimb, a devenit de o importanță capitală stăpânirea relației dintre sol, îngrășământ, apă și alte inputuri.
Noile pericole pentru mediu reprezentate de utilizarea abuzivă a substanțelor chimice au condus la o explozie a reglementărilor și a licențelor necesare (nu în ultimul rând pentru a detecta orice cetățeni nemulțumiți care ar avea intenția să ceară întoarcerea azotatului de amoniu la utilizarea sa inițială). Drept urmare, agricultura de succes a ajuns să necesite educație formală, inclusiv cunoștințe practice de chimie organică.
Între timp, valoarea relativă de a avea un număr considerabil de copii în jurul fermei, ca mâini de lucru suplimentare, a scăzut: sarcinile pe care le era nevoie să le îndeplinească erau mai puține, iar pericolele mecanizării și ale substanțelor chimice toxice mai mari. Aceste schimbări, alături de industrializarea și urbanizarea tot mai extinse, au însemnat că fermierii au început să aibă mai puțini copii, iar mulţi din cei pe care îi aveau au lăsat totul pentru a pleca după alte oportunități în altă parte. Dar a avea mai puțini copii a însemnat, de asemenea, a avea mai puțini tineri de angajat în timpul recoltei, ceea ce a însemnat o cerere sezonieră pentru o forță de muncă ieftină itinerantă – și, prin urmare, un stimulent economic bilateral pentru imigrația în masă cu calificare slabă.
În concluzie, disponibilitatea postbelică a îngrășământului ieftin de azotat de amoniu a remodelat dramatic ceea ce însemna până atunci să fii fermier, dar a adus cu sine și o serie de alte schimbări materiale și ideologice. Nu raportez toate acestea pentru a deplânge pierderea unui mod de viață mai vechi, ci pentru a evidenția cât de extins poate fi impactul social al unei singure tehnologii și cât de puțin oferă apărarea conservatoare a tradiției ca răspuns la acest tip de schimbare.
Conservatorii au pierdut cultura, pentru că au pierdut economia.
Ceea ce a definit conservatorismul modern a fost încercarea sa, în faţa asaltului dat de ideologiile revoluționare, de a lăsa deoparte întrebările fundamentale, pentru a face front comun în apărarea ordinii umane efectiv existente. Dar mișcarea a eșuat pentru că a neglijat adevăratul principiu revoluționar: transformarea tehnologică.
Conservatorii „au pierdut cultura” nu pentru că au pierdut bătălia ideilor, ci pentru că au pierdut economia. Comuniștii au căutat să transforme societatea transformând organizarea gospodăriei (oikonomos, de la oikos – casa familiei, gospodăria – originea etimologică a „economiei”) – dar, în cele din urmă, eforturile revoluționarilor politici și ale aparatchik-ilor de partid au pălit în fața impactului pilulei și al capcanei celor două venituri.
Când coborî din retorica înaltă despre „tradiții” și „valori”, devine evident că un număr imens de practici și instituții sociale reale care au edificat acele virtuți s-au dezintegrat, nu din cauza progresismului sau socialismului, ci din cauza noului mediu și politicii economice generate de tehnologie.
De zeci de ani, sociologii au trasat declinul familiilor biparentale, hobby-urilor, ziarelor locale, bisericilor, locurilor de muncă stabile, cluburilor de femei, bibliotecilor, sportului de amatori, retoricii politice, grătarelor de cartier, cercetașilor, afacerilor mici, muzicii clasică, uniunilor de credit, și așa mai departe. Chiar și studiile care prezintă catastrofa produsă de creșterea singurătății, lipsa tatălui, precaritatea economică și sinuciderea, pierd imaginea de ansamblu, și anume că infrastructura socială favorabilă înfloririi umane s-a schimbat chiar și pentru cei suficient de norocoși să pună cap la cap o aparență a vieții americane obișnuite de acum 50 de ani. O tradiție se termină atunci când înțelepciunea de altădată nu mai e suficientă.
O tradiție vie îi învață pe participanții săi ce înseamnă să fii bun (un fermier bun, un polițist bun, un violonist bun), prin alinierea propriilor dorințe la ceea ce susține tradiția. Aceste virtuți nu sunt doar idei morale: sunt recompensate material și social, iar viciile opuse lor sunt pedepsite. Pe măsură ce trece timpul, apare o discuție în cadrul tradiției despre cum să-și atingă cel mai bine scopurile, dacă să-și schimbe practicile sau să adopte altele noi, cum să onoreze ceea ce venea dinainte, în timp ce îmbrățișează cele mai bune dintre noile dezvoltări.
Dar această legătură cu trecutul este și o legătură cu viitorul: pentru a putea depune anii de efort și loialitate necesari pentru a stăpâni o tradiție, trebuie să avem credinţa că instituția aceea va continua să trăiască și să-și răsplătească discipolii, schimbându-se în unele dintre particularitățile sale, dar rămânând statornică în urmărirea scopurilor sale.
Era digitală a introdus o nouă fază a distrugerii tehnologice a tradiției. În timp ce unele tipuri de automatizare creează o nouă cerere pentru muncă cu calificare superioară, automatizarea digitală bazată chiar și pe forme rudimentare de inteligență artificială poate crește cererea pentru muncă cu calificare scăzută, prin apăsarea de butoane. Antrenați pe eforturile colective de mii de ani de cultură, algoritmii de învățare automată urmăresc să înlocuiască performanța umană pentru clasificare, scriere, desen, codificare, conducere, muzică și o serie de alte practici. În timp ce cei mai buni oameni pot depăși întotdeauna computerele, aceste tehnologii elimină treptele inferioare ale practicii umane calificate, care permit dezvoltarea măiestriei în primul rând.
Puterea crescută de a simula cultura umană merge alături de disponibilitatea, căutarea și profitabilitatea din ce în ce mai mare a „proprietății intelectuale”, astfel încât producția continuă de noi culturi și artă a devenit opțională. Stimulentele pentru investitori înclină în fiecare an mai mult spre marketingul, exploatarea și dezvoltarea ulterioară (ajutată de tehnologia deepfake) a vechiului, decât față de descoperirea noului.
De exemplu, în timp ce apariția mass-media în ultimul secol a slăbit culturile muzicale mai vârstnice, subminând vechea nevoie de a putea face muzică în casă, a produs, de asemenea, val după val de noi forme de muzică populară: jazz, country, rock, hip-hop, electronică și așa mai departe. Dar, de la apariția muzicii digitale instantaneu accesibilă, recomandată algoritmic, o liniște ciudată s-a instalat pe întregul domeniu. Această combinație de stază, decadență și simulare caracterizează cultura umană de după tradiție.
Un mare filozof a spus odată că, începând cu modernitatea, problema naturii umane a fost abandonată pentru că se dovedise prea periculoasă pentru a fi dezbătută. Acum, sub semnul inteligenței mașinilor, natura umană a revenit în centrul scenei. Alterarea radicală a mediului social și noile potențialuri ciudate oferite de tehnologie au făcut ca înțelepciunea primită să fie depășită, astfel încât transpunerea ei în noul mediu necesită o prudență mai profundă decât simpla receptare a tradiției.
Deoarece instrumentele de modificare și imitare a umanității devin din ce în ce mai performante și pentru că toate culturile tradiționale au fost consumate de dinamismul modern, trebuie să ne întoarcem iarăși la întrebarea: ce constituie înflorirea umană și de ce avem nevoie pentru ea?
Nu mai putem conserva. Așa că trebuie să construim și să reconstruim și, prin urmare, să luăm atitudine față de ceea ce merită să construim. Trebuie să fim dispuși să discernem cu privire la ce anume constituie o viață bună – să judecăm asupra a ce este telosul (țelul ultim – n.n.) nostru – și să lucrăm pentru a canaliza inovația în această direcție și să o oprim acolo unde este distructivă.
Proiectul conservator modern a eșuat pentru că nu a ținut cont de principiul revoluționar al tehnologiei și de legătura sa intrinsecă cu telosul profitului pur. Condamnând politica revoluționară de stânga și anarhia postmodernă, conservatorii au ratat faptul că adevăratul relativism moral era să creadă că e posibilă schimbarea formei materiale a societății fără a fi afectate direct substanța sau scopurile acesteia.
Între seminarii și cărți grozave, conservatorii au condamnat orice interferență în alegerile pieței atotștiutoare despre ce tehnologii să construiască, fără a lua nicio atitudine cu privire la tehnologiile pe care ar trebui să le construim și acceptând cu indiferență investiții masive în cercetare în economia privată și complexul militar-industrial, cel mult strângându-și un pic mâinile cu privire la viteza și direcția schimbării sociale (acceptând în același timp inevitabilitatea acesteia).
Nu degeaba filosoful canadian George Grant, într-un eseu despre „imposibilitatea conservatorismului ca atitudine teoretică în societatea tehnologică”, i-a descris ca fiind „cei care acceptă orientarea către viitor în modern, dar care doresc să oprească mișcarea modernității în acele puncte care ating interesele lor speciale.”
În același timp, societatea fără clase imaginată de Marx este o fundătură tehnologică. El a presupus că proletariatul va prelua puterea odată ce dezvoltarea tehnologică și acumularea de capital ating deja apogeul. În realitate, după cum a observat un glumeț, comunismul revoluționar s-a dovedit a fi o etapă de dezvoltare în trecerea de la feudalismul agrar legat de tradiție la un capitalism lipsit de orice constrângere.
Brooklyniştii fantazează pe de o parte despre „comunismul de lux complet automatizat”, în timp ce partidele-stat marxiste existente tind să fie suspicioase față de transformările sociale și politice provocate de tehnologie, deși au adoptat cu entuziasm tehnologiile care elimină forțele culturale anterioare încă rămase și care permit supravegherea și represiunea.
Dacă mai credem în viitorul omenirii, trebuie să îl construim
Există o altă cale. Conservatorismul a eșuat pentru că nu a luat în considerare cum să construiască tehnologii care să întărească tradiția și să promoveze înflorirea umană sau măcar să înțeleagă că era nevoie de aşa ceva. O societate tehnologică este incompatibilă cu un conservatorism lipsit de griji, dar nu şi cu promovarea înfloririi umane și cu transformarea sălbăticiei în grădină.
După cum notează Grant, înainte de a recupera un mod de gândire uman, ar putea fi nevoie să abordăm o întrebare mai practică, pusă mai întâi de Nietzsche: „Cine merită să fie stăpânii pământului?” Corporațiile? Partidul Comunist Chinez? Institutul Național de Sănătate? Departamentul Apărării? Sau ființele umane care trăiesc conform naturii lor?
Dacă credem într-un viitor uman, trebuie să-l construim, nu cu cuvinte amabile sau credite fiscale, ci cu un program serios de dezvoltare tehnologică. Marx a arătat cum o transformare materială a ordinii economice ar putea avea efecte sociale și culturale enorme. Crearea din nou a ordinii umane înseamnă construirea de tehnologii care să facă mai ușor un trai bun. În unele locuri, reînnoirea, renașterea și reocuparea ordinii umane a lucrurilor necesită o întoarcere la ceea ce ne-a rămas în memoria vie că s-a făcut. În alte locuri, însă, va trebui să fie ceva literalmente mai radical: e necesară revenirea la natura umană înrădăcinată în locuința trupească a omului pe pământ.
Simone Weil a numit acest proces înrădăcinare — a-ţi întinde şi adânci în mod activ rădăcini acolo unde ele nu mai există.
Pentru a duce mai departe metafora noastră agricolă, în unele locuri solul tradiției este uzat, dar nu epuizat, astfel încât o revenire la practicile de conservare ar putea să îl facă să înflorească din nou. În alte locuri, solul a fost decimat și practicile tradiționale nu mai funcționează. Aici, recuperarea sau reinventarea unui patrimoniu moştenit sau a unei diversităţi acum dispărute ar putea face diferența; poate fi chiar necesar să se găsească noi specii non-native care să ofere ceea ce nativul nu mai poate. În cele din urmă, nu trebuie să ne temem de crearea de noi practici tehnologice sălbatice, echivalentul agriculturii verticale sau hidroponiei, dacă rezultatul este revitalizant.
A ne da seama în care ceas ne aflăm, că ne aflăm deja post-tradiție, nu este un sfat în disperare de cauză. Cei care caută să construiască un viitor umanităţii au fost eliberați de o apărare de ariergardă a tradiției şi pot lua calea gherilei, a celui ce trebuie să urce, a nomadului. Ne putem lua rămas bun cu drag de la apărătorii moderni ai tradiției. Dar trebuie să ținem seama de cuvintele Domnului: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Vino cu Mine dacă vrei să trăiești.
Traducere de la https://compactmag.com/article/why-conservatism-failed
Reacționarii 