Epoca Luminii este Epoca Întunecată
de Paul Kingsnorth
Săptămâna trecută eram la Paris. Ceea ce nu se întâmplă prea des, așa că familia mea și cu mine am făcut tot ce se face la Paris: am urcat în Turnul Eiffel, am mâncat prăjituri simandicoase, am stat în braserii. Îmi trecuse prin cap ideea că voi petrece câteva zile în chip de flâneur – să hoinăresc pe străzi fluturând un baston cu măciulie de argint, să sorb pahare cu absint, să scriu câteva poezii cu o garoafă prinsă în butonieră, lucruri de genul ăsta – dar, ca multe din micile mele fantezii, nici asta nu s-a materializat. Se pare că nu mai suntem în anii 1920. În plus, nici nu prea merge când ai copii după tine, eu merg prea repede, iar să te uiți la oameni e un proces mult mai puțin interesant acum, când 50% din ei nu fac altceva decât să se holbeze în telefon când trec pe lângă tine.
Dar am făcut totuși cel mai parizian dintre lucruri, să vizitez Luvrul, care înseamnă de fapt vreo sută de galerii de artă care pretind că sunt una singură, toate adăpostite într-un palat ultra-excesiv de aurit, ceea ce explică instantaneu de ce s-a întâmplat revoluția. După o vreme, experiența devine copleșitoare. Sunt milenii de pasiune omenească acolo, toată redată în ulei, acuarelă, piatră, aur. Ar fi imposibil să te gândești măcar că ai putea flana într-un asemenea loc, când sunt mii de oameni care viermuiesc în fața a mii de opere splendide, și o coadă lungă de zece kilometri ca să-ți faci un selfie în fața Mona Lisei. După un timp, am constatat că toată experiența îmi dădea schimbări de dispoziție teribil de bruște – de la entuziasm la plictiseală, de la enervare la curiozitate și apoi la frustrare – și părea să mă soarbă într-un soi straniu de vârtej artistic halucinatoriu. De acolo, timp de o clipă, am avut senzația că pot să văd ce anume încercau să înțeleagă atât de mulți dintre acești artiști, de-a lungul atâtor secole.
Bineînțeles, s-ar putea să fie o sumedenie de lucruri pe care artiștii caută să le prindă, și, cel mai probabil, nici ei înșiși n-au idee ce înseamnă. Dar cum stăteam într-una din enormele galerii ale muzeului, care după un timp păreau să se topească într-un singur lung Tunel al Artei, am avut sentimentul că lucrul spre care se tindea în atât de multe dinte aceste opere era cea mai veche dintre vechile dorințe omenești: salvarea, mântuirea.
Încoronarea lui Napoleon: salvează-ne!
Retragerea lui Napoleon de la Moscova: salvează-ne!
Nunta din Cana: mântuiește-ne!
Răstignirea: mântuiește-ne!
Moartea lui Marat: salvează-ne!
Pluta Meduzei: salvează-ne!
Hercule și hidra din Lerna: salvează-ne!
Odată ce am văzut asta, bineînțeles că era peste tot. Întruna părea să curgă, această uriașă implorare umană, această nevoie de cunoaștere, înțelegere, sens și, peste toate și prin toate, ajutor. Prin lunga călătorie a istoriei omenești era împletită această dorință de eliberare din suferință, această căutare a sensului, acest dor de a pune sfârșit luptei. Totul era aici, galerie după galerie. Bineînțeles că era. Cine dintre noi, dacă e să fim sinceri, nu vrea să fie salvat?
Ultimele două eseuri din această serie au explorat mutația calitativă din modul în care vedem lucrurile, pe care modernitatea tehnologică pare s-o fi produs. În „There Were Giants in the Earth” (aici), am cercetat posibilitatea ca apariția electricității să fi schimbat relația noastră cu lumea din jur la un nivel profund, cultural și spiritual. În „The Fourth Revolution” (aici), am explorat o temă adiacentă: cum a ajuns acest mod diferit de a vedea lucrurile să se insinueze în tentativele actuale de „salvare a planetei‟, dat fiind că aceia care încearcă s-o facă sunt atrași, cu știință sau fără știință, într-o relație mecanicistă cu natura.
În această ultimă contribuție la temă, vreau să pun o întrebare finală: pe măsură ce schimbarea opticii noastre continuă să aibă loc, care va fi impactul asupra vieții noastre spirituale? Sau, ca să pun întrebarea mai concis: cum se va manifesta imboldul nostru religios în era Mașinii?
Putem fi siguri că se va manifesta cumva. Religia, așa cum scriam în ianuarie 2022 (aici), n-a plecat niciodată dintre noi, oricât ne-ar conveni să pretindem că așa este. Imboldul nostru religios pur și simplu „a migrat‟, aici în Occident, dinspre instituțiile religioase ca atare spre alternative seculare: statul, activismul politic, ideologia, progresul tehnologic. Deși ne place să pretindem că am trecut dincolo de religie, „dogmă‟, „superstiție‟ și alte asemenea lucruri problematice, cadrul nostru religios continuă să rămână clădit pe moștenirea rămasă de la străbunii noștri religioși, iar însuși impulsul nostru foarte occidental de a porni în cruciade pentru dreptate universală și-a transferat pur și simplu fidelitatea dinspre Împărăția Domnului spre Împărăția Omului. Acum avem dogme noi și le putem vedea manifestându-se zilnic în jurul nostru.
După cum am scris pe larg aici, ceea ce noi numim „Occidentul‟ este un fost teritoriu al Bisericii Romano-Catolice („Biserica Catolică‟), care, după revoluțiile modernității – „Iluminismul‟ (sic!), Revoluția Industrială, Revoluția Științifică – a cedat locul unei înțelegeri pe care o numim „liberalism‟ – o ideologie umanistă grefată pe un butaș creștin. Toate culturile, cred eu, sunt în esența lor un lucru spiritual: o cultură de succes reușește să construiască un cadru de referință economic și politic pe temeliile sale spirituale, deși adeseori temelia se va vedea fisurată și stricată de acest proces, după cum s-a întâmplat cu regularitate în „creștinătate‟. Până la urmă, însă, toate culturile vor începe să se sfărâme, și asta i se întâmplă Occidentului de la Al Doilea Război Mondial încoace. Puterea noastră economică și politică în lume a slăbit și ne-am abandonat tradiția noastră spirituală. Rezultatul este actuala criză de sens și semnificație, și sentimentul atotcuprinzător că totul se dărâmă.
Criza aceasta se manifestă sub forma a ceea ce eu am numit „o cultură a inversiunii‟ (aici), în care valorile strămoșilor noștri sunt intenționat răsturnate cu susul în jos, luate în batjocură sau atacate de cei desemnați să stea de pază culturii noastre. Din moment ce culturile sunt lucruri spirituale, aceasta înseamnă că esența spirituală a culturii noastre trebuie să fie și ea întoarsă pe dos, iar în Occident această esență care a fost întoarsă pe dos este creștinismul. S-ar putea să nici nu fie o prea mare exagerare, de fapt, dacă am spune că modernitatea însăși este în primul rând un război cu religia – și că modernitatea vestică, prin urmare, este mai înainte de toate un război cu moștenirea noastră creștină.
Dar, deși inversiunea poate să distrugă o cultură, nu poate să construiască una nouă. Răsturnarea modurilor anterioare de a privi lucrurile se prea poate să fie un preludiu necesar la construirea a ceva diferit, dar nu merge decât dacă știi ce vrei să construiești; or, nu este nicio dovadă că revoluționarii culturali din ziua de azi au vreo narațiune spirituală – de fapt, chiar așa, niciun fel de narațiune – pe care să construiască. Se vorbește o grămadă astăzi despre presupusul „marxism cultural‟ al burgheziei woke, dar Marx avea la vremea lui o teorie, iar adepții lui au încercat s-o pună în practică. Care este teoria de acum? Revoluția culturală actuală nu este nici vreo revoltă pornită de jos, nici vreo tentativă serioasă din partea vreunei avangarde intelectuale de a edifica o lume nouă de la zero. Îți dă senzația mai mult a unui strigăt de durere: o manifestare a derutei, frustrării și dorului după ceva nedefinit, ale unor oameni tineri care trăiesc într-o „societate adolescentină‟ (aici); ale unei generații care a crescut online, într-un simulacru de realitate, și a fost învățată că lumea este un mall, un loc de mers la cumpărături, care nu oferă niciun fel de sens transcendent.
Măreața teorie despre tot a lui Karl Marx profesa noțiunea unei „substructuri‟ economice, peste care s-au construit „toate societățile existente până acum‟. Substructura – economia – determina „suprastructura‟ – cultura – care era construită deasupra ei. Totul, de la artă la religie, de la politică la relațiile de familie, erau în cele din urmă determinate de baza economică a societății, acesta fiind și motivul pentru care, de exemplu, relațiile sociale din Anglia capitalistă arătau mult diferit de relațiile sociale din Tibetul agricol. Dar fiindcă relațiile economice stăteau la baza tuturor societăților, rezulta în mod logic că schimbarea substructurii va schimba cultura, deci aceasta trebuie să fie treaba revoluționarilor care voiau o lume mai bună. Să eliminăm capitalismul și proprietatea privată – zicea Marx – și atunci își va face apariția în mod natural o suprastructură fundamental egală.
După cum știm, această teorie a eșuat lamentabil când a fost testată în realitatea practică, așa cum au tendința s-o facă toate teoriile. În loc să creeze justiție universală, a creat cea mai mare tiranie din istoria omenirii. Istoricii vor continua să dezbată la nesfârșit motivele, fără îndoială, dar mica mea contribuție este să sugerez că Marx a identificat greșit substructura pe care se edifică societatea și care o călăuzește. Nu este economia – ci este religia.
Motivul pentru care revoluțiile stângii eșuează veșnic este acela că revoluționarii, de obicei, nu înțeleg nici religia, nici cultura, văzându-le pe ambele ca pe niște impedimente uscate și cu scoarță pe ele în calea justiției universale, mai degrabă decât ca manifestări ale unor adevăruri umane inerente și imuabile. Pe când eram un tânăr activist stângist, orbirea aceasta mă neliniștea mereu, deși nu puteam să spun precis ce anume mi se părea că ar fi greșit. Acum, aș zice eu, văd lucrurile mai limpede. Acum cred că modernitatea însăși este o revoluție – o revoluție împotriva trecutului, împotriva transcendentului, împotriva limitelor și împotriva realității culturii umane, care este întotdeauna și peste tot irațională, inegală, dezordonată și cu rădăcini într-un simț al lumii aflate dincolo de aceasta de aici. Fără acest simț al transcendentului, îmi pare, cultura se va transforma într-un lucru toxic. Filozoful polonez Leszek Kołakowski, un fost comunist care a devenit unul dintre cei mai eficace critici ai Marelui Experiment, formulează astfel ideea:
Cultura, când își pierde sensul sacru, își pierde orice sens. Odată cu dispariția sacrului, care a impus niște limite perfecțiunii pe care o poate atinge profanul, apare una dintre cele mai periculoase iluzii ale civilizației noastre: iluzia că nu există limite asupra schimbărilor prin care poate să treacă viața, că societatea este „în principiu‟ un lucru infinit de elastic și că a nega această elasticitate și această putință de perfecționare înseamnă să contești autonomia totală a omului, iar prin aceasta, să-l contești pe om însuși.
Un simț al „sacrului‟, spune Kołakowski, coagulează o cultură în jurul ideii că există ceva mai mare decât simpla dorință a omului, și că acest ceva trebuie să fie reflectat în societate și respectat de ea. Fără acest simț, nu există „limite impuse perfecțiunii pe care o poate atinge profanul‟, după cum au arătat atât de bine ororile experimentului sovietic. G. K. Chesterton, ca întotdeauna, a venit cu același argument, dar mai concis și plin de miez, într-o provocare directă la adresa uneia dintre zicerile cele mai faimoase ale lui Marx
Adevărul este că Ne-religia este opiul popoarelor (parafrază la enunțul lui Marx – ”religia este opiul popoarelor” – n.n.). Orișiunde poporul nu crede în ceva aflat dincolo de această lume, el se va închina lumii. Mai presus de toate, însă, poporul va proslăvi cel mai puternic lucru al lumii.
Aceasta – dorința de „proslăvire a celui mai puternic lucru din lume‟ – a fost cauza tragediei comunismului și altor ideologii profane de toate culorile, și este tragedia modernității luate ca întreg. Ideologiile acelea de secol XX au murit de mult, și totuși noi credem, cu mai multă ardoare ca niciodată, că „nu există limite ale schimbărilor prin care poate să treacă viața umană‟ și ne închinăm zilnic la altarul a ceea ce credem că ar fi cel mai puternic lucru din lume: omenirea modernă, având la bază substructura ei, tehnologia.
Partea a doua o puteți citi aici
Traducere după https://paulkingsnorth.substack.com/p/god-in-the-age-of-iron
Reacționarii 